„O natură fericită” de Constantin Stoiciu

o natura fericita coperta constantin stoiciu

–„Vă pierdeţi timpul.

– Ce să fac altceva, dacă am harul?”

Cu acest tulburător motto, se deschide romanul O natură fericită de Constantin Stoiciu, apărut la Editura ALLFA din Bucureşti, secţiunea „Literatură română”.

Scriitor, jurnalist, editor, scenarist, Constantin Stoiciu a realizat 14 filme artistice ca scenarist şi câteva documentare ca regizor.

A primit numerose premii în România şi Europa. A colaborat cu unii dintre cei mai bine cotaţiconstantin stoiciu regizori români: Andrei Blaier, Dan Piţa, Lucian Pintilie şi a scris scenariile pentru filmele Dimineţile unui băiat cuminte (1967); Legenda (1968); Filip cel bun (1977) etc.

Constantin Stoiciu a fost producător de film la Casa de Filme 1 până la plecarea din România. În anul 1982, a emigrat în Canada, stabilindu-se la Montréal. A colaborat şase ani la Radio Europa Liberă. În anul 1983, a pus bazele Editurii de literatură universală de expresie franceză Humanitas și al revistei literare „Humanitas”.

Pentru Constantin Stoiciu, „exilul în sine are o tuşă de tragic foarte profundă”. A publicat Le roman du retour, 1992 (Romanul reîntoarcerii, 1993); De l’insouciance, 1994 (Despre farmecul levantin, 1995); Fragments frivoles d’éternité, 1998 (Fragmente frivole de eternitate, 2001); La surprenante dignité d’un inconnu qui étouffe, 1999; Le fuyard, 2002 (Fugarul, 2004); Pelerinii, 2002; L’Addition, 2006; La Patisserie, 2007 (Patiseria, 2011); Răfuieli, 2009. A semnat cronici în „Cotidianul” (2000–2001) şi, din 2007, scrie o cronică bilunară în revista „Cultura”.

Romanul O natură fericită este o întoarcere în timp, în România pe care autorul a avut curajul să o părăsească în plin comunism şi despre care a scris în cele şapte cărţi pe care i le-a dedicat. Este, după părerea mea, un fel de jurnal, un jurnal al trăirilor, al propriilor acţiuni pe care le-ar fi făcut dacă ar fi fost aici. Revoluţia privită de departe, dintr-o altă perspectivă şi reîntoarcerea la capitalismul întrerupt de cinci decenii de comunism. Revelatoare pentru esenţa cărţii este mărturia din Prolog:

„Am rezistat douăzeci de ani. Nici prea dezamăgit de căderea comunismului, nici prea entuziasmat de triumful capitalismului. Mai curând sceptic că o astfel de schimbare se poate petrece fără poticneli, ca într-o magie ale cărei tertipuri scapă observaţiei invitaţilor la spectacol.

de l insouciance constantin stoiciuChiar dacă nu mă simţeam vizat, am avut dreptate să fiu sceptic. Dacă aş fi fost consultat asupra celei mai bune perioade de a face o revoluţie, cu toate că ideea în sine de revoluţie îmi displace, aş fi preferat vara, când eram în vacanţă la mare. Plecat palid şi obosit dintr-o lume şi reîntors bronzat şi odihnit într-o alta, aş fi fost poate mai dispus să apreciez noutatea şi să-mi aduc contribuţia de cetăţean responsabil. Dar n-am fost consultat – nimeni din anturajul meu n-a fost, de altfel – şi, cuibărit în colţul canapelei, am văzut la televizor revoluţia transmisă în direct. Pentru un sfârşit de decembrie vremea era frumoasă, cei care puseseră revoluţia la cale au fost norocoşi, spre deosebire de mulţi dintre cei care se precipitaseră să vadă totul mai de aproape.

O reîntoarcere în istorie, această nouă lume, capitalismul, existând în urmă cu cincizeci de ani, înfăptuită după regulile unui salt violent înainte, în care aproape totul fusese prevăzut pentru a da iluzia unei adevărate revoluţii: lupte între armată şi terorişti apăruţi de niciunde, morţi, răniţi, plimbăreţi rămaşi în viaţă printr-un miracol, cunoscuţi şi necunoscuţi care au năvălit în Studioul 4 al Televiziunii naţionale pentru a anunţa vestea bună şi telespectatori – poporul, plebea care n-a întârziat să-şi piardă minţile, atât de mare a fost surpriza.”

