Din Bucureștiul de altădată: „Podurile”

calea mosilor

Doamnelor şi domnilor, vă invit iar şi iar la o plimbare imaginară prin Bucureştii sfârşitului de secol XIX, mai exact în luna octombrie a anului  1878, atunci când armata română, victorioasă în războiul împotriva turcilor, intra triumfător in Bucureşti. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: „Podurile””

Am murit și am înviat!

bani vechi romania socialista

amintiriSă tot fi fost, toate astea, acum 45 de ani! Primăvara lui ’68 mă prindea total descoperit din punct de vedere finanicar. Bursă nu mai aveam, fiindcă, în urma unei mârşave înscenări, mama fusese condamnată la ani grei de teminţă, iar, la facultate, vigilent nevoie mare, un conferenţiar universitar (despre care, ceva mai târziu, s-a aflat că foarte ocupat fiind cu îndeplinirea sarcinilor de partid… uitase să îşi dea bacalaureatul!) m-a lăsat repetent. Singurele mele surse de trai rămăseseră pensia de urmaş de pe urma tatei şi colaborările la revistele în care tocmai începusem să public. Başca, stipendiile primite din pensiile unor unchi şi mătuşi, la care se mai adăugau „cotizaţiile” benevole vărsate, la fiecare salariu, de verişoara Gelly şi vărul Paul. Numai că eram cum nu se poate mai în plop, adică la sfârşit de februarie, iar până la viitoarele lefuri sau pensii ale finanţatorilor voluntari, mai era ceva apă de curs pe Dâmboviţa!

Şi, cum un rău nu vine niciodată singur, fondurile de la cel mai în forţă sponsor – fratele mamei, renumit chirurg, la acea vreme director al Spitalului Colentina – îmi fuseseră tăiate, ca urmare a faptului că niscai de N ori bani daţi ca să îmi iau un costum de haine, ca şi cei de mai multe ori câte X lei… pentru pantofi intraseră, direct, în conturile cahfenelei „Tosca” şi ale locantei megieşe clădirii Facultăţii de Drept, „Pisica epileptică”.

La toate astea se mai adăuga (punctual!) şi o răceală de zile mari care mă podidise brusc şi fără avertisment. Şi, când totul părea pierdut, lui George, minunatul meu prieten, George Ţărnea, inefabilul baladist şi veşnicul îndrăgostit, i-a venit ideea salvatoare:

– Dă-mi numărul de telefon al lui nenea Dorel (dr. Th. Dumitrescu, fratele mamei, despre care aminteam ceva mai înainte).

telefon vechi

M-am executat şi numai după câteva minute, George suna la numărul 14.37.23:

– Domnul doctor Dumitrescu? Aveţi un nepot, Şerban Cionoff. Dacă vreţi să îl mai prindeţi în viaţă, luaţi, vă rog, un taxi şi veniţi de urgenţă la Căminul Grozăveşti, blocul E, camera 301.

Finalul a fost de-a dreptul apoteotic:

– Vă decontăm noi cursa…

După nici o jumătate de ceas, unchiul meu, un bărbat falnic, aducând aminte de statura lui John Waine, intra în cameră.

Aici, mâna sigură de regizor a lui George îşi făcuse pe deplin datoria! Pe marginea celor două paturi şi pe nişte scaune sau de-a dreptul pe podea stăteau prietenii mei, copleşiţi de iminenţa unui tragic sfârşit. Iar, ca să fie totul cât mai sfâşietor cu putinţă, George îi garnisise pe câţiva dintre ei şi cu niscai lumânări.

Fireşte că nu i-a fost deloc greu doctorului să priceapă tărăşenia, dar, dacă tot intrase în joc, trebuia, acum, să şi joace… Drept pentru care, mi-a scos bluza de pijama şi a început să îmi facă o frecţie pe spate. Judecând după greutatea palmelor aplicate pe bietul meu trup de muribund „in spe”, era lesne de bănuit năduful ce îl năpădise pe muntele de om scos, nitam-nisam, din casă duminică seara.

Dar nici eu nu trebuia să mă las mai prejos, aşa că am scâncit:

– Stai mai uşor că mă rupi sau vrei să nu mai apuc nici dimineaţa?…

Atât i-a trebuit lui George:

– Ohhh, biet copilaş, tu nici nu ştii dacă te mai prind zorile cu viaţă şi vrei să ne faci pe noi să zâmbim?!

