Școala în alte timpuri (XX)

scoala in alte timpuri de mirela nicolae

Simple comparaţii

Examenele la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti – sesiunea iunie 1928

La data de 2 iunie 1928, jurnaliştii de la „Universul” consemnează informaţii utile despre examenele de licenţă de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Din dorinţa sinceră de a-i ajuta pe absolvenţii interesaţi de obţinerea acestei diplome universitare, cititorilor le sunt explicate condiţiile de înscriere şi de susţinere a examenelor corespunzătoare. Iată:

„Se aduce la cunoştinţa celor care doresc să depună examenul de licenţă în sesiunea iunie, a.c., următoarele:

Candidaţii care au mai fost înscrişi la examen, în sesiunile precedente, se vor reînscrie la secretariat, printr-o petiţie timbrată, între 1–5 iunie, orele 5–7 d.a.. Continuă lectura „Școala în alte timpuri (XX)”

Marian Hudac la rubrica „Remember” de Annie Muscă

marian hudac remember rubrica de annie musca

Revista Teatrală Radio

eterne reveniri in luna lui ianuar annie muscaAstăzi, 29 ianuarie 2014, ne amintim de actorul Marian Hudac (20 septembrie 1934– 29 ianuarie 1996).

Nici măcar nu împlinise 62 de ani când ne-a părăsit, pe neașteptate, unul dintre cei mai simpatici actori de comedie din România, pe care bucureștenii veneau să-l vadă jucând pe scena Teatrului Național.

Nu era Revelion la TVR fără Marian Hudac. Cei mai vestiți regizori de televiziune, de la Octavian Sava, Dan Mihăescu și Grigore Pop până la Sergiu Ionescu și Cornel Popa, l-au rubrica remember annie musca revista teatrala radiodistribuit pe actor în scheciuri care au rămas până astăzi în arhiva Televiziunii Române. Marian Hudac era nelipsit și de la Ora veselă, umorul lui fiind molipsitor. Și dacă tot era în Radio, alerga și până la Studiourile de Teatru Radiofonic, unde înregistra câte o piesă de teatru.

Filme pe Marele Ecran? Au fost câteva în care și-a jucat rolul alături de mari și talentați actori. De la Ernest Maftei, Emanoil Petruț, Olga Tudorache, Draga Olteanu sau Toma Caragiu până la Jean Constantin, Marin Moraru și Amza Pellea.

evocare Marian_Hudac biografie revista teatrală radio

Marian Hudac

Biografie pe scurt…

Marian Hudac s-a născut pe 20 septembrie 1934 în București și a fost căsătorit cu Marina Hudac, asistent coregraf la Teatrul Național de Operetă. Împreună au avut două fiice.

La doar 18 ani, Marian Hudac susține examen la Institutul de Teatru din București, odată cu viitori celebri actori: Gheorghe Cozorici, Draga Olteanu. Era debutul anilor ’50…

marian hudac divertisment tvDeși este admis la Institut, pentru că avea printre rude unele care nu erau adepte ale regimului comunist, lui Marian Hudac nu i se permite să studieze, motiv pentru care este nevoit să se angajez strungar la Uzina „Steaua Roșie” din Capitală, apoi să efectueze stagiul militar. Grație talentului actoricesc, în unitatea militară i se încredințează ora culturală difuzată săptămânal prin stația de amplificare. Așadar, duminică de duminică, tânărul Hudac își satirizează sergenții și caporalii, apoi distracția îi este răsplătită cu o după-amiază duminicală la crăpat lemne.

După armată, Marian Hudac revine în uzină, dar în timpul liber participă ca amator la activități artistice la Casa Sindicatelor. Sub îndrumarea regizorului Constantin Dinescu, viitorul actor este prezent la câteva din edițiile Duminici ale porților deschise din cadrul Institutului de Teatru. Cunoscându-l pe Gheorghe Dinică de la teatrul de amatori, se lasă convins de acesta să mai încerce o dată la Institut. În 1961 este deja absolvent al UNATC, la clasa profesorului Ion Finteșteanu, alături de alte nume de referință în teatrul și filmul românesc. O listă lungă din care nu  lipsesc: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dorina Lazăr, Traian Stănescu, Melania Ursu, Jorj Voicu, Ștefan Tapalagă…

În perioada studenției, Marian Hudac a fost remarcat în câteva roluri: Rudeanu din Ultimul mesaj, Borcea din Ultima oră, Arnolf din Şcoala femeilor sau Hrapov din Vassa Jeleznova; Xantos din Vulpea şi strugurii, sau Zaharia Trahanache din piesa O scrisoare pierdută şi Cannis din Centrul înaintaş a murit în zori.

Pe scenă…marian hudac micromongrafie de annie musca

În 1962 a fost repartizat la Teatrul Național din București, unde a rămas și a jucat până în ianuarie 1996.

