Din Bucureștiul de altădată: Casele domnești

case domnesti dambovita bucuresti

Atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru. Păreri pro, păreri contra cu privire la  frumuseţea, urâţenia (de ce, nu ?) unui oraş. Doamnelor şi domnilor, vă spun un lucru simplu şi pe deplin ştiut: aşa se scrie istoria! Căci altfel cum? Astăzi am ales un citat din volumul Țara bună de Isac Peltz, volum apărut în anul 1936. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Casele domnești”

Din Bucureștiul de altădată: Istoria Primăriei Capitalei (1)

Doamnelor şi domnilor, am început prezentarea primarilor, persoane importante în devenirea unui oraş, şi nu unul oarecare, ci tocmai Capitala. Dar, înainte de a continua cu lista edililor, am considerat necesar să amintim şi de instituţia pe care au condus-o atâţia primari, unii care au făcut servicii deosebite oraşului aducându-l la statutul de ,,micul Paris”, alţii care nu şi-au lăsat „amprenta” privind dezvoltarea acestui oraş. După cum bine ştiţi, hrisovul emis la 20 septembrie 1459 constituie prima atestare documentară a oraşului Bucureşti, iar pentru istoricul administraţiei Capitalei, cea mai veche „carte” cunoscută până în prezent şi în care sunt menţionate îndatoririle „judeţului” (viitorul primar) şi a ajutoarelor sale, cei 12 „pârgari” (viitori consilieri), este actul emis de „Necula al lui Bobanea” la 13 mai 1563, prin care acesta întărea lui Gheorman grecul şi fiilor săi „o prăvălie ce este lângă Biserica Domnească”, aşa cum stă scris şi pe portalul Primăriei Capitalei.

Judeţul şi pârgarii reprezentau oraşul faţă de domn, faţă de marii dregători, faţă de celelalte oraşe şi aveau în grijă proprietatea orăşenească, delimitarea acesteia, stabileau hotărniciile şi măsurătorile locurilor de casă, judecau unele neînţelegeri dintre localnici, se ocupau de strângerea dărilor şi de executarea prestărilor în muncă sau servicii şi multe altele… Nu-i aşa că vi se pare normal, doamnelor şi domnilor, ca aleşii să aibă atribuţii multiple şi să se îngrijească de progresul oraşului, fiindcă mie mi se pare că este firesc dar şi obligaoriu! De ce ? Fiindcă şi-au asumat „riscul” de a ocupa aceste importante funcţii. Judeţul şi pârgarii erau aleşi anual, de obicei primăvara, de către obştea târgului. Trebuie menţionat însă că oraşele, inclusiv Bucureştiul, aveau o administraţie dublă. Alături de administraţia aleasă de orăşeni exista administraţia domnească reprezentând dreptul de stăpânire al domnului asupra moşiei sale, oraşul.

Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu*) obligaţiile administraţiei locale sunt trecute pe seama dregătorilor domneşti, Capitala nemaiavând un „cârmuitor” ales de obştea orăşenilor.

În perioada Regulamentului Organic, bucureştenii vor avea din nou dreptul de a alege primii gospodari ai oraşului. Astfel, în toamna anului 1831 a fost creat primul „sfat orăşenesc” compus din cinci „mădulari” (membri) şi s-a stabilit sediul unei „Case a Sfatului sau a magistratului”, până atunci sediul acesteia fiind locuinţa celui ce se afla în fruntea administraţiei. Potrivit procedurilor Regulamentului Organic, la 2 decembrie 1831 a fost ales Sfatul Orăşenesc al Poliţiei Bucureştilor. Acesta se afla în subordinea Departamentului din Lăuntrul (Ministerul de Interne), iar membrii erau aleşi anual de reprezentanţii mahalalelor care aveau 25 de ani împliniţi şi un venit de 5.000 lei. „Sfatul orăşenesc” a fost înlocuit cu „Sfatul Municipal”. La 31 martie 1864, domnitorul Al. I. Cuza**) a promulgat Legea Comunală, conform căreia oraşul Bucureşti a fost declarat Comună urbană a judeţului Ilfov, condusă de un primar împreună cu Consiliul Comunal. Membrii acestuia erau aleşi direct de către adunarea alegătorilor, care se desfăşura odată la patru ani. Primarul, numit dintre cei trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi, mai avea şase „ajutoare”. Primul primar al oraşului Bucureşti a fost generalul Barbu Vlădoianu, iar ajutoarele sale: Pavel G. Tetorian, Hristea Polihroniade, Nic. Golescu, Ghiţă Gherasi, Mihail Căpăţâneanu, Alex. I. Boronescu.

