Calendar: N. V. Gogol

„Nu te supăra pe oglindă, dacă eşti pocit” – N. V. Gogol

Privit conjunctural, teatrul lui Gogol ar putea induce aparenţa importanţei locale, „revolta” lui artistică fiind strâns legată de împrejurări delimitabile şi circumscrise realităţii specifice a Rusiei din prima jumătate a secolului al XIX-lea. „Pentru moment, scrie Vito Pandolfi în subcapitolul dedicat lui Gogol în Istoria teatrului universal (1964), mişcarea culturală rusă se ocupă cu precădere de abordarea şi rezolvarea marilor probleme interne ale vastei sale naţiuni. Operele de artă elaborate în această direcţie nu trezesc un reflex imediat în celelalte curente europene.” Dar ca la toţi marii scriitori, negarea unor forme şi a unei stări de fapt dă naştere unei opere menite să comunice adevăruri eterne. Prin Revizorul, jucată în premieră în 1836, Gogol se opune, ca altădată Beaumarchais, nu numai inerţiilor sociale, prefigurând destrămarea unor structuri (e adevărat că nu atât de vehement şi direct ca autorul Nunţii lui Figaro), ci şi unei mentalităţi artistice, gustului pentru forme anchilozate, minore. E cunoscut faptul că în primele decenii ale veacului al XIX-lea, vodevilul şi melodrama romantică inundaseră scenele ruseşti, făcând deliciul unei public dispus să vadă la teatru orice îi satisfăcea dorinţa de autoconservare. În faţa acestei oglinzi sparte, Nicolai Vasilievici Gogol (1 aprilie 1809, Sorocinții Mari, Ucraina–4 martie 1852, Moscova, stil nou), aşează lumina de fulger a râsului. Un râs apărut, după M. Bahtin, din „solul culturii populare” şi care depăşeşte cadrul consacrat al satirei cu ţintă precisă, sugerând „ansamblul atotcuprinzător”. Un râs care restabileşte funcţia de reflex universal a gestului artistic. Funcţie esenţială aproape subînţeleasă, dar la care se ajunge, de fapt, atât de greu. Şi uneori cu atâtea obstacole, căci nu e uşor de acceptat vechea înţelepciune a zicătorii populare puse drept motto la comedia în cinci acte Revizorul: „Nu te supăra pe oglindă, dacă eşti pocit.”

Revizorul demonstrează uimitoarea capacitate a lui Gogol de a face dintr-un fapt banal unul neobişnuit. Ce însemnătate ar avea în fond o confuzie de persoană într-o societate normală? Dar lumea aşezată în oglindă de Gogol trăieşte permanent spaima că ordinea strâmbă a lucrurilor se poate întoarce ca un bumerang. Primarul şi acoliţii lui ştiu că neregulile pot fi ascunse întotdeauna, sau aproape întotdeauna, sub mantaua de catifea a ospitalităţii. Mizeria morală, degradarea socială, ocolirea legilor, abuzurile de tot felul sunt convenabile atâta timp cât cartea de vizită poate fi falsificată cu uşurinţă. Dar spaima urmăreşte subconştient această lume meschină, aşa încât la simplul zvon că în orăşelul de provincie va sosi un revizor, totul se precipită funambulesc. Nimeni nu mai verifică nimic, teroarea pierderii scaunului şterge orice raţiune. Ridicolul supunerii oarbe transformă personajele în propriile lor caricaturi, mistificării puse urgent în practică de primar şi suita sa îi răspunde o alta: cea a falsului revizor, Ivan Alexandrovici Hlestakov. La urma urmei, înşelăciunea nu e decât un detaliu. Mistificarea de sine ajunge, cu candoare, a doua natură.