Şi, întocându-se cu ochii numai lacrimi spre unchiul meu:

– Domnule doctor, vă implorăm, face o minune!

Asta chiar că le întrecea pe toate!

– Bine, a rostit sec doctorul, sunt fratele mamei sale, aşa că lăsaţi-mă cu el, ca să îmi spună ultimele dorinţe.

Nici nu s-a închis bine uşa, că mi-a şi aplicat două perechi de palme olteneşti, nou-nouţe, vorba lui nea Mărin.

– Mă derbedeule, ai înnebunit? Mă scoţi din casă, mai-mai să intru în boală de pe urma ta?

Şi a urmat pe cel mai natural ton cu putinţă:

– N-am acum la mine decât 2000 de lei (2000 de lei, la începutul lui ’68, pe când la „Tosca” o cafea era 2,40 şi un coniac mare, 8 lei?!). Să vii dracului mâine la spital să mergem să îţi iau un costum şi pantofi, iar după masă să treci pe la noi pe acasă, să îţi mai dăm ceva de ale gurii şi nişte bani.

După care, a deschis larg uşa:

– Haideţi, curaj, puteţi să intraţi. Minunea s-a produs! A înviat!

George nu mai contenea cu temenelele:

– Domnule doctor, să vă dea Dumnezeu numai bine şi fericire, Doamne, ce miracol aţi făcut, Doamne…

dacia 1100

Jos, la scara blocului E, înainte de a se urca în maşină (unchiul meu avea o Dacia 1100, aşa că nu a mai fost nevoie de… decont), i-a pus lui George o mână pe umăr şi i-a spus cu voce răspicată, privindu-l drept în ochi:

– Uite ce e, măi băiete, neam de neamul meu nu şi-a bătut cineva joc de el, aşa cum ai făcut-o tu astă seară. Să nu te mai prind nici măcar că mai treci prin faţa casei mele (nenea Dorel locuia la bloc, pe strada C. A. Rosetti nr. 15), că îţi rup picioarele, m-ai înţeles?!

Şi… dus a fost!

Ani de-a rândul după isprava asta, ori de câte ori mergeam la nenea Dorel şi îi transmiteam, pe ton mieros, „salutări de la George”, răspunsul era, invariabil, acelaşi:

– Cineeee? Golanul ăla? Să nu aud de el…

Cu toate astea, atunci când George i-a trimis, cu o foarte lirică şi frumos de bine simţită dedicaţie, volumul de Balade, nenea Dorel a dat semn că s-ar mai fi îmbunat:

– Dă-l naibii, ce-i al lui, al lui rămâne, de talentat e talentat foc.

Dar, dându-şi seama că şi-a călcat prea repede cuvântul, a adăugat, dintr-o răsuflare:

– …da’, tot derbedeu rămâne. Ca tine!

Şerban Cionoff

Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (10)

bucuresti vechi primarii capitalei

N. C. Brăiloiu a stat la Primărie în perioada iunie 1873–septembrie 1873. A avut patru mandate de deputat și senator, a fost Ministru al Justiției și al Educației, dar pentru Capitală nu a realizat nimic notabil.

O perioadă mai lungă a fost primar generalul George Manu, din luna octombrie 1873 şi până în aprilie 1877. Generalul George Manu a condus artileria Armatei pe fronturile Războiului de Independenţă și a ocupat funcția de prim-ministru al României. A demisionat din funcția de primar pentru a merge în război.

Din aprile 1877 şi până în august 1877 revine la Primăria Capitalei C. A. Rosetti. Cel de-al 15 mandat la conducerea Capitalei îi revine lui Dimitrie Cariagdi (decembrie 1878–noiembrie 1883). El este primul edil care conduce Bucureştiul, capitală a unui stat independent.

primaria capitaleiÎn timpul primariatului lui Dimitrie Cariagdi s-a cumpărat una dintre cele mai mari clădiri ale oraşului, o veche casă boierească ridicată după 1810 de vistiernicul Ion Hagi Moscu. Marea sa realizare a constat în obținerea unui credit de 15 milioane lei pentru canalizarea Dâmboviţei. Liberalul Cariagdi a realizat rectificarea şi canalizarea Dâmboviţei, care provocase în fiecare primăvară distrugeri serioase. Primăria a realizat şi reconstrucţia pavajelor cu piatră cubică. Toate aceste operaţiuni au fost posibile cu împrumuturi de la Casa de Depuneri, costul total al sistematizării Dâmboviţei fiind de 15.150.000 de lei. În 1880 au fost finalizate planurile de rectificare şi de canalizare a Dâmboviţei. Construcţia canalelor, din beton, a început pe 16 septembrie 1881 şi i-a fost alocat un buget de 5 milioane de lei.