Doamnelor şi domnilor, poate că noi, trăitori în mileniul trei nu mai ne gândim la începuturile acestei importante instituţii, ci la obligaţile ei prezente, la aglomeraţia urbană, la străzile cu gropi, la promisiunile făcute de edili, la canalizare, iluminat public, parcuri, metrou, clădiri vechi şi noi, dar cred că vom înţelege mai bine rostul Primăriei dacă îi cunoaştem istoria.

Vom continua! Până atunci vă oferim mai jos o selecție de imagini ale Bucureștiului văzut de pictori de ieri și de azi.

Pușa Roth

*) Constantin Brâncoveanu (1654–15 august 1714), mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale.

În 1714, pe 15 august, a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu. Cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni.

**) Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I (n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România–d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Bucureștiul în pictura românească

Sava Henția, Târgul Moșilor

Nicolae Grigorescu, Vedere din București

Ștefan Luchian, Periferie (Mahalaua Dracului)

Theodor Pallady, Strada Slătineanu

Theodor Pallady, Biserica Silvestru

Iosif Iser, Peisaj cu case în București

Marius Bunescu, Vedere din București

Lucian Grigorescu, Turnul Bărăției

Alexandru Phoebus, Stradă din București

Tia Peltz, Peisaj citadin, colț Calea Văcărești cu Mircea Vodă

Spiru Vergulescu, Strada Gabriel Peri

Mihai Potcoavă, Toamna la Băneasa

Mihai Potcoavă, Iarnă pe strada Mântuleasa

Mihai Potcoavă, Casă veche în București

Petre Chirea, Parcul Cișmigiu, efect de primăvară

Petre Chirea, După ploaie în Cișmigiu

Petre Chirea, Case vechi pe strada Dudești

Petre Chirea, Iarna pe strada Berzei

Petre Chirea, Ploaie pe strada Lipscani

Vasile Popa, Peisaj din Bucureștiul vechi

Vasile Popa, Iarna pe strada I. L. Caragiale

Doru Cristian Deliu, Casa de Depuneri a vechiului București

Doru Cristian Deliu, Ateneul Român

Bogdan Mihai Radu, Ateneul acompaniat de flori

Din Bucureștiul de altădată: Şosele şi bariere

Aproape toată luna aprilie am străbătut Bucureştiul cu maşina, cu autobuzul, tramvaiul, metroul dintr-o parte în alta, aşa cum se spune, cu treburi importante. Am avut vreme să privesc în jurul meu, să văd străzile bătrânei capitale, să fiu atentă la oameni, la maşini, la case, la obiceiurile concitadinilor mei, dar şi la năravurile unora dintre ei. Gândindu-mă în fel şi chip, privind la lumea pestriţă de azi, imediat mi-a venit ideea să fac o „plimbare imaginară” prin Bucureştiul de acum un veac, pe vremea străbunicilor noştri, curioasă să aflu ce s-a schimbat, cum s-a schimbat, cât s-a schimbat oraşul dar şi locuitorii lui.

Cum se comportau oamenii pe stradă, ce obiceiuri aveau, cum se distrau şi, mai ales cum trăiau? Arătau altfel străzile oraşului? Cu siguranţă, da, fiindcă vorbim de epoci diferite. Am ales, graţie informaţiilor de care am beneficiat, anul 1909. În acel an, conform statisticilor vremii, Capitala avea de 7 ori mai puţini locuitori decât acum, doar 300.000. Oraşul era, evident, mult mai mic, având doar un sfert din suprafaţa de astăzi. Ca să avem o imagine mai exactă a dimensiunilor, vă reamintesc că străzile care, şi atunci dar şi acum, poartă numele de „şosele”, formau centura Bucureştilor: Şoseaua Ştefan cel Mare, Şoseaua Mihai Bravu, Şoseaua Viilor, Şoseaua Panduri, Şoseaua Basarabilor (Şoseaua Nicolae Titulescu), Şoseaua Bonaparte (Şoseaua Iancu de Hunedoara). În afara lor erau comunele limitrofe şi aş aminti doar Giuleşti, Tei, Berceni.