Căsătoria de Gogol, Ploșnița de Maiakovski, Cyrano de Bergerac de Edmond de Rostand sau Nu te joci cu dragostea de Alfred de Musset; Castiliana de Lope de Vega, Îmblânzirea scorpiei de Shakespeare, Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman și Tartuffe de Molière; Danton de Camil Petrescu, Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian sau Un fluture pe lampă de Paul Everac, sunt câteva din piesele în care a fost distribuit actorul Marian Hudac. L-a interpretat și pe Farfuridi în Scrisoarea pierdută a lui Caragiale, memorabil rămânând rolul Lunardo din Bădăranii de Carlo Goldoni, în regia lui Victor Moldovan, traducerea aparținând lui Sică Alexandrescu. Din distribuția piesei, a cărei premieră avusese loc la Național în septembrie 1988, au făcut parte și Ioana Bulcă, Simona Bondoc, Rodica Popescu-Bitănescu, Ileana Stana Ionescu, Matei Alexandru și Mihai Fotino. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Cu trei antologice scenete tv.

Annie Muscă

Engleza prin traduceri

Contemporary Literature Press, sub auspiciile Universității din București, în colaborare cu British Council și Institutul Cultural Român, anunță publicarea volumului Engleza prin traduceri, ediție facsimil îngrijită de C. George Sandulescu și Lidia Vianu.

Publicat prima oară în 1976 de către Universitatea din București, acest manual pentru învățarea limbii engleze prin metoda traducerii a fost alcătuit de membrii Catedrei de Limba și Literatura Engleză a Universității din București. El ne arată că cea mai bună școală pentru a învăța să comunici într-o altă limbă decât a ta este să încerci să-ți formulezi gândurile proprii cât mai precis.

Textele sunt de dificultate diferită. Pe lângă aspectele de gramatică, aceste texte ridică probleme de epocă și de specializare. Veți găsi aici texte literare (roman, nuvelă, teatru), fragmente de critică literară, articole de lingvistică, istoria artei, spicuiri din presă, texte științifice. Scriitorii aleși reprezintă cu toții secolul XX: Liviu Rebreanu, Ion și Răscoala; Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust; Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach; Ionel Teodoreanu, George Călinescu, romancierul Marin Preda, poetul Marin Sorescu, dramaturgii Mihail Sebastian și Tudor Mușatescu și, firește, filosoful Constantin Noica. Scopul unei astfel de culegeri este să îmbogățească vocabularul și să educe alegerea stilului potrivit.

Engleza prin traduceri este un manual util celor care învață limba engleză la nivel avansat, în principal în universități, dar și în ultimele clase de liceu.

Volumul Engleza prin traduceri, ediție facsimil îngrijită de C. George Sandulescu și Lidia Vianu se lansează oficial la data de 7 mai 2012, dar el poate fi consultat și descărcat din acest moment la adresa de internet: http://editura.mttlc.ro/engleza-prin-traduceri.html.

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul http://www.editura.mttlc.ro.

Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii,  lidia.vianu@g.unibuc.ro.

Lidia Vianu

La Marea Neagră

Peisajul marin nu este o temă predilectă în pictura românească. În istoria picturii românești putem găsi, ici-colo, marine, dar nu putem afla un pictor care să se fi dedicat acestui gen și să-l fi dus la desăvârșire ca, de exemplu, în pictura rusă, armeanul Aivazovski, născut în Crimeea. Pare oarecum ciudat, odată ce Marea Neagră și în general peisajul dobrogean sunt ofertante, au pitoresc, culoare locală, suficiente motive care să trezească interesul pictorilor. Excepția o constituie tema devenită tradițională a Balcicului, apărută la începutul secolului al XX-lea. Dar de o preocupare statornică pentru peisajul marin cu date de identificare locale, românești, care să se extindă pe un interval de timp larg, nu putem vorbi. În secolul al XIX-lea, marina este cu totul accidentală. O explicație ar putea consta în faptul că pictorii peisagiști români s-au format în descendența Școlii de la Barbizon, preferința lor îndreptându-se spre peisajul de câmpie și spre tema romantică a pădurii. Nici mai târziu, dacă exceptăm Balcicul, marina nu este în ansamblu foarte bine reprezentată. E adevărat, câteva lucrări inspirate de litoralul românesc și spațiul dobrogean merită atenția.

Carol Popp de Szathmary pictează o Marină în tonuri întunecate. O corabie se află, poate eșuată, poate încă nelansată la apă, pe marginea plajei, altele se văd în larg, pe țărm, în depărtare, se observă o moară de vânt. Așezată pe scaun, în rochie lungă, cu pălărie și șal alb, imens, în jurul gâtului, cu o umbrelă răsturnată alături, o femeie pare a privi în gol, în altă direcție decât marea (Nicolae Grigorescu, Femeie pe malul mării). E limpede că nu marea, ci personajul este centrul atenției în acest tablou pictat în nuanțe de ocru-brun, cu un cer nu foarte prietenos, în care albastrul abia răzbate. Marinele românești vor fi dominate de altfel de imaginea țărmului, a porturilor, a plajei, de prezența personajelor, imaginea propriu-zisă a mării, a mișcării valurilor, a reflexelor apei sau a furtunii fiind rareori în centrul atenției. Același motiv al femeii pe malul mării îl regăsim la Mihail Simonidi (1870–1933): aici verdele este dominanta cromatică, într-o tratare impresionistă, evident nostalgică.

