Memo

memo lingura istorie linguri de lemn

„Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide / lungi zile pierduţi şi străini.”

Lucian Blaga, La curţile dorului

memo pusa roth istoria lingureiAm fost surprinsă să constat că sunt cuvinte ce denumesc lucruri, obiecte din imediata noastră apropiere, pe care le pronunţăm foarte des. De ce? Poate şi pentru faptul că ne folosim de obiectele respective frecvent, aş spune abuziv, ca să glumim puţin. Şi am să mă explic de ce am spus asta. Dimineaţa facem ceaiul, laptele etc. şi punem o linguriţă, două sau mai multe de zahăr, urmează cafeaua sau alt ingredient şi folosim iar lingura sau linguriţa. Facem o prăjitură şi folosim ca măsură o linguriţă sau o lingură, în cele mai multe cazuri. Mâncăm felul întâi sau desertul şi folosim iar lingura sau linguriţa. Vă imaginaţi cât de des folosim acest obiect prezent în toate casele de pe pământ? Foarte des, şi de aceea merită atenţia noastră.

Fund de mamaliga si blid cu lingura

Lingura a apărut odată cu oamenii, ţinând cont de utilitatea ei. Lingura se folosea încă din paleolitic, find confecţionată din bucăţi de lemn sau din cochilii de scoici. Chiar termenii folosiţi pentru a desemna obiectul indicau materialul din care era făcut: „spon”, pentru zonalingurita argint de nord a Europei, însemna lemn, iar „cochlea”, pentru partea de sud, însemna scoică. Apoi s-au folosit fildeşul, osul, ceramica, iar în Evul Mediu lingurile erau făcute din metale preţioase, pentru a arăta bogăţia nobililor.

Romanii au fost primii care au rafinat linia acestui tacâm, imaginând două modele: o lingură ovală, asemănătoare celei de azi şi una rotundă şi mai adâncă, ce poate fi considerată strămoşul polonicului. Odată cu descoperirea aliajului de cositor şi plumb, lingurile au devenit accesibile tuturor. Lingurii i s-au dedicat poezii, dar poate cea mai frumoasă imagine este cea creată de Lucian Blaga, în poezia La curţile dorului.

Pușa Roth

La curţile dorului

de Lucian Blaga

Prin vegherile noastre – site de in –

vremea se cerne, şi-o pulbere albă

pe tâmple s-aşează. Aurorele încă

se mai aprind, şi-așteptăm. Așteptăm

o singură oră să ne-mpărtăşim

din verde imperiu, din raiul sorin.

Cu linguri de lemn zăbovim lângă blidelingura lemn istoric lingura

lungi zile pierduţi şi străini.[s.n.]

Oaspeţi suntem în tinda noii lumini

la curţile dorului. Cu cerul vecini.

Aşteptăm să vedem prin columne de aur

evul de foc cu steaguri păşind,

şi fiicele noastre ieşind

să pună pe frunţile porţilor laur.

Din când în când câte-o lacrim-apare

şi fără durere se-ngroaşă pe geană.

Hrănim cu ea

Nu ştim ce firavă stea.

Orizonturi culturale italo-române

Federico Faruffini, Cititoare

A apărut numărul pe decembrie al publicaţiei Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni (revistă interculturală bilingvă) din cuprinsul căreia am selectat mai jos titluri cuprinse în ediţia în limba română. Revista este editată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române și promovează dialogul intercultural, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Proiectul este realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al Consiliului Local Timişoara. Miercuri, 5 decembrie 2012, la ora 17.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timişoara (Bd. Vasile Pârvan nr. 4 A), a fost prezentată revista Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni și a fost lansată cartea recent publicată de directorul Afrodita Carmen Cionchin, Orizzonti culturali italo-romeni: prospettive ed esperienze – Orizonturi culturale italo-române: perspective şi experienţe (Editura Brumar, 2012). Au participat: Stefano Mistretta, Consul General al Italiei la Timişoara; Radu Ţoancă; Gilberto Tiveron; Carmen Rusmir; prof. Claudiu Arieşan; prof. Vasile Docea; Afrodita Cionchin.