Îmbrăcat de obicei în uniformă, primarul oraşului amorţit în ticăloşie a învăţat prea bine să transforme abuzul în autoritate. În felul său, atrage atenţia Gogol, nu e prost deloc. Şi el a fost un funcţionar mărunt iar dacă funcţia i-a cimentat grosolănia, nu i-a putut înfrânge frica. De treizeci de ani nimeni nu l-a putut păcăli; a îndesat în buzunar trei guvernatori, dar frica a rămas statornică. Mai mult, l-a putut orbi pe el, care „i-a băgat în cofă pe cei mai mari hoţi”. Şi nu de oglinda ce i-ar destăinui chipul pocit îi e lui frică, nu de râsul celorlalţi, pe care îl poate curma cu o lovitură de cizmă, ci de hârtia pe care vreun smintit de condeier cu vederi liberale i-ar putea mâzgăli chipul. Nu cumva conţopistul crescut din sămânţa diavolului se află în preajmă? Şi cum să-i mai spună, în toată nebunia, acestui conțopist că râzând de el, râde de fapt de sine însuşi? Şi nu e oare râsul o insultă adusă nenorocirii?

„De cine râdeţi? De voi înşivă râdeţi!”, sună o replică din Revizorul. Într-un ungher nevăzut, se află, întotdeauna, autorul înzestrat cu o cuprinzătoare oglindă. În ea se reflectă realitatea unică a râsului. A râsului satiric, al cărui hohot supune pentru a contracara. În oglindă te judeci mai întodeauna mai bine.

În teatrul lui Gogol, ca şi în proza sa, râsul nu e convertit de accente academice, de riscuri convenţionale. Dacă, vorbind de râs, am face câteva legături între operele marilor scriitori, s-ar putea observa detaşat că râsul revizorului Gogol se împleteşte cu râsul rabelaisian, păstrează tonalităţi moliereşti, are aripa de vis din lumea lui Don Quijote, dar se pliază şi în cutele spiritului ironic al lui Caragiale.

Este oare cu putinţă să fie descris farmecul teatrului? Este posibil să cuprinzi întreaga lui putere magică exercitată asupra sufletului omenesc? Dacă râsul de pe scenă răsfrânge o realitate, dezvăluindu-i articulaţiile, poate el corecta moravurile? Opera fiecărui scriitor, în cazul nostru cea a lui Gogol, gravitează în jurul acestor întrebări ce pot deveni, la rândul lor, răspunsuri.

Într-o lume scufundată în grotesc, într-o lume caricaturală, pentru care însăşi ideea de justiţie este o iluzie îndepărtată, numai râsul rămâne serios. Măruntului funcţionar obedient i se substituie în Procesul jalnica înfăţişare o omului urcat în jilţul puterii. Instituţiile statului sunt aidoma oamenilor care le cârmuiesc. Sub scutul protector al autorităţii se ascunde viclenia veninoasă a individului rapace. El joacă abil rolul imbecilului, dar este atât de atent la detalii încât nu scapă ocazia de a pune la cale o ticăloşie de proporţii.

La Gogol, râsul, care trece cu uşurinţă de la sarcasm la grotesc, devine treptat aproape singura realitate. „Între ipostaza de transfigurare a condiţiei umane și aceea de desfigurare a ei, râsul poate primi orice nuanță, intrând în orice categorie creată anume în funcție de cel ce râde, de obiectul de care râde și de raporturile sale cu ambianța în care atât el cât şi obiectul se află.” (Marian Popa, Comicologia, 1975).

În plictisul general al unui imperiu în derivă, plictis considerat ca un naufragiu, singura scăpare, unica distracţie constau în jocul de cărţi. El putea oferi sentimentul vieţii trăite plenar odată cu riscul asumat. Jucătorii de cărţi sunt altceva decât trişori de suflete moarte? Dar este oare util să răspundem la o asemenea întrebare?

„La Gogol, consideră M. Bahtin, discursul comic este organizat astfel, încât devine nu simpla revedere a unor fenomene negative, ci dezvăluirea unui aspect particular al lumii ca întreg. În acest sens, zona râsului lui Gogol devine zonă de contact. Aici, elementele contradictorii şi incompatibile se contopesc, reînvie ca legături. Aspiraţia revizorului Gogol se întrupează nu atât din negaţie, cât din ştiinţa de a demonstra că «lumea de la sine înţeleasă» poate arunca, dacă e cercetată atent, cele mai neaşteptate punţi.”