Arthur Verona pictează în gust romantic un Violonist în barcă, suficient de bizar, în tonuri stinse, privit ca prin ceață. Dimpotrivă, Nicolae Vermont surprinde, în culori puternice, o imagine din Portul Constanța și una pe Plajă, cu tonuri violente de portocaliu în contrast cu nuanțele delicate ale peisajului, tratat aproape pointilist. Relativ mai frecvente sunt marinele la Jean  Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, Gh. Petrașcu, dominantă fiind în general impresia de meditație sau relaxare – Gheorghe Petraşcu, Femeie la mare și Privind marea la Mangalia. Un tablou de mare rafinament, un poem liric dedicat țărmului mării este Peisaj din Constanța de Theodor Pallady, în care imaginea reflectată în apă devine un studiu cromatic aparte, cu impresia suverană de transparență. La antipodul lui este pictura lui Țuculescu, Marină la Mangalia, cu nelipsiții „ochi” care privesc de pretutindeni, în culori aprinse și tușe largi, cu acorduri cromatice care sugerează mai degrabă starea de angoasă. Subtil din punct de vedere cromatic, acordând tonuri de bleu, mov și verde, aproape surprinzător, este tabloul lui Ștefan Popescu, Diguri la Marea Neagră.

Istoria plastică a Balcicului, făcând epocă în perioada interbelică, începe înaintea primului război mondial. Din câte se pare, primul pictor român care a descoperit Balcicul a fost Iosif Iser în 1913, când participa ca soldat la războiul balcanic. Locul a devenit repede tărâm fabulos pentru pictorii români, atrași de revărsarea de lumină și culoare, de pitorescul așezării, cu golful privit de pe țărmul înalt, de orașul vechi cu străduțe înguste, de vegetația luxuriantă și de multiplele teme care pot fi speculate plastic: culoarea orientală, interferența de civilizații, parfumul exotic, culoarea mării, mai albastră decât pe țărmul dobrogean. Așa încât Balcicul a devenit rapid un adevărat fenomen în pictura românească, o țintă și un examen pentru pictori. Deși exagera, Camil Petrescu avea totuși dreptate să spună că „între 1919–1940 pictura românească avea un singur subiect: Balcicul – care proba şi evidenţia personalitatea şi stilul celui din faţa şevaletului.”

Așa cum sugeram mai sus, Balcicul înseamnă de fapt un complex de teme și motive plastice, depășind cu mult genul marinei, ceea ce îi conferă individualitate distinctă în pictura europeană. Dominantele cromatice sunt și ele diferite, interpretarea plastică dovedind de altfel o bogăție și o varietate deosebite. Vedem un Balcic albastru și cubist, altul în nuanțe fine, străveziu și îndepărtat, în fine, încă unul văzut dinspre mare, cu o explozie de lumină, la același pictor (Nicolae Dărăscu). Foarte precis în desen, Nicolae Tonitza pictează o Stradă la Balcic dar și o poartă în spatele căreia se profilează peisajul golfului. Primul pare să evoce „calmul etern” al locului de care vorbea artistul. Detaliul arhitectural este notat cu fidelitate într-o acuarelă a lui Ștefan Dimitrescu, diferită stilistic de tabloul Pe plaja din Balcic, cu ecouri expresioniste. Lumina caldă dar și ușor visătoare inundă Peisajul din Balcic al lui Francisc Șirato. Marea este inexistentă într-un tablou al lui Lucian Grigorescu, concentrat pe culorile pe care i le inspiră contemplarea orașului și a vegetației. În altul, e abia sugerată. Și „aventura” continuă cu o infinitate de sugestii.

Costin Tuchilă

Arthur Verona, „Violonist în barcă”

Nicolae Vermont, „Peisaj marin cu portul Constanța”

Nicolae Vermont, „Plajă”

Alexandru Ciucurencu, „Portul Constanța”

Marius Bunescu, „Înainte de furtună”

Jean Al. Steriadi, „Corăbii în port”

Jean Al. Steriadi, „Mahoanele părăsite”

Gheorghe Petrașcu, „Femeie la mare”

Gheorghe Petrașcu, „Privind marea la Mangalia”

Theodor Pallady, „Peisaj din Constanța”

Ion Țuculescu, „Marină la Mangalia”

Ștefan Popescu, „Diguri la Marea Neagră”

Nicolae Dărăscu, „Balcic”

Nicolae Dărăscu, „Vedere panoramică a Balcicului”

Nicolae Dărăscu, „Vederea Balcicului dinspre mare”

Nicolae Tonitza, „Stradă la Balcic”

Nicolae Tonitza, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Pe plaja din Balcic”

Francisc Șirato, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Balcic”

Mihai Potcoavă, „Balcic”

Marilena Murariu, „Coasta de Argint”

Mihai Sârbulescu, „Biserică la Balcic”

Constantin Grigoruță, „Balcic”

Vitalie Butescu, „Moschee la Balcic”