Editorial. Un an de „Orizonturi culturale”. Rezultate şi perspective

Acum un an, în decembrie 2011, publicam on-line primul număr al revistei noastre, cu obiectivul programatic de a crea o „punte între două culturi”, prin promovarea cunoaşterii reciproce şi a comunicării între Italia şi România. Au trecut douăsprezece luni de muncă asiduă, cu rezultate pe măsură. Dar dacă privim înspre viitor, ne aşteaptă obiective şi mai solicitante: pentru a le putea îndeplini este absolut indispensabilă colaborarea la nivel instituţional, nu doar individual. O privire de ansamblu asupra realizărilor, dar şi a proiectelor viitoare, ne va ajuta să înţelegem în ce fel. Citește mai departe.

„Parfum de cafea şi de Mitteleuropa”. Riccardo Illy, istoria unei familii, interviu de Afrodita Cionchin şi Giovanni Ruggeri (Traducere din italiană de Afrodita Cionchin)

Există istorii şi destine care par să aibă în patrimoniul lor genetic vocaţia interculturalităţii. Origine, evoluţie, context şi perspective: toate duc, în mod natural, la deschiderea de noi orizonturi şi convergenţa acestora. Aşa este şi istoria familiei Illy, un nume care defineşte deopotrivă un brand de renume internaţional, o marcă de prestigiu pe piaţa cafelei şi nu numai. Aflăm mai multe de la Riccardo Illy, figură de prim-plan în actuala conducere a companiei de familie, cunoscut şi pentru funcţiile sale publice, precum cea de Primar al Triestului şi Preşedinte al Regiunii Friuli Venezia Giulia. Citește mai departe.

Paolo Ceriani: „Timişoara, un mare patrimoniu de salvat”, interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

«Mica Vienă», bogată în edificii monumentale, şi-a pierdut în timp strălucirea şi vivacitatea, ajungând la o stare de degradare. O recalificare a consistentului patrimoniu arhitectonico-monumental al Timişoarei ar fi extrem de utilă oraşului, inclusiv în vederea candidaturii la titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2021, având un efect benefic şi asupra economiei din regiune”. O susţine inginerul milanez Paolo Ceriani, expert în restaurare, stabilit la Timişoara de doi ani. Bun cunoscător al oraşului, ne prezintă în acest interviu propria viziune şi experienţă umană şi profesională. Citește mai departe.

Xenia Iordachi Hagiu, „prima poetă din istoria literaturii române”, interviu cu Eugenia Dima realizat de Mauro Barindi

Recenta publicare a versurilor de inspiraţie religioasă compuse în mănăstirea Agapia din Moldova de „shimonahia” Xenia Iordachi Hagiu, adunate în manuscrisul autograf datat 30 iulie 1826 şi conservat în Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, aduce la cunoştinţa specialiştilor şi a publicului opera inedită a unei voci feminine care conjugă credinţa şi poezia într-un limbaj liric surprinzător prin simplitate şi intensitate. Cercetătoarea Eugenia Dima, care a îngrijit ediţia, ne vorbeşte despre semnificaţia acestei importante descoperiri pentru istoria literaturii române. Citește mai departe.

22 decembrie 1989: Radio Timişoara Liberă de Oana Grimacovschi

Timişoara, 22 decembrie 1989. O zi din viaţă, o viaţă cu amintirea zilei. Aflăm de la televizor că dictatorul a fugit, că am învins. Vrem, în sfârşit, să ne spunem povestea, să afle o lume întreagă ce s-a întâmplat la Timişoara. Şi atunci auzim vocea oraşului: „Aici Radio Timişoara liberă. Dragi ascultători, peste câteva momente vom fi prezenţi cu primele informaţii”. Primul post de radio liber din ţară, redus la tăcere ani de zile în perioada comunistă, transmite Revoluţia noastră în direct. O emoţionantă evocare corală cu un material audio din Fonoteca de Aur Radio România Timişoara. Citește mai departe.

Scriitura migrantă din Italia. „Amanet pentru mămici” de Ingrid Beatrice Coman

În Italia a părut recent volumul bilingv Satul fără mămici / Il villaggio senza madri (Rediviva Edizioni, 2012) de Ingrid Beatrice Coman. Cartea cuprinde „zece povestiri care se cereau aşternute pe hârtie. Eu n-am făcut mare lucru – mărturiseşte autoarea. Am încercat doar să ascult, în smerită tăcere, în acele momente sacre ale zilei în care totul tace, totul doarme, şi atunci poţi să auzi, abia abia şoptită, vocea ascunsă şi misterioasă a celor care nu vorbesc niciodată, ci doar trimit în lume freamătul inimii lor, cu speranţa că cineva îl va culege şi îl va povesti.”