Spiru Vergulescu, Mahala bucureșteană

Bucureştiul avea bariere, puncte de control ale autorităţilor la intrarea sau ieşirea din oraş: Bariera Vergului, aflată la întretăierea Căii Călăraşi, numită pe vremuri Calea Vergului cu Şoseaua Mihai Bravu, Bariera Vitan, la intersecţia Căii Vitan cu Şoseaua Mihai Bravu, Bariera Şerban Vodă de la întâlnirea Şoselei Viilor cu Calea Şerban Vodă, în faţa Cimitirului Bellu, Bariera Moşilor, acolo unde se află astăzi Magazinul Bucur Obor etc. Acum un veac, străzile care purtau numele de „cale” erau arterele de intrare-ieşire în şi din oraş: Calea Victoriei, Calea Moşilor, Calea Griviţei, Calea Văcărești etc., iar la intersecţia unei „căi” cu o „şosea” se afla şi o „barieră” de acces în Bucureşti.

Mă uitam la amestecul de blocuri, majoritatea clădiri triste, fără „personalitate”, cu casele care au scăpat de furia comunistă, unele frumoase, îngrijite, altele părăginite, scorojite de ploi şi de vânt, şi m-am întrebat cum arăta Bucureştiul, din acest punct de vedere, acum o sută şi ceva de ani.

Blocurile din Bucureşti se puteau număra pe degete, cele mai înalte aveau doar trei etaje şi erau toate situate în centrul oraşului. Oamenii acelor vremuri locuiau în case, majoritatea fără etaj, dar cu curte şi grădină, atât în centru cât şi la marginea oraşului. Cele mai înalte clădiri erau turlele bisericilor, oraşul era plin de verdeaţă, cu grădini, vii şi parcuri, iar străzile erau străjuite de copaci falnici. Încet dar sigur, blocurile au luat locul caselor, grădinilor, viilor, comunele din preajma oraşului au devenit cartiere, lumea s-a schimbat, oraşul s-a schimbat, însă merită să ne reamintim de oraşul străbunicilor noştri. În fond, amintirile reprezintă zestrea spirituală a fiecăruia dintre noi. Vom continua.

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Moda băuturilor spirtoase

Astăzi a ajuns, din păcate, aproape o obişnuinţă să aflăm că una sau alta dintre prevederile legale au fost încălcate, dând astfel serios de lucru instituţiilor abilitate, mai ales acelora din domeniul financiar. Dar nimic nu-i nou sub soare, istoria se repetă şi în această privinţă.

Cercetând vechi documente bucureştene, constatăm că asemenea exemple erau frecvente şi în urmă cu o sută şi mai bine de ani, când se înregistrau destule cazuri de încălcare a hotărârilor Primăriei Capitalei. Trebuie să precizăm de la bun început că în acea vreme, oraşul fiind înconjurat de vii şi de grădini întinse – nostalgice aduceri-aminte – numeroasele puncte de intrare în Bucureşti erau destul de greu de supravegheat de cei care controlau accesul persoanelor şi produselor în capitala ţării.

Se cuvine să menţionăm faptul că erau renumite în epocă zonele Vitan, Văcăreşti şi Bellu, pe unde se strecurau în oraş tot felul de produse fără a se plăti taxele aferente fixate de Primăria Bucureştilor. Unul dintre produsele foarte căutate de „contrabandiştii” de atunci era spirtul, care era taxat în Bucureşti cu 7 lei decalitrul şi în afara oraşului cu 50 de bani decalitrul. Dacă ţinem cont de preţurile vremii, strecurarea lui în oraş fără a se plăti taxele de rigoare constituia o sursă foarte serioasă de venituri. În unele izvoare documentare se afirmă că erau cartiere întregi care trăiau de pe urma acestei contrabande cu spirt.

