Din Bucureştiul de altădată: Băltăreţu

Un grec venit în Bucureşti în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1786–1790), Ioannis Evstatios Mpaltaretzis ajunse în 1800 unul dintre marii neguţători de pe malurile Dâmboviţei. Îşi romanizase de îndată numele în Ştefan Băltăreţu şi începu cu străduinţă un harnic comerţ de lipscănie. Întreprinzător, începu sa practice meşteşugul zărăfiei, ajungând vestit prin dobânzile mari cu care împrumuta bani şi prin faptul că-i executa la sânge pe datornici.

Un grec venit în Bucureşti în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1786–1790), Ioannis Evstatios Mpaltaretzis ajunse în 1800 unul dintre marii neguţători de pe malurile Dâmboviţei. Îşi romanizase de îndată numele în Ştefan Băltăreţu şi începu cu străduinţă un harnic comerţ de lipscănie. Având relaţii întinse la Viena şi Lipsca, ştiind să alunge cu grijă intermediarii, Băltăreţu trecea printre marii toptangii din Bucureşti. Întreprinzător, începu sa practice meşteşugul zărăfiei, ajungând vestit prin dobânzile mari cu care împrumuta bani şi prin faptul că-i executa la sânge pe datornici. Marelui vornic Constantin Dudescu, unul dintre aceştia, i-a lichidat rapid o mare parte din avere.

„Pe fiecare lună, scrie Ion Ghica în Scrisori către Vasile Alecsandri, acest cămătar îi scotea câte o moşie la mezat şi, negăsindu-se concurenţi, moşia rămânea pe seama lui, pe nimic; moşii cari dau astăzi cinci şi şase mii de galbeni pe an, le-a luat Băltăreţu de la mezat, la Cochii-Vechi, pe trei şi patru mii de lei, galbenul valorând şapte lei.”

Băltăreţu devenise pe la 1820–30 un nume înfiorător printre boierii din Bucureşti. Primul semn de sărăcie te făcea să-l visezi în coşmaruri înfiorătoare. Bogat, obraznic, agresiv, grecoteiul îşi freca mâinile subţiri deprinse să numere bani mulţi. Prăvăliile lui, cu zecile, erau instalate în Hanul Sf. Gheorghe Nou dar şi într-un han propriu, ridicat lângă Hanul Zamfir, pe Uliţa Băcanilor, care începea din Uliţa Blănarilor şi dădea în Uliţa Lipscanilor. Trebuie să fi fost un han mic dar chivernisit, cu prăvălii la parter şi cu odăi de închiriat la etaj, ca mai toate hanurile construite în spatele târgurilor bucureştene.

Destinul avea să-l lovească nemilos pe marele negustor şi zaraf, căci în 1823 închidea ochii aproape sărac, nelăsând fiicei sale decât o casă care, dublă lovitură a sorţii, avea să ardă ca o lumânare în focul de la 23 martie 1847.

Puşa Roth