Amanet pentru mămici

Ţi-aduci aminte, mamă, era octombrie şi atunci, în ziua când ai trecut pragul, cu o mişcare grăbită şi furtivă, ca un hoţ stângaci care se furişează să iasă nevăzut dintr-o casă străină.

N-ai întors capul să mă mai saluţi o dată, dar am zărit, pe linia blândă a profilului tău, clipirea deasă a genelor care se străduiau din răsputeri să trimită înapoi lacrimile şi am ştiut că acea picătură neplânsă era pentru mine.

Apoi ai dispărut pe uşă, în timp ce cordonul hainei tale rămânea în urmă, precum coada unui animal speriat, şi se mişca într-o parte şi într-alta de parcă ar fi vrut să-şi ia rămas bun. Citește mai departe.

„Am un creier mecanografic”. Versuri de Maurizio Cucchi

Poet, critic literar, traducător şi publicist, Maurizio Cucchi este licenţiat al Universităţii Catolice din Milano, unde s-a născut în 1945. Folosind un limbaj viu şi direct, Cucchi zugrăveşte, fără artificii retorice împovărătoare, detalii ale lumii şi realului ce se reunesc într-o panoramă de ansamblu bună conducătoare de uluire şi miracol. În centrul acesteia se află însuşi omul, trăind simultan în dimensiunea visului şi a concretului. Poezia lui Maurizio Cucchi declanşează premeditat în cititor un sentiment de adeziune la clar-obscurul vieţii, la multiplele ei nuanţe. Prezentare şi traducere de Geo Vasile. Citește mai departe.

În dialog cu poetul Adrian Munteanu, laureatul Premiului Nux 2012, interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

Poetul Adrian Munteanu este laureatul Premiului Internaţional de Literatură Nux al primei ediţii a Salonului Internaţional al Cărţii de la Milano, care s-a desfăşurat în perioada 26–29 octombrie 2012. Autorul a şapte volume de sonete ne prezintă povestea sonetului în propria viaţă şi scriitură, ca şi legăturile sale cu marii sonetişti italieni: „M-a atras sonetul lui Petrarca. Am intuit că este foarte apropiat de endecasilabul românesc, mai potrivit graţiei şi exprimării afectelor, chiar dacă nu are gravitatea şi reflecţia ceva mai nostalgică prezentă în spiritul românesc generator de sonete.” Citește mai departe.

Consulatul României la Milano, 120 de ani de relaţii diplomatice de George Bologan, Consulul General al României la Milano

În anul jubiliar 2012 al diplomației românești – 150 de ani de când a fost înființat Ministerul Afacerilor Străine de Alexandru Ioan Cuza – Consulatul General al României la Milano aniversează 120 de ani de prezență diplomatică românească în capitala lombardă. La fel ca în prezent, și în 1892 Milano reprezenta un important fief economic și comercial în Europa, fiind, deopotrivă, unul dintre centrele de excelență universitară și culturală. Consulul General al României la Milano, dl. George Bologan, evocă istoricul relaţiilor diplomatice româno-milaneze. Citește mai departe.

Virtuozitate expresivă la Dante: acrostih compus din anafore de Laszlo Alexandru

„Unul din locurile comune ale dezbaterilor literare de odinioară ţinea de «barbaria» stilistică şi «grosolănia» poetică ale lui Dante. Acestora le era contrapusă iscusinţa meşteşugărească a lui Petrarca, foarte abil în mînuirea podoabelor de stil. Însă dacă examinăm cu atenţie versurile Divinei Comedii, putem admira numeroasele ei pasaje de virtuozitate expresivă, pusă în slujba vastităţii semantice şi a excelenţei simbolice”. Laszlo Alexandru o demonstrează prin analiza unei «situaţii artistice» complexe care apare în Cântul XII din Purgatoriu. Citește mai departe.

Arnaldo Spallacci, „Maschi”: probleme de gen şi identitate masculină de conf. univ. dr. Daniel Mara

Cartea Maschi a lui Arnaldo Spallacci a apărut cu puţin timp în urmă la Editura Il Mulino din Bologna. Titlul volumului are un impact puternic, prin utilizarea directă şi simplă a substantivului bărbaţi (maschi). Daniel Mara recenzează acest volum binevenit în peisajul publicistic din domeniul socio-psiho-pedagogic, recomandând traducerea în română, deoarece lectura cărţii ar constitui şi pentru publicul din ţara noastră un prilej de reflecţie consistentă asupra dinamicii identităţii genului masculin, asupra implicaţiilor multiple pe care le are această dinamică asupra întregii societăţi actuale. Citește mai departe.