Urmează M. Torok, în perioada noiembrie 1883–ianuarie 1884, apoi Nicolae Fleva, din ianuarie 1884 până în aprilie 1886, care şi-a axat aproape toate eforturile pe continuarea lucrărilor de canalizare şi de regularizare a albiei Dâmboviţei. În plus, a amenajat piața Sf. Anton din fața Hanului Manuc. Tot în timpul lui, în februarie 1886, au fost inaugurate localul Băilor Eforiei de pe Bulevardul Elisabeta şi sala pentru serbări, în prima dintre aceste clădiri aflându-se astăzi sediul Primăriei Sectorului 5. A demisionat în aprilie 1886, pe motiv că nu are majoritate în consiliu.

Din iunie şi până în semptembrie 1886 a fost primar N. Manolescu, urmat de Ion Câmpineanu (noiembrie 1886–aprilie 1888). Câmpineanu a ocupat numeroase funcții publice: ministru de externe, ministrul finanțelor şi al domeniilor. Liberalul nu s-a făcut însă remarcat prin proiecte inedite ca primar.

Pușa Roth

Citim în „Cartea fistichie” a Oficiului nostru exterior (Foreing-Office)

centenar caragiale bobarnacul cartea fistichie chilipir diplomat europa

După cum veţi observa, doamnelor şi domnilor, Europa era privită cu ochi destul de „ascuţit” chiar şi de Domnul Caragiale (chiar dacă în glumă în acest caz!), în privinţa întârzierilor în a se hotărî să recunoască repede şi cu sârg propunerile, hotărârile luate aici, pe malurile Dâmboviţei.

Chiar din titlu observăm că Domnul Caragiale scrie despre o carte fistichie, stârnind deopotrivă curiozitatea, dar şi umorul involuntar, pentru că se referă la o instituţie cu ştaif, Oficiul exterior al ţării sau, cum spunem azi, Ministerul de Externe. Ce cuvânt, fistichiu! Domnul Caragiale apelează la un cuvânt turcesc, fistikî, adică de culoarea fisticului, verde-gălbui, sau figurativ: bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, năstrușnic, neobișnuit, original, paradoxal, singular, straniu etc. pentru a ne lămuri ce conţinea ea, cartea. Citește comentariul integral și articolul lui Caragiale pe Portalul „Centenar Caragiale”.

 Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (9)

podul mogosoaiei 1869 foto m baer

Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei) în 1869. Foto: M. Baer

Vă veţi întreba, doamnelor şi domnilor, de ce am nominalizat în episoadele anterioare doar câţiva dintre edilii Bucureştilor deşi, până astăzi, au ocupat acest important fotoliu 93 de primari, mă refer la mandate, fiindcă mulţi dintre ei au ocupat acest post de două ori. Am ales să-i prezint pe cei ale căror acţiuni au dus la dezvoltarea şi, evident, la modernizarea Capitalei.

Începând cu acest episod, îi vom menționa pe toți în ordine cronologică, din 1864 până astăzi.

Generalul Barbu Vlădoianu (1 august 1864–octombrie 1865) a fost primul primar al Bucureştiului. A avut două mandate, iar în timpul administraţiei sale s-a modernizat Podul Mogoşoaia, s-a creat Oficiul de Stare Civilă, a început construcţia primei linii ferate din România: Bucureşti–Giurgiu şi s-a dat în funcţiune prima linie de tramvai trasă de cai. Tot el a decis ca morile de apă de pe râul Dâmboviţa să fie desfiinţate şi a fost proiectat un sistem de canalizare a râului pentru a împiedica inundaţiile. A organizat și primul corp de pietrari în vederea pietruirii străzilor Bucureştiului.