***

În monoloagele Autorului de la începutul și sfârșitul piesei La ieşirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi, Gogol expune o veritabilă teorie a râsului, cu caracter polemic în epocă, dar actuală şi astăzi. Comedia jucată în premieră nu era alta decât Revizorul. Dimineaţa unui om ocupat, Procesul și Fragment, cele trei scenete extrase de Gogol din textul comediei Ordinul Vladimir clasa a treia (abandonată de autor), apoi prelucrate şi cuprinse, în 1842, la sfârşitul volumului al IV-lea al ediţiei de Opere, în secţiunea Fragmente dramatice şi scene izolate, au unitate tematică şi stilistică, scriitura dramatică atingând în mod evident nivelul din Revizorul, Căsătoria (1842), Jucătorii de cărți (1842). Tipurile de personaje din primele două sunt caractere asemănătoare: funcţionari imperiali, orgolioşi, vicioşi, cu înclinaţie spre parvenitism, în stare să calce pe cadavre pentru a ajunge la ţelul propus. Oameni pentru care cuvântul dat nu are nici un fel de importanţă şi care îşi fac din disimulare un modus vivendi. În Dimineaţa unui om ocupat, Ivan Petrovici, „omul ocupat”, cartofor înrăit, îi cere lui Alexandr Ivanovici, şi el un om ocupat (fireşte, cu… pierderea timpului,) să pună o vorbă pe lângă „excelenţa sa” pentru a obţine o decoraţie. Alexandr Ivanovici îi promite şi, la plecare, dezvăluie planul: va pune o vorbă, dar exact pe invers…

În Procesul, Proletov, ober-secretar la Senat, îl asigură pe Burdiukov că îl va ajuta să-şi câştige drepturile care i se refuzaseră printr-o fraudă testamentară. Când omul necăjit pleacă fericit acasă, Proletov divulgă spectatorilor planul înşelătoriei, amuzându-se copios de credulitatea individului.

În Fragment, Maria Alexandrovna, aristocrată parvenită, vrea să-şi vadă fiul, Mişa, ofiţer, în ciuda lipsei totale a acestuia de aptitudini pentru cariera militară. Şi mai mult, doreşte să-l însoare urzind un plan diabolic cu Sobacikin, individ cu caracter precar, un fel de Agamiţă Dandanache avant la lettre, colecţionar de scrisori folosite la momentul oportun. Ca și în Revizorul sau Căsătoria, personajele sunt caracterizate mai degrabă prin situaţii decât prin limbaj. Decupajul caracterologic este ferm, realizat prin câteva replici.

***

Am meditat adesea, noi şi alţii, la propoziţia lui Dostoievski: „Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol.” Rostită cu plecăciune, ea sugerează că această nuvelă publicată în 1842, la care Gogol a lucrat timp îndelungat, între 1839–1841, reprezintă o descoperire făcută mult înaintea naturaliştilor şi a modernilor: „adâncimea abisală a umilinţei”. Dostoievski demonstra prin opera sa că oamenii simpli, cenuşii, confundabili au psihologie abisală. Înaintea lui, „Gogol este poetul suprem al umilinţei. Reprezentarea ei prezintă o armătură atât de «concretă», încât atinge limita suportabilă.” (Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalităţii, 1974).

Drama măruntului funcţionar Akaki Akakievici Başmacikin, „omul-muscă”, dobândeşte o profunzime uimitoare în finalul fantastic, când „demonul deriziunii” se răzbună. Stafia lui Akaki nu-şi găseşte liniştea decât atunci când pune mâna pe mantaua „persoanei însemnate”, care, în viaţă, îl umilise pe funcţionarul Akaki. Gradaţia psihologică din Mantaua, transformările personajului, elocvenţa fiecărui detaliu, felul în care se dezvoltă stilul umil inventat de Gogol, „obsesia nulităţii” frecventă la multe personaje din opera sa, ating aici acel nivel de perfecțiune artistică peste care este atât de greu de trecut.

Costin Tuchilă, Pușa Roth

Fragmente din capitolul Revizorul Gogol, Clasicii dramaturgiei universale, vol. II, în pregătire la Editura Academiei Române

***

La Editura Casa Radio, puteți găsi, la prețuri convenabile, înregistrări din Fonoteca de Aur cu Revizorul (1953) și Căsătoria (1952) de Gogol

***

„Scene din viața lumii mari”, adaptare radiofonică de Pușa Roth – „La ieșirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi” (fragmente), „Dimineaţa unui om ocupat”, „Procesul”, „Fragment” de N. V. Gogol (2000)

 „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol (2004)