Antonio Pollaiuolo, Portret de tânără, 1465–1470

Urme de viaţă italiană în Banat (III) de Aurel Cosma Junior

Continuăm proiectul „Prezenţa italiană în Timişoara şi Banat” prin aportul lui Aurel Cosma Junior. Publicăm partea a treia a studiului Urme de viaţă italiană în Banat (1939). „Pacea de la Passarovitz din 1718 a inaugurat o nouă eră în viaţa Banatului. Biruitorul Principe Sabaudo l-a încredinţat pe contele Mercy cu reorganizarea provinciei. La această muncă grea de reînvigorare şi reconstrucţie economică Italienii şi-au dat larga lor contribuţie. Arhitecţii, industriaşii, comercianţii şi coloniştii italieni stabiliţi în Banat au ridicat o provincie prosperă şi admirată de toată lumea”. Citește mai departe.

Rome Deguergue: două poeme în patru limbi

În noiembrie a fost lansat la Timişoara un volum de poezii multilingv, semnat de poeta franceză Rome Deguergue şi intitulat …de pluies & de saisons… (…despre ploi şi anotimpuri…), Editura Artpress, Timişoara, 2012. Este o culegere de geo-poezie tradusă în 14 limbi ale lumii. Publicăm două dintre poeme, Banc d’Arguin. Arcachon şi Circulation. Fixation, în originalul francez şi în alte trei limbi: franceză, română (traducere de Manolita Dragomir-Filimonescu), italiană (traducere de Concetta Cavallini), maghiară (traducere de Maria Pongracz Popescu). Citește mai departe.

Grupaj realizat de Pușa Roth

Dulceață și anti-aforisme

Librăria Café Kretzulescu și Andrei Pleşu vă invită miercuri, 22 august 2012, la ora 19.00 la O seară anti-aforisme.

„Joia linguriţelor” reinstaurează obiceiul conversaţiei uşoare, de salon. Scriitorii devin, în seri cu dulceaţă şi cafea, prieteni şi vecini a căror revedere ne face plăcere, despre care vrem să aflăm ce au mai făcut, ce au mai creat, ce au vrut să spună într-o carte mai recentă sau în alta pe care am citit-o abia acum. Ce au să-şi povestească unii altora.

„Joia linguriţelor” cade săptămâna aceasta într-o miercuri, pentru a evita cu graţie ziua de 23 august şi este dedicată dulceții cu cafea şi vorbelor dulci-amărui.

Vă aşteaptă şi nişte dulceţuri noi de la Balcic.

Fiziologia gustului: Borşuri şi pampleziruri

Poposim olecuţică astăzi, dragii mei cititori, pe la Ieşi, pe vremea junimiştilor, atunci când Iacob Negruzzi, sufletul Cenaclului „Junimea” dar şi al petrecerilor, îşi îndestula oaspeţii cu borşuri. Amuzat şi amuzant deopotrivă, Iacob Negruzzi spunea despre junimiştii vechi şi noi că sunt tot o ciorbă iar, mai apoi, boierindu-se, întocmea meniul într-un stil inconfundabil. De exemplu:

„Raci retrograzi

Bou îngrăşat pe noile izlazuri

Fasoleli englezeşti

Curcanul lui Peneş la frigare

Cronica Convorbirilor literare

Cu oţet, piper şi sare

Pe ghiaţă… la Bulevard

Pampleziruri

Brânză dregătorească

Fructe din nouă lustri de activitate literară

Cafele aforistice…”, adică o harababură căreia numai cei de faţă îi dădeau de capăt. De umor nu am dus lipsă niciodată noi, românii, mai ales când pe masă stau bucate ce ne fac cu ochiul şi ne aduc aminte că stomacul are şi el bătăi de cap cu mirosurile apetisante.

Vorba proverbului: „Nu poţi prinde raci, fără să te uzi la nădragi.” Ei, mai glumim şi noi pentru că vorbele bune nu strică dinţii. Cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Pieţe şi negustori (II)

În urmă cu mai bine de o sută de ani, negustorii ambulanţi erau organizaţi pe categorii bine definite, după felul produselor pe care le ofereau cumpărătorilor din toate zonele oraşului.