tramvai cu cai primarii capitalei secolul XIX

Cel de-al doilea edil al Capitalei a fost Constantin Iliescu (noiembrie 1865–martie 1866), urmat de Dimitrie C. Brătianu (martie 1866–martie 1867). Deşi mandatul său a fost de numai un an, el a fost martorul unui eveniment major în istoria ţării noastre: venirea Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Dimitrie C. Brătianu l-a primit pe Carol I în apropierea pădurii Băneasa, unde a ţinut un discurs pro-rege în faţa a peste 30.000 de oameni. Din luna martie 1867 şi până în noiembrie 1868, a ocupat scaunul de primar Panait Costache, urmat de Panait Iatropol (noiembrie 1868–martie 1869). Medicul Panait Iatropol (1832–1876) obținuse titlul de doctor în medicină la Paris, iar după revenirea în București a făcut parte din „comisia de înfrumuseţare şi însǎnǎtoşire a oraşului”, numitǎ de Primǎrie, comisie care se ocupa de deschiderea unor bulevarde, repararea pavajelor ori rectificarea albiei Dâmboviţei. În cele câteva luni cât a fost primar nu a făcut mare lucru, dar trebuie să notăm că până la sfârşitul vieţii a fost medic primar la Spitalul Colentina.

Om politic, jurist, mare latifundiar și preşedinte al Partidului Conservator, Gheorghe Gr. Cantacuzino (mai 1869–ianuarie 1870) a renunţat la salariul ce i se cuvenea pentru funcţia de primar şi, din banii lui, a ridicat pe Câmpia Filaretului o fântână care-i poartă numele. Cantacuzino era faimos în epocă atât pentru averea sa, cât şi pentru faptul că era zgârcit, fiind poreclit „Nababul“. A construit Palatul Cantacuzino, unde acum se află Muzeul Național „George Enescu”. Palatul este cunoscut şi sub denumirea de „Casa cu lei” datorită celor două statuete impunătoare aflate la intrare.

Eftimie Diamandescu (februarie 1870–septembrie 1870) a ocupat pentru scurt timp fotoliul de primar, însă demn de remarcat este faptul că el a ctitorit Spitalul de Psihiatrie „Domniţa Bălaşa” de la Bălăceanca.

Generalul Christian Tell a fost ales primar în luna noiembrie 1870 şi a stat la primărie până în luna ianuarie 1871. Din biografia sa am reţinut că s-a născut la Braşov şi a făcut studiile la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Gheorghe Lazăr şi pe Ion Heliade Rădulescu. La izbucnirea revoluţiei de la 1848, Christian Tell a mobilizat trupele pe care le comanda în sprijinul revoluţionarilor din Ţara Românească, ajungând să fie cunoscut sub numele de „sabia revoluţiei”.

bucuresti vechi Podul-Radu-Voda-foto F-Duschek 1874

Podul Radu-Vodă în 1874. Foto: F. Duschek

C. A. Rosetti a fost pentru puţin timp primar, din ianuarie 1871 până în martie 1871, dar a rămas în istorie ca unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848. Despre activitatea din fruntea Capitalei, istoricii au reținut faptul că s-a implicat activ la conducerea comerțului bucureștean. Rosetti a fost unul dintre cei care au conspirat pentru înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza. A creat unul dintre cele mai prestigioase cotidiene ale veacului al XIX-lea, „Românul”, fiind considerat fondatorul presei libere, democratice din România.

Scarlat Kretzulescu a ocupat fotoliul de primar timp de un an şi şapte luni, din mai 1871 şi până în decembrie 1872, iar principala sa realizare constă în faptul că a sistematizat terenul şi căile de acces către Oborul de vite, mutându-l apoi în Târgul Moşilor.

În perioada decembrie 1872–mai 1873, revine la conducerea primăriei, pentru un al doilea mandat generalul Barbu Vlădoianu.

Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (3)

O altă personalitate care a condus destinele Bucureştiului este C.A. Rosetti, om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române. Constantin Alexandru Rosetti (2 iunie 1816, București–8 aprilie 1885, București), fiu al spătarului Alexandru Rosetti și al Elenei Obedeanu (născută Cretzeanu), a fost ales primar al Capitalei de două ori, primul mandat între ianuarie–martie 1871 şi al doilea între aprilie–august 1877. A condus primăria puţin timp şi, prin urmare, nu a avut mari realizări care să marcheze istoria oraşului Bucureşti, însă el este considerat fondatorul presei libere, democratice din România.