Să amintim, pentru delectarea cititorului, nu pentru aceia care vor să se sustragă legii, câteva dintre mijloacele pe care le foloseau contrabandiştii, aşa cum le-a menţionat cunoscutul scriitor Constantin Bacalbaşa în lucrarea Bucureştii de altădată (1871–1884):

„Găzarii: aceştia aveau garniţe cu două funduri, deasupra era petrolul iar dedesubt spirtul, romul sau coniacul.

Geamgiii: aceştia aveau cutii măsluite, în peretele de jos exista o deschizătură în care era introdus un tub de tinichea ce conţinea spirt.

Lemnarii: căruţele treceau bariera încărcate cu lemne. Printre acestea erau câteva trunchiuri mai groase, scobite pe tot lungul lor, iar înăuntru tuburi de tinichea conţinând spirt.

Înmormântările: un convoi mortuar trecea bariera către un cimitir din oraş. În frunte era popa care citea, în urma cosciugului femei care jeleau, mă rog, tot alaiul cuvenit unui asemenea ceremonial. Dar, în realitate era vorba de o bandă de contrabandişti. Popa era contrabandist, femeile la fel, iar dacă ridicai capacul cosciugului găseai înăuntru cutii de tinichea pline cu spirt.

Femeile însărcinate: zilnic treceau prin barieră câteva femei cu pântecele la gură. Într-o bună zi un controlor mai curios a pus mâna pe pântecele unei femei, dar nu era altceva decât o cutie de tinichea plină cu spirt şi fasonată astfel ca să se adapteze corpului şi să simuleze sarcina.

Trăsurile de Hereasca, acele trăsuri mari, acoperite cu coviltir, renumite în Bucureştii de atunci. Acest coviltir, bine acoperit şi bine căptuşit, cuprindea în toată întinderea sa o mare cutie de tinichea plină cu spirt.

Căruţaşii foloseau căruţe cu fundul dublu în interiorul căruia se aflau cutii cu spirt. A fost găsit unul care avea o osie găurită şi în interior un tub plin cu spirt.

Butoaiele cu fund dublu: la control se declara vin, care era taxat la un preţ foarte mic. În realitate, butoiul avea două funduri şi în compartimentul interior se afla spirt, rom sau coniac. Dacă cel care îndeplinea serviciul de cotar al comunei era de rea-credinţă, fiind cumpărat de contrabandişti, afacerea mergea strună şi butoiul trecea. Dar dacă respectivul cotar era cinstit, prindea imediat frauda.

Căruţele cu fân: butoaiele cu spirt erau ascunse în mijlocul fânului; aceste căruţe erau sondate cu nişte ţepe lungi şi ascuţite. Dacă cel care făcea controlul era mituit declara că totul este în regulă.

Femeile cu copii: foarte ingenios mijloc. Femei cu copii de ţâţă în braţe treceau de la ţară la oraş. În pachetul din braţe care nu era altceva decât un butoiaş special cu spirt se afla un instrument ingenios. Când mama bătea cu palma peste spatele butoiaşului, acesta scotea un ţipăt de copil.”

Să rămânem tot în nota amintirilor lui Bacalbaşa menţionând un caz care a făcut mare vâlvă la acea vreme. Este vorba despre o întâmplare petrecută în zona unde Colentina se întâlneşte cu strada Doamna Ghica. Între Bucureşti şi comunele dimprejur era o porţiune de pământ numită „raion”. În comuna Colentina, la marginea „raionului”, se afla o cârciumă unde se făceau depozite mari de spirt, deoarece acolo se plătea o taxă de numai 50 de bani decalitrul. Iar la limita cealaltă a „raionului”, pe teritoriul oraşului Bucureşti se afla o altă cârciumă. De la cârciuma din Colentina până la cârciuma din Bucureşti era săpat, pe sub şosea, un tunel prin care butoaiele cu alcool erau trecute de la o cârciumă la alta fără a se plăti nici o taxă. Şi exemplele ar putea continua.

Puşa Roth

„Lasă, Gheorghe, băutura” – Liviu Vasilică