Somn ușor, Mariella!

a incetat din viata mariella andreescu

…ştiam de ceva vreme că se luptă cu o boală cumplită, neiertătoare. Ne-o mărturisise, ea însăşi, într-una dintre primele discuţii pe care le-am purtat, pe net, după ce am reuşit să o regăsim. Nu se lamenta, nu căuta compătimire. Pur şi simplu, privea realitatea crudă direct în ochi. Aşa cum a făcut-o de când o cunoşteam. De peste 35 de ani.

Greu, nespus de greu, i-a fost, însă, atunci când soarta a silit-o să accepte moartea LUI. A celui care i-a fost TOTUL: soţ, prieten, dascăl la marea şi aspra şcoală a vieţii: Aurelian Andreescu („Ale”).

Azi, Mariella s-a mutat alături de Ale şi poate că, la aceste ceasuri de seară, cutreieră, mână în mână, printre nori şi lumini nebănuite.

Odată cu Mariella Andreescu dispare nu doar un univers lăuntric de o rară, unică frumuseţe şi nobleţe, dispare o Conşiinţă a Artei pure. Un om pentru care respectul pentru cei ce creează şi re-creează, prin interpretările sale, Cântecul în forma sa cea mai pură şi mai înaltă.

mariella si aurelian andreescu

Mariella, Mirel și Aurelian Andreescu. Sursa foto: A. M. Press

Era foarte frumoasă Mariella nu doar ca alcătuire a chipului şi a fiinţei sale lumeşti. Avea, Mariella, o frumuseţe a sufletului caldă, odihnitoare, o bunătate şi o cinste cum nu se întâlneşte la tot pasul.

Pe Ale al ei l-a respectat şi l-a vegheat cu o dragoste care, ea însăşi, ar putea să devină temă de poem sau de baladă. Nu o dată ne-a povestit, cu mereu nou farmec, despre ciuda pe care Ale o avea atunci când venea vorba despre admiratorii de duzină care cred că, pentru o votcă sau chiar un whisky, pot să aibă un artist la degetul mic. „Fir’ar să fie! – spunea cu năduf Ale – toată lumea zice «hai, că dau un şpriţ», dar nimeni nu spune «hai că dau o friptură»!”

În acelaşi cult al seriozităţii şi al bunei-cuviinţe s-a străduit Mariella să îl crească şi pe Mirel, băiatul pe care îl crescuseră, ea şi Ale, luându-l, de când era mic de tot, dintr-un orfelinat. Nu ştiu dacă Mirel a înţeles lecţia de viaţă pe care s-a străduit să i-o dea Mariella, dar ar fi dureros să nu o fi făcut…

Una dintre ultimele amintiri cu Mariella o am din seara aceea de la jumătatea lui ianuarie ’90 când, din balconul apartamentului nostru, priveam manifestaţiile din Piaţa Victoriei. Mariella s-a prins între mine şi soţia mea şi ne-a şoptit înfiorată: „Doamne, ce bine ar fi fost să fie şi Ale cu noi. Cât s-ar fi bucurat că am reuşit să ne luăm raţia de libertate!”

Nu peste multă vreme, Mariella a plecat, definitiv, în Canada. O vreme nu am mai avut veşti, dar, nu cu mult în urmă, am regăsit-o pe pagina de facebook. Am reluat dialogul şi, deodată, ne-a scris foarte direct: „Ştiu că am cancer, dar mă lupt să nu îi dau cîştig de cauză.”

Ba chiar, prin primăvară, plănuia să vină mai spre toamnă prin România. Plănuia, dar nu a mai fost să fie. Doamna Neagră şi-a luat partea!

Somn lin, Mariella, fie-ţi îngerii aproape! Şi spune-i lui Ale că ne va fi tare greu fără voi…

Şerban Cionoff

„ Tu ești primăvara mea” – Aurelian Andreescu

http://www.youtube.com/watch?v=xdu9-gq5qxU

Încotro-i ţara, domnule sublocotenent?

descantec-de-primavara 

100 de ani de la naşterea acad. Marcu Botzan (30 martie 1913–8 martie 2011)

„Faceţi, Vă rog, efortul de a mai coborî din sferele înalte

ale unui Cioran sau ale altuia ca el, pentru a afla că umanitate –

pe româneşte omenie – se găseşte şi mult mai jos, şi – poate – mai autentică.”

Marcu Botzan

calendar„E de o vârstă cu piramidele naturale din Tibet şi Alpi şi cu catacombele din care izvorăşte de sute de mii de ani poteca de fir de argint a Oceanului, ce nici nu scade, nici nu sporeşte.” Aşa cuvânta pe la începutul secolului al XX-lea, mai exact în anul 1928, poetul român Tudor Arghezi despre fascinantul scriitor „polar” Henrik Ibsen. Aproape că la fel am fi tentaţi să spunem şi noi astăzi, în luna martie a începutului de veac XXI, despre academicianul Marcu Botzan, un creator al perfecţiunii profesional-umane şi un adept al multidisciplinarităţii, pe care eu l-aş poziţiona categoric lângă acei semizei ai spiritului omenesc, unde sculpturalitatea cuvântului aşezat între forţa ascuţită a raţiunii şi delicateţea rară a spiritului interior i se citeau nu numai între filele multelor sale cărţi scrise de-a lungul timpului, ci şi pe frumuseţea chipului său plin de lumină, demnitate şi modestie. Coordonatele de care stă agăţat destinul acestei personalităţi de tip renascentist, din păcate nu atât de cunoscută la nivel naţional pentru meritele sale diverse, se înscriu în perimetrul unei adimensionalităţi specifice numai familiei sufletelor rare şi tari.

Traseul biografic al vieţii unui om se conturează, uneori, tăcut, ca o litanie creştină, alteori,acad marcu botzan extrem de agitat, asemeni unei mări turbate ce plesneşte cu duşmănie ţărmul, sau, de ce nu, plat şi confuz, întocmai ca o apă tulbure şi stătută a destinului său lumesc. Parcursul existențial al celui ce a fost până mai ieri academicianul Marcu Botzan aparţine, indubitabil, primei categorii. Născut la Craiova în primăvara anului 1913, Marcu Botzan şi-a petrecut copilăria în praful uliţelor Podarilor Doljului, alături de ceilalţi copii ai satului – fapt care va deveni peste ani fundamentul literar al volumului de versuri Cântece şi descântece pentru un sat de altădată (1997) –, pentru ca mai apoi să urmeze Liceul „Carol I” din Craiova, cursurile Facultăţii de Agronomie din Bucureşti între anii 1931 şi 1936 şi, ulterior, pe cele ale Facultăţii de Construcţii din cadrul Institutului Politehnic din același oraș. A doua mare conflagraţie mondială a constituit însă un moment de răscruce în viaţa lui Marcu Botzan, cel care a străbătut un capitol unic de viaţă pe întinderea iată, aproape a unui secol, războiul transformând tânărul idealist din anii ’40 în modelul de echilibru uman şi intelectual de mai târziu, veritabila parabolă reuşită, de astă dată, a propriei sale vieţi miraculos ţesute de Dumnezeu Tatăl. Trebuie amintit în acest cadru contextual faptul că ampla activitate profesională a viitorului academician Marcu Botzan în domeniul complex al îmbunătăţirilor funciare se poate spune că s-a desfăşurat, aşadar, după ce acesta va fi traversat cu greu ambele fronturi, cel din Est şi cel din Vest, de la Odesa la Stalingrad şi, mai apoi, din ţară până la Budapesta.

adam baltatu ulita de sat

Adam Bălțatu, Uliță de sat

Lui Marcu Botzan, primii paşi în cercetarea ştiinţifică i-au fost îndrumaţi de către Gh. Ionescu-Şişesti, cea mai de seamă personalitate a agriculturii româneşti a secolului al XX-lea, iar din anul 1966, atunci când se înfiinţează în Bucureşti primul Institut de Cercetări de Îmbunătăţiri Funciare şi Pedologice, devine directorul său, în această calitate fiind un manager cu o gândire modernă, înfiinţând, astfel, toate secţiile şi laboratoarele instituţiei şi creând, de asemeni, numeroase câmpuri experimentale la nivel naţional. Prin cercetările iniţiate şi coordonate de către academicianul şi profesorul Marcu Botzan, s-au rezolvat în timp multe probleme de fond ale îmbunătăţirilor funciare, nesoluţionate până atunci şi legate de consumul de apă al plantelor în diverse condiţii pedoclimatice din ţară, dar şi de calculul normei de udare ori de bilanţul apei în sol, motive mai mult decât întemeiate pentru ca Marcu Botzan să fi fost ales membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice încă din momentul înfiinţării acesteia, iar din anul 1993 să devină şi membru titular al Academiei Române.

De la publicaţii în domeniul îmbunătăţirilor funciare, precum: Problemele de irigații si desecări ale Campiei Bărăganului (lucrare premiată de Academia Română în anul 1959 şi recunoscută şi pe plan internaţional); Culturi irigate, editată în trei ediţii consecutive, carte ce constituie baza de studiu a inginerilor şi a tehnicienilor de îmbunătăţiri funciare (Marcu Botzan obţine şi pentru aceasta lucrare un alt premiu al Academiei Române, ceea ce reprezintă o excepţie de la regulă în acest sens, ştiut fiind faptul că forul academic respectiv acordă unui autor doar un singur premiu pe parcursul întregii sale activităţi ştiinţifice); Bilanţul apei în solurile irigate (teza sa de doctorat); Verificarea hidroameliorativă a Luncii Dunării româneşti şi a Deltei, la lucrări care abordează şi alte teme conexe acestui domeniu ştiinţific deosebit de vast, cum ar fi: Apele în viaţa poporului român, Hidronimie românească sau botezul apelor, Corectarea mediului şi umanizarea naturii, Zeu şi fluviu Dunărea, Drumuri de apă, Începuturile hidrotehnicii pe teritoriul României, Mediu şi vieţuire în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, academicianul Marcu Botzan realizează o incursiune științifică cu uşurinţa pe care ţi-o dă capacitatea cognitivă personală de a vedea dincolo de ceea ce se vede şi de a desluşi codurile realităţii înconjurătoare din toate unghiurile şi laturile ei fragile şi complicate deopotrivă. Sunt titluri care fac din Marcu Botzan o personalitate demnă de orice aulă academică internaţională. Lor li se adaugă cărțile de literatură: Cântece şi descântece pentru un sat de altădată, Baladă pentru Calea Soarelui, Încotro-i ţara, domnule sublocotenent? ori Neizbutita parabolă a lui Marcus Aurelius. Despre literatura lui Marcu Botzan, academicianul Eugen Simion scria: „După o viaţă de activitate ştiinţifică cu numeroase publicaţii în domeniu, acad. Marcu Botzan abordează – de câţiva ani – şi beletristica. Cu originalitate şi căldură umană.” Şi fără contrafaceri, fără prefăcătorie, am adăuga noi, din simplul motiv expus de el însuşi în anul 1955, şi anume acela că „numai adevărul îţi poate dezvălui curata, neprefăcuta omenie”.

dunare

Puţini ştiu că Marcu Botzan, această personalitate uriașă a culturii şi a ştiinţei româneşti, în domeniul îmbunătăţirilor funciare, era fiinţa umană care încă lăcrima, în 2005, la amintirile tulburi legate de coşmarul halucinant al destinului său şi intitulat simplu de către istorici „al doilea Război Mondial”. Marcu Botzan te reînvăţa să trăieşti exemplar emoţia curată şi mistica sa aparte. Dar şi mai puţini cunosc faptul că sculpta, iar fiecare dintre piesele create îşi ducea pe umeri geneza ei singulară. Având marele privilegiu de a cunoaşte acest punct de lumină a spiritului românesc şi universal cu doar câţiva ani în urmă, în liniştea casei sale din Piaţa Dorobanţi, cu prilejul aniversării a 92 de ani, întâlnire magică pentru mine datorată inginerului Nicolae Moraru, un alt specialist de marcă al aceluiaşi domeniu vast al îmbunătăţirilor funciare, am fost luată de mână, dusă până în camera alăturată, unde domnul academician îşi ţinea sculpturile. Acolo, pe îndelete, Marcu Botzan mi-a dezvăluit identitatea, sufletul fiecărei lucrări în parte. Nu le orânduise un traseu specific în posteritate, dar eu una mi-aş dori foarte mult ca toate aceste unicate ale academicianului Marcu Botzan, inclusiv picturile deosebite ale soţiei sale, să aibă un drum al lor firesc spre o sală de expoziţie ori spre incinta Academiei Române, al cărei membru era. E păcat ca această latură a creației sale, pe care nu şi-o dezvăluise deloc, din câte mi-a spus, să rămână în continuare necunoscută şi după dispariţia sa fizică dintre noi.

grau-de-baragan

La un moment dat, cel care a fost până pe data de 8 martie a anului 2011 academicianul Marcu Botzan scria cam aşa: „Faceţi, Vă rog, efortul de a mai coborî din sferele înalte ale unui Cioran, sau ale altuia ca el, pentru a afla că umanitate – pe româneşte omenie – se găseşte şi mult mai jos, şi – poate – mai autentică.” O invitaţie, iată, făcută posterităţii cu o delicateţe superioară sui-generis în cartea sa intitulată Încotro-i ţara, domnule sublocotenent?. Îi pot spune acum identificatorului cele trei tipuri de hazard manifestate în timp în mod individual ori prin suprapunere fenomenologică pe teritoriul ţării noastre – şi este vorba aici despre hazardul climatic, cel geomorfologic şi cel hidrologic –, că noi, cei de acum, suntem siliţi să coborâm, din nefericire, zilnic câte o altă treaptă existenţială spre întuneric, rareori mai fiind învredniciţi de către divinitate cu nădejdea de a găsi în sufletele mute de lângă noi bucuria luminii christice.

lunca dunarii

Faptul că Marcu Botzan a devenit acum parte a eternităţii divine ne face să ne amintim de spovedania lui din faţa erorilor flagrante ale războiului trăit din plin: „…am putut constata că o bucăţică de război este un mare şi unic prilej de a privi mai de aproape omul, această ciudată lighioană, cu neomenia dar şi cu omenia sa, la fel de mari, răsplătindu-se una prin cealaltă.” Iar dacă traiectul vieţii sale a cuprins în el latura modestiei şi rarisima textură a demnităţii umane specifice numai spiritelor superioare, atunci putem închide spaţiul acesta destinic circular al celui ce a fost acad. Marcu Botzan sub auspiciile generoase ale câtorva versuri aşezate într-una din scrierile lui, Neizbutita parabolă a lui Marcus Aurelius, singurele, de altfel, rămase de la împăratul Hadrian şi prinse în mult discutata Historia Augusta:

„Sufleţel blând şi rătăcitor

oaspe şi prieten al corpului

vei pleca acum în locuri

palide, uscate şi pustii

şi nu vei mai face glume ca de obicei!”

Magdalena Albu

Folk-Jazz în limba poezească

Society Pub din București (str. Dianei nr. 11, din intersecția Piața Rosetti) găzduiește joi 4 octombrie, de la ora 20.00, o întâlnire artistică excepțională: violoncelistul Adrian Naidin explorează în premieră zona folk, ghidat de actorul Zoltan Butuc. Folk-jazz cu rădăcini tradiționale, folk-rock cu tușe de clasic, cei doi artiști se caută, dialoghează și interferează, trecând prin propriile experiențe și întâlniri muzicale, pentru a se regăsi în cea mai sensibilă zonă de confluență a muzicii contemporane.

Pentru rezervări: 0785 262626

Confirmat de muzicianul leton Mischa Maisky, care i-a fost profesor, și de regizorul grec Mihalis Kakogiannis – care i-a fost admirator, Adrian Naidin a fost aplaudat, alături de trupa „Phoenix” sau alături de actorii Ion Caramitru și Horațiu Mălăele, la Teatrul Național din București. A primit ovații și alături de pianistul Raul Kusak, pentru proiectului world Cântice’n cerc, lansat în luna mai și prezentat la Freedom Jazz Festival sau la Festivalul Folk You. Muzica i-a sedus și pe producătorii de la Voltage Production şi Bona Fide Productions, care au inclus „cânticele” în coloana sonoră a filmului The Necessary Death of Charlie Countryman, care s-a turnat în această primăvară în România.

Inspirat de șarmul lui Fanny Ardant, căreia i-a dat replica în Cenușă și sânge, ghidat, de-a lungul carierei, de regizori importanți, printre care francezul Claude Lelouch în filmul Iubiri din trecut sau de Francis Ford Coppola în Tinerețe fără tinerețe, Zoltan Butuc este unul dintre rebelii noului val, un actor plin de forță, experimental, inovator. A întâlnit pe platouri nume sonore ale cinematografiei mondiale, de la Armand Assante și Penelope Ann Miller, până la britanicul Ray Winston sau actorul american laureat cu Oscar Abraham F Murray. Sensibil scriitor și rostitor de versuri, le simte într-o manieră foarte personală.

Mădălina Corina Diaconu

Fiziologia gustului: Gura omului e iad, cât să-i dai, tot zice „ad”

Doamnelor şi domnilor, bine v-am găsit, deşi afară numai de bine nu putem vorbi. Cu zăpezi cât casa, cu vânt și geruri, iarna a bătut furios la uşă, dar noi tot despre mâncare vorbim sau, mai bine zis, despre istoria artei culinare pe aici şi pe oriunde. Anton Pann, mare meşter la vorbă şi cântec, n-a putut să nu se oprească la această zonă sensibilă, intitulându-şi poezia Despre mâncare. Cu voia dvs., o reamintim că să luăm aminte, dar să ne mai şi descreţim frunţile:

„Omul trăieşte cu ce bagă în gură,

Pântecele omului n-are fereastră ca să i se vază ce a mâncat.

Pâine cu sare e gata mâncare.

Dintr-o ridiche patru feluri de mâcări se face: rasă şi nerasă, cute şi felii.

Cine caută gurii i să dezgoleşte turii.

Cine mănâcă puţin mănâncă de mai multe ori.

Omul nu trăieşte să mănânce, ci mănâncă să trăiască.

         De aceea

Mâncarea de dimineaţă lasă-o pentru seară.

         Şi

Lucrul de seară nu-l lăsa pentru dimineaţă.

Gura omului e iad, cât să-i dai, tot zice „ad”.

Astăzi să mănânci cât un bou, mâine ceri să mănânci cât doi.

         Însă

Şi un nebun mănâncă nouă pâini, dar e mai nebun cine i le dă.

Orce lucru când e mai puţin să pare mai cu gust.

Găina când se vede în grămadă, râcâie cu picioarele.

Păduchele când se satură iese în frunte.

         Iar

Flămândul codri visează şi vrabia mei.

Posteşte robul lui Dumnezeu, dacă nu găseşte tot mereu.

         Că

Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale.

Cine are bea şi mănâncă, cine nu, stă şi să uită.

Omul care este harnic totdauna are praznic.

Iar nevoiaşul şi prostul şi în ziua de Paşti postul.

        Că

Astăzi când are parale mănâncă zaharicale.

        Şi

Când se caută mâine, n-are cu ce să-şi ia pâine.

Azi are, satură zece, şi mâine flămând petrece.

       De aceea

Gândeşte de astăzi şi pentru mâine.

De ai venituri mititele, mai opreşte din măsele.”

Ce mai, o adevărată istorie despre cumpătare, despre risipa de mâncare, despre viaţa noastră cea de toate zile. Cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth

Maeștri: Doru Popovici – 80

În cadrul „Amfiteatrului muzelor”, Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi, duminică, 12 februarie 2012, la ora 11.00, în Sala de Concerte „Euterpe” a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti (intrarea prin str. Doamnei nr. 15) va avea loc medalionul Maeştri – Compozitorul, muzicologul, scriitorul și profesorul Doru Popovici – 80.

Participă: muzicologul prof. dr. Alexandru I. Bădulescu, director de onoare, Muzeul Memorial „Paul Constantinescu” Ploieşti; dr. Cristian Brâncuși, dirijor al Orchestrei de Cameră Radio, prof. univ. asociat, Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti; muzicologul Grigore Constantinescu, prof. univ. dr., Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti; regizorul Geo Saizescu, prof. univ. dr., Universitatea „Hyperion”; muzicologul prof. dr. Adina Șușnea, Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” Galaţi; scriitorul Costin Tuchilă, realizator Radio România. Momentul poetic va fi susținut de actriţa Lidia Lazu. Sopranele Georgeta Stoleriu, Mirela Zafiri, basul Pompeiu Hărășteanu, fagotistul Vasile Macovei și pianista Ilinca Dumitrescu vor interpreta lieduri și piese instrumentale de Doru Popovici.