C. A. Rosetti, portret de C. D. Rosenthal

În timpul revoluției din 1848 a fost unul dintre liderii curentului radical al revoluționarilor; a fost secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție (agă) la București și redactor al ziarului „Pruncul român”.

După înfrângerea guvernului revoluționar, face parte din primul lot de exilați, duși de turci cu două plute în susul Dunării, până la granița cu Austria. De aici pleacă spre Franța prin Ungaria, Croația și Austria. Ajunge la Paris în decembrie 1848. În anii exilului (1848–1857) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic.

În 1858 a pus bazele Asociației lucrătorilor tipografi din București, al cărui președinte a fost. În 1863 a fondat Casa de ajutor reciproc a tipografilor din România, alături de Walter Scarlat, Iosif Romanov, Zisu Popa, Mihalache Gălășescu și Petre Ispirescu.

A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Camerei Deputaților. A făcut parte din primul guvern al lui Carol I, fiind pentru câteva luni ministru al Instrucțiunii publice și Cultelor.

Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de secol, a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării.

Piața C. A. Rosetti din București

În București există atât strada C. A. Rosetti cât și Piața C. A. Rosetti, unde se află monumentul lui C. A. Rosetti, toate în amintirea revoluţionarului, şi nu a primarului Constantin Alexandru Rosetti.

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Presa în 1871

Astăzi, când Bucureştii sunt asaltaţi de o adevărată avalanşă de cotidiene şi săptămânale, unele cu o viaţă efemeră, altele intrate deja în obişnuinţa cititorului de pe malurile Dâmboviţei, ni se pare firesc să existe o asemenea diversitate a presei fără a intui întotdeauna multiplele dificultăţi cu care se luptă editorii publicaţiilor respective.

Se pare că nici pe vremuri gazetarii nu stăteau pe roze, după cum afirma şi Constantin Bacalbaşa în celebrele sale amintiri despre Bucureştii de altădată.

Vă prezentăm astăzi un fel de revistă a presei bucureştene din anul 1871, atunci când ziarele nu erau prea numeroase şi se puteau număra pe degete.

Cotidianul cel mai important era „Românul”, editat de C. A. Rosetti, ziar de influenţă liberală. Un ziar important nu atât prin forţa politică pe care o reprezenta, ci mai ales prin talentul de polemist al directorului său, Cezar Bolliac, era „Trompeta Carpaţilor”. Acest ziar care apărea de două-trei ori pe săptămână, sau chiar şi mai rar, era independent dar anti-liberal. „Presa”, un alt ziar care apărea zilnic, era de influenţă conservatoare şi foarte devotat guvernului Lascăr Catargiu.

Ziarul „Reforma”, fondat de Nicolae Coculescu, era independent dar cu oarece nuanţe liberale şi apărea în principiu de două ori pe săptămână. Foarte cunoscut era „Ghimpele”, transformat din vechea revistă umoristică „Nichipercea”. În anul 1871 proprietar şi director era T. I. Stoenescu, cel care a dat ziarului, deşi independent, o notă opoziţionistă liberală. Ziarul apărea o dată pe săptămână. „Ziua”, organ conservator de influenţă guvernamentală, apărea de trei ori pe săptămână sub redacţia lui Gheorghe Dinu.

Printre primele ziare cu idei democratice înaintate s-a numărat „Viitorul”, care apărea o dată pe săptămână sub redacţia lui Nicolae Fabiu Bădescu. Rubrica mondenă în presa din România a fost introdusă de ziarul „Le Journal de Bucarest”. Având format de revistă, apărea de două ori pe săptămână sub redacţia unui profesor de limba franceză de la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, UIysse de Marsillac. Un ziar de nuanţă liberală dar cu apariţie neregulată era „Telegraful”. O dată pe săptămână apărea un ziar umoristic independent, intitulat „Daracul”. Se cuvine să mai facem precizarea că presa de atunci nu era subvenţionată, ziarul respectiv rezistând numai pe baza fondurilor patronului, abonamentelor şi vânzării la bucată.

Pe atunci, falimentele de presă erau frecvente, mai ales că nu se încetăţenise încă obiceiul publicării de reclame şi anunţuri diverse în ziare, ceea ce constituie o importantă sursă de venituri.

Puşa Roth