Paul Matiu, un cărturar pentru neuitare

Bustul lui paul matiu de mircea dutu

Nu aşa trebuia să ne revedem cu Paul Matiu, admirabilul nostru prieten, cărturar de excepţie şi exemplar animator al vieţii culturale a meleagurilor olteneşti! Dar „Doamna cu coasa”, aceea care seceră nemilos şi nedrept, a vrut să fie altfel… Continuă lectura „Paul Matiu, un cărturar pentru neuitare”

Paul Matiu și-a mutat biblioteca în Paradis

paul matiu

Nu a trecut nici măcar o lună de când, în acest colţ de pagină, scriam câteva cuvinte înlăcrimate pentru unul dintre cei mai generoşi şi împătimiţi slujitori ai vieţii culturale a Romanaţiului şi ai spiritualităţii româneşti, Mişu Slătculescu, omul care s-a identificat cu înseşi destinele Casei de cultură din Caracal, că Doamna Neagră, aceea care loveşte nemilos şi fără să aleagă, l-a secerat pe un alt devotat al Ideii de Cultură: profesorul Paul Matiu, directorul Bibliotecii Judeţene „Ion Minulescu” din Slatina.

Prietenul meu şi al nostru, „Pali”, omul de un optimism molipsitor, cel care mereu avea de spus şi de făcut CEVA ANUME pentru Carte şi Cuvântul Potrivit, s-a stins, discret, luni, „veşminte de pământ luând”, aşa cum ne-a învăţat să spunem Lucian Blaga, unul dintre magiştrii gândurilor şi faptelor sale.

Cu numai o zi, mai precis duminică după amiază, mă sunase, răvăşit de durerea pricinuită de moartea mamei sale, pe care tocmai o aşezase în criptă întru veşnică odihnă. Ştiu foarte bine că în asemenea tragice împrejurări orice vorbă de alinare sună stingher şi rămâne, ea însăşi, neajutorată. Ne-am luat „la revedere” în speranţa unei alte discuţii după ce Pali se va mai fi liniştit cât de cât. Iată, însă, că acea „altă zi” nu a mai fost să fie!…

biblioteca ion minulescu slatina

Sau, poate, va fi – această „ altă zi” – atunci când iubitorii de carte şi de cultură vor înscrie numele lui Paul Matiu la locul pe deplin meritat într-un Hronic al vieţii culturale a unui judeţ care a dat artei, literaturii şi spiritualităţii româneşti nume de referinţă. Şi trebuie spus numaidecât că un asemenea nobil şi atât de necesar travaliu va avea enorm de câştigat prin chiar prestigioasele manifestări organizate sub egida Bibliotecii Judeţene „Ion Minulescu”, din iniţiativa şi cu nepreţuitul aport al neodihnitului său mentor şi dătător de trăinicii: Paul Matiu.

Nu ar fi, însă, drept dacă nu aş aminti şi despre acel Paul Matiu, pe care cu vreo patru decenii şi jumătate în urmă îl ştiam drept Pali. Eram, pe atunci student, şi, profitând de reala deschidere spirituală din cea de-a doua jumătate a anilor ’60, în vacanţele petrecute la Caracal, pusesem la cale să fim un grup de declaraţi iubitori şi susţinători ai unor creaţii şi autori despre care, cu numai câţiva ani în urmă, nu se vorbea decât în şoaptă sau… deloc.

Aşa se face că grupul nostru, din care făceau parte Radu R. Şerban (fiul compozitorului) şi vărul său, Mircea Cebotenco-Şerban, Mihai Vârtosu, Otilian Neagoe, Mihai (Mimi) Vâlcea, Sergiu Vlad, fraţii Ion şi Aurel Mihăescu şi încă alţi câţiva prietenari pe măsură, luam cu asalt librăriile din Caracal cerând ba ceva Kafka sau Camus, ba nişte J.-P. Sartre, dar şi versuri de Ana Ahmatova sau Marina Ţvetaeva. Asta ca să nu mai amintesc despre lecturile, în grup şi cu voce tare, din Ilf şi Petrov, în special scenele despre hoţomanii fii ai locotenentului Smith, „marele şi neuitatul erou al Mării Baltice” sau din Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov, la care, neapărat, mai adăugam şi câte ceva din satirele lui Mark Twain despre „yankeii la ei acasă”. Care lecturi, de regulă, se ţineau pe terasa Restaurantului „Parc” sau, dacă starea vremii nu ne-o îngăduia, la restaurantul „Caracal”, bineînţeles „la separeu”…

SPIRU VERGULESCU - Slatina - Strada Malul Livezi

Spiru Vergulescu, Slatina, Strada Malul Livezi