Dulciurile şi băuturile răcoritoare, vara sau calde, iarna erau specialitatea negustorilor de origine balcanică. Cel mai mare dever îl aveau bragagiii şi limonagiii.

Bragagiii erau în general turco-bulgari din Rumelia, care aveau în diferite mahalale ale oraşului mici dughene cu laboratoare de cofetărie în care produceau rahat, alviţă, nuga cu nuci, nuga cu susan sau cu alune şi „bidji-bidji”, un fel de crenvurşti din cocă de rahat închegată cu zahăr şi prinse pe sferturi de nuci înşirate pe sfoară. Îmbrăcaţi cu un mintean decorat cu găitane negre, şalvari albi de aba, încălţaţi cu cipici în formă de opincă, având vârful întors în sus şi purtând pe cap fesuri roşii cu ciucuri negri, aceşti negustori dădeau o coloratură aparte oraşului.

Ei îşi duceau marfa într-un coş acoperit cu o tavă cu multe despărţituri, în care erau înşirate feluritele zaharicale pe care le ofereau la vânzare. În mâna dreaptă aveau o doniţă în care era braga răcită cu un bulgăre de gheaţă ce plutea în vas. Cu cinci parale se puteau cumpăra o cană de bragă sau două feluri de zaharicale. Prin anii ’60 încă se mai vindea bragă în Bucureşti, cu 40 de bani paharul de un sfert de litru.

Limonagiii purtau limonada în doniţe vopsite în verde, având cercuri negre, acoperite cu un capac găurit la mijloc, pe unde se introducea o sticlă lungă de culoare roşie care se umplea cu limonadă şi apoi lăsa să curgă lichidul în pahar, cu presiune, ca dintr-un sifon. Limonada se fabrica în casă din apă şi lămâie stoarsă şi era colorată cu zahăr ars. În doniţă era întotdeauna un bulgăre de gheaţă care răcea conţinutul. Două pahare de limonadă costau cinci parale. În zilele călduroase de vară auzeai la tot pasul reclama limonagiilor: „Şampania rece! Două la cinci… Numai zeamă de lămâie… o vând să nu mai rămâie!” şi altele de acelaşi gen.

Simigiii (de la „simit”, cuvânt de origine turcească însemnând un fel de covrig turtit, făcut din cocă mai moale decât a covrigilor obişnuiţi, presărat cu seminţe de susan) sau covrigarii se ocupau cu vânzarea covrigilor, a plăcintelor cu carne sau brânză. Toată prăvălia încăpea într-un coş mare atârnat pe după gât cu o curea lată. În fundul coşului se afla un lighenaş cu jăratec de mangal, acoperit cu o tavă mare de alamă, rotundă, numită „sinie”. Datorită acestui aranjament, plăcintele şi covrigii se menţineau calzi, de parcă atunci ar fi fost scoşi din cuptor. O plăcintă de mărime apropiată merdenelelor de astăzi costa cinci parale iar covrigii, după mărime, zece bani cei mari cu susan, cinci bani cei fără şi doi la cinci bani, covrigii mici.

Pe lângă simigii sau covrigari, mai ales dimineaţa, pe străzile oraşului puteau fi întâlniţi franzelarii care îşi purtau marfa într-un coş adânc, dus în spate ca un rucsac. Vindeau franzele lungi, pâinişoare cu cartofi, chifle, cornuri cu lapte sau cu chimion, strigând cât îi ţinea gura: „Patru cornuri de un ban… franzelaaa!…”

Către seară apăreau alte categorii de neguţători. Lumea obosită de treburile ziliei se retrăgea la umbră, la o cafeluţă cu dulceaţă sau cofeturi, cel mai adesea fabricate în casă. Dar şi cel care nu avea în cămară asemenea produse putea cumpăra şerbeturi, dulceţuri şi alte delicatese de la negustorii ambulanţi care apăreau pe la toate colţurile de străzi cu borcane mari de sticlă subsuoară, în care se aflau bastonaşe de zahăr colorat cu siropuri de fructe, alune curăţate şi prăjite, nuci noi curăţate şi ţinute în apă şi multe altele.

Prin mahalalele de la marginea oraşului apăreau ţigăncile cu fusta prinsă în brâu, purtând într-o copaie dusă pe cap porumb fiert acoperit cu pânză albă sau, în oale mari de pământ, ciorbă de burtă de vacă, vândută cu castronul celor dornici de o astfel de delicatesă.

Puşa Roth