Compozitor, muzicolog, scriitor, ziarist, Doru Popovici (n. 17 februarie 1932, la Reşiţa) este o personalitate de factură enciclopedică, unul dintre spiritele tot mai rare astăzi. Nu exagerez deloc afirmând că prin capacitatea sa de cuprindere a mai multor domenii şi mai ales prin felul în care le ilustrează, aminteşte de oamenii Renaşterii. Ca şi în cazul acestora, devine imposibil să spui care dintre domeniile abordate are prioritate, în care dintre ele valoarea atinge cote superlative. Contribuţia sa muzicologică este la fel de importantă ca opera muzicală; talentul de scriitor nu este mai prejos decât cel al muzicianului, spiritul critic se împleteşte, cum rar se întâmplă, cu o cuceritoare naturaleţe a exprimării ideilor şi atitudinilor, capacitatea analitică se exprimă în formulări memorabile. Nici o urmă de preţiozitate nu împiedică, în scrisul său dar şi în vorbire, claritatea enunţului. În plus, omul farmecă prin darul său de causeur.

Privind retrospectiv creaţia lui Doru Popovici, fără îndoială unul dintre marii compozitori contemporani, trebuie constatat de îndată un fapt cât se poate de semnificativ, raportabil la un context mai general în muzica secolului al XX-lea. Dacă în tinereţe compozitorul putea fi înscris în curentele estetice avangardiste, fiind un promotor al dodecafonismului autohton, treptat s-a orientat spre tradiţiile muzicii bizantine şi ale folclorului românesc, tratate într-un spirit care trimite mai degrabă la un orizont artistic de tip clasic. Din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, nu este nici o contradicţie, dacă observăm că în prima fază Doru Popovici realiza de fapt o „sinteză serial-bizantină”, care nu era străină de influenţe expresioniste. Sursele tradiţionale de inspiraţie nu sunt – e un fapt cunoscut – incompatibile cu limbajul modernist. Dacă din punctul de vedere al experienţei creatoare parcurse, ar trebui să fac o comparaţie, l-aş asemăna pe Doru Popovici cu Paul Hindemith, compozitorul german care a străbătut drumul de la avangardism la neoclasicism. Şi mai mult decât atât, ca şi Hindemith, Doru Popovici s-a orientat cu predilecţie, în a doua parte a activităţii sale creatoare, spre muzica de cameră.

A scris în toate genurile muzicale, de la muzica simfonică (simfonii, concerte instrumentale, poeme simfonice, lucrări pentru orchestră de coarde etc.) la muzica de teatru (operele Prometeu, pe un libret de Victor Eftimiu, 1958, Mariana Pineda, după García Lorca, 1966, Nunta, 1971, opere de cameră, ca mai recentele Întâlnire cu George Enescu, Giordano Bruno ş.a.), de la lied la cantată, de la piesa instrumentală la creaţia corală. Dar, indiferent de gen şi formă, Doru Popovici este un compozitor care construieşte pe spaţii ample. Chiar şi într-o piesă camerală de mici dimensiuni, discursul muzical sugerează aceasta „respiraţie” amplă.

Vastă, exprimată în forme diverse, de la eseul teoretic la studiul monografic, opera muzicologică a lui Doru Popovici este la rândul ei exemplară. Îi datorăm deopotrivă cărţi referitoare la mari perioade de creaţie (Muzica elisabethană, 1972; Arta trubadurilor, 1974; Muzica Renaşterii în Italia, 1979), la Începuturile muzicii culte româneşti (1967), la mari compozitori (Gesualdo da Venosa, Magicianul de la Bayreuth, Cântec întrerupt sau Viaţa lui Chopin şi multe altele), la fenomenul muzical românesc, tratat în sinteze critice sau în monografii.

În 1983 apărea la Editura Junimea O istorie polemică a muzicii, ediţie critică de Viorel Cosma pe marginea corespondenţei dintre Doru Popovici şi Dimitrie Cuclin, care lansa o modalitate inedită, pe care Viorel Cosma a denumit-o interviu epistolar, devenit în timp, prin cultivarea sa în alte lucrări similare semnate de Doru Popovici, o specie nouă, cu statut particular în muzicologia românească.

 Costin Tuchilă