Prezentul românesc cu toate datele lui sau aşa cum stă scris pe coperta a patra a a volumului, „de douăzeci şi doi de ani se ştie cum trebuie trataţi comuniştii care s-au salvat, nostalgicii dictaturii, naţionaliştii şi fasciştii reînviaţi, dar până în ziua fatidică s-a ştiut prea puţin cum trebuie tratate naturile fericite. Nici cretine, nici sărace cu duhul şi nici fără memorie, ele ar submina prin raporturile lor particulare cu Istoria şi cu realitatea imediată ordinea stabilită. Cei din înaltele sfere ale puterii îşi asumă greşeala de a le fi ignorat şi vor lua măsurile care se impun.”

Pușa Roth

ART-EMIS, decembrie 2012

A apărut numărul pe decembrie al publicaţiei ART-EMIS Academy, magazin artistic-literar şi de opinie din Stuttgart, Germania.

Selectăm din cuprins:

Impasul de Acad. Dan Berindei

În lunga mea viaţă, am întâlnit nu rareori momente de cumpănă în mersul ţării. Dar, ca niciodată, astăzi sunt martorul unor grave poticniri, care afectează ceea ce pentru mine va fi totdeauna patria şi viitorul ei. Parcă s-a ieşit dintr-o ordine firească, parcă am fost scoşi de pe lungimile de undă ale comportării şi dezvoltării noastre.

Greutăţile sunt mari şi nu numai pentru noi, căci întreaga lume este în frământare şi într-un proces de mutaţii. Pretutindeni, se constată complicaţii şi se încearcă ieşirile din impas. În mod firesc, reacţiile sunt colective, nu sunt simple acţiuni individuale, ci implică solidaritate, colaborare. Sunt înregistrate reacţii spontane, care nu reflectă doar nemulţumiri împotriva unor stări de lucru, ci exprimă şi un mod anume de a percepe şi de a reacţiona asemănător. Fiecare colectivitate umană în cauză este însufleţită de convingeri fundamentale comune, care sunt rezultatul unei lungi vieţuiri, a păstrării tradiţiilor şi a cultivării unor reacţii menite s-o apere ca un puternic scut şi să-i păstreze trăsăturile fundamentale, specificul. Fără îndoială că, la un moment dat, va avea loc un proces din ce în ce mai profund de apropiere între popoare, dar acesta nu poate fi decât rezultatul unei evoluţii, fireşti, neforţate, neinteresate şi nu doar de însuşire mecanică, comandată şi oportunistă a unor atitudini. Citește mai departe.

Alex Vâlcu între realism jurnalier şi metonimie lăuntrică de Maria Diana Popescu

Fantastic surprinzător al realului, scriitorul Alex Vâlcu consemnează împrejurări şi tipologii dintre cele mai diverse şi le trimite la Editura Amurg Sentimental, cu titlul Amintiri din mileniul II. Aşezată de la prima pagină sub semnul declamaţiilor memorialistice, cartea străpunge coaja întîmplărilor, amintirilor şi lăuntrului, conducînd cititorul înspre nucleul lor esenţial, în acelaşi timp oferindu-i o viziune din interior asupra unor teme inteligibil alese. Amintiri din mileniul II, izvorâtă dintr-o puternică afectivitate, îi oferă posibilitatea să construiască liber acea psihologie alimentată de francheţea simţirii, de dezmorţirea ironiei, de acţiunea plină de tonalităţi ludice şi de modalităţi originale de colportaj. Animaţia narativă, dialogul şi fermitatea discursului epic, în toate modurile de expunere, creează o anume deschidere între realismul jurnalier şi metonimia sufletească.

Interesul pentru lectura cărţii se dilată pe parcurs, precum mişcarea punctului pe traiectoria spiralei căutându-şi centrul, în speţă, relatările pline de savoare, izbutind evidenta atingere a centrului. Una dintre temele clasice, care vine în epica sa împreună cu o astfel de tipologie, este tema raţiunii ca o constrângere, căreia îi adaugă, la antipod, comicul drastic sau emoţionant, nuanţarea plasticităţii, subiectivismul, jocul arbitrar cu forma şi limbajul, cu idei, digresiuni şi imagini. Această scindare a eului în viaţă şi în cuprinderea ei, în fiinţarea reală şi în jucarea fiinţării ca dorinţă şi crez, în simţire şi în intelect analitic, construiesc de fapt experienţa sa creatoare. Alex Vâlcu nu numai că a trăit într-o lume dublă, dar a trăit dublu în simţire, oglindindu-şi permanent eul în alt eu, cu tot ceea ce regretă, ironizează sau binecuvântă. Citește mai departe.

Carmen Simon Flack, Melancolie

Uităm prea des de Remus Tănasă

Vorbeam cu un prieten despre unele lucruri ale vremii de azi și-am rămas întru totul în uimire când el nu putea pricepe și nici nu admitea că noi, mai înainte de orice, suntem un popor de țărani. România este, în genere, un sat mare, cum spunea într-o zi la Radio un scriitor, pentru că singura celulă vie pe care rezidă țara este, mai presus de orice, satul. Orașele noastre, în marea lor majoritate sunt niște sate camuflate – și de aceea ele se zbat într-o totală neputință de creare de valori sociale. N-avem decât să privim viața trândavă a orașului românesc pentru a ne da seama că el nefiind încă „oraș” în concepția largă apuseană, și, din nefericire, nemaifiind nici vechiul sat patriarhal, această viață este mai dinainte condamnată la o tristă sterilitate. Așa că, atât societatea, cât și Statul, nu-și pot pompa seva de viață decât din rețeaua de celule sociale, împânzite peste fața țării, satele. O cuminte și înțeleaptă sociologie de acolo ar trebui necontenit să pornească, o pricepută administrație ar trebui să se așeze pe această temelie, iar acțiunea ei de organizare și de conducere acest obiectiv mai ales ar trebui să-l aibă, o serioasă legiferare acolo ar trebui să-și exercite acțiunea, căutând ca, prin o cunoaștere cât mai aprofundată a nevoilor de acolo, să le canalizeze și să le satisfacă cât mai integral, prin dispozițiuni legale care să meargă direct la ținta urmărită, școala ar trebui să aibă cât mai îndeaproape în vedere viața satului, biserica, nici vorbă, același lucru, literatura și arta de acolo ar trebui să-și pompeze vlaga și sensul, într-un cuvânt, sângele trebuitor existenței noastre naționale de nicăieri nu trebuie așteptat să vie decât din marele și nesecătuitul rezervor obștesc, pentru ca din nou, îmbogățit cu ceea ce fiecare aduce de la sine în același sens, să se reîntoarcă în aceeași inimă, într-o nesfârșită pompare, care înzdrăvenește și ține viu întregul organism. Citește mai departe.

Sistemul bancar și crizele capitalismului de Vasile Balboja

Principalii piloni ai capitalismului, în fază incipientă, au fost proprietatea privată şi libertatea de acţiune (iniţiativă). Era liberalismul pur teoretizat de renumiţii economişti englezi, Adam Smith şi David Ricardo. Piloni care, pe lângă alţii, i-au asigurat prosperitatea o perioadă destul de lungă. Dar după ultimul război mondial lumea s-a schimbat radical. Încet, încet locul capitalismului clasic (care includea şi colonialismul) a fost luat de dominaţia capitalului, chipurile, investit în alte ţări (exportul de capital). S-a zis „un capitalism cu faţa (mai) umană”, fără sclavi, fără colonii, dar cu metropole financiar-bancare. Tot bogate. Un astfel de capitalism care pompează fonduri uriaşe în întreaga lume presupune dominaţia băncilor. Şi astfel sistemul bancar mondial a devinit atotdominator (prin intrumentele sale F.M.I., Banca Mondială, B.E.R.D. şi altele). Sincron şi sisteme bancare naţionale. Factorul decisiv în dezvoltarea şi echilibrul unei ţări nu îl mai constituie industria, agricultura, comerţul ci stabilitatea şi potenţa sistemului bancar. Atotputernicia sistemului bancar cvasimondial părea inexpugnabilă. Camăta, cămătari dar mai ales bancheri păreau noţiunile cheie ale neocapitalismului. Citește mai departe.

http://www.art-emis.ro/

 

„Piggy Bank”, expoziție la Club Electroputere Craiova

Vineri, 21 septembrie 2012, la ora 19.00, la Club Electroputere Craiova (Calea Bucureşti nr 56) va avea loc vernisajul expoziţiei Piggy Bank. Expun: Daniel Knorr şi Coate-Goale. Expoziția, care va fi deschisă până pe 9 octombrie 2012, face parte din programul „Interstiţii”, proiect cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Club Electroputere Craiova itinerează expoziţia Piggy Bank, concepută de artistul Daniel Knorr pentru Salonul de Proiecte din Bucureşti. Expoziţia este gândită ca o instalaţie în cadrul căreia se inserează şi intervenţia tânărului artist Coate-Goale, instituindu-se astfel un dialog între lucrările celor doi artişti.

Daniel Knorr adoptă de multe ori o perspectivă critică, fără a produce însă simple „gesturi” de natură conceptuală, susceptibile de a fi interpretate într-un mod neechivoc. Obiectul găsit / deşeul urban este transformat şi redimensionat de el prin reciclare, recontextualizare. Artei îi este atribuită o funcţie reprezentaţională, ea având rolul de a declanşa mecanismul de conştientizare a proceselor sociale şi istorice, de a lansa întrebări cu privire la condiţionările culturale şi politice – precum şi presupoziţiile tacite – pe care se sprijină, de pildă, construcţia identităţii naţionale.

Daniel Knorr propune un tip de artă realizată în mare măsură de spectator, de public. De multe ori, lucrarea se materializează prin reacţiile, dezbaterile pe care le produce în sfera publică, în mass-media, o decizie cu conţinut polemic adoptată de artist. Aşa s-a întâmplat la Manifesta 7 (2008), când spaţiul expoziţional alocat propriei participări a devenit, prin voinţa artistului, spaţiu public, sau, în 2005, la Bienala de la Veneţia, când Pavilionul României a fost lăsat complet gol, purtând urmele expoziţiilor anterioare şi lăsând spaţiu liber întrebărilor – preponderent incomode – cu privire la construcţia identitară a României, aflată atunci în pragul intrării ei în Uniunea Europeană. Într-o anumită măsură, expoziţia de la Salonul de proiecte se înscrie într-o logică similară: spaţiul expoziţional se transformă în spaţiu de reflecţie, căci ceea ce primează este multitudinea de interpretări posibile – jonglarea cu concepte teoretice şi referinţe culturale, de la „valoarea de expoziţie” a artei până la consideraţii privind sistemul capitalist actual – pe care şi le construieşte fiecare privitor în parte.

Coate-Goale e interesat de „stabilirea unui dialog urban cu spectatorul”, iar intervenţiile lui în spaţiul public schimbă sensurile mesajelor publicitare, atrag atenţia asupra stării avansate de degradare a clădirilor vechi sau deplasează configuraţia simbolică a unor locuri. În alte situaţii, abordarea lui experimentală se regăseşte în interogaţia îndreptată asupra dispozitivului fotografic.

Un proiect recent e acela de a transforma ţevile găsite oriunde în spaţiul exterior (la munte, în oraş – barele de bătut covoare) în obiective foto; în acest fel, „încadrarea e deja făcută”, iar imaginea este rezultatul unui act care suspendă complet implicarea subiectivă a artistului. În expoziţia Piggy Bank, Coate-Goale aduce expertiza lui în domeniul analizelor de laborator, contribuind la o meditaţie extinsă asupra legăturilor dintre artă, bani şi diverse modalităţi de evaluare simbolică şi reală.

Daniel Knorr (născut în 1968, la Bucureşti) trăieşte şi lucrează la Berlin. Între expoziţiile recente: At Your Service: Art and Labor, Muzeul Tehnicii, Viena (2012); Kunsthalle Viena (2012); Daniel Knorr – Led R. Nanirok, Kunsthalle Basel (2009, solo); Scherben bringen Glück, Kunsthalle Fridericianum, Kassel (2008, solo); The way politics influences art and vice versa, Fondazione March, Padova (2008, solo); Bienala de la Berlin (2008); Manifesta 7 (2008); U-TURN – Quadrienala de Arta Contemporana, Copenhaga (2008); Spaţiul Public Bucureşti (2007).

Sorin Popescu (născut în 1988, la Craiova) este student al Facultăţii de Farmacie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Craiova, dezvoltându-şi în paralel o identitate artistică sub numele de Coate-Goale. Face diverse intervenţii în spaţiul public şi e preocupat, de asemenea, de fotografia analogică, căutând să îmbine pasiunea lui pentru chimie cu investigaţiile de natură artistică. În decembrie 2011, a expus o instalaţie fotografică în cadrul Experimentului hibernal la Spaţiul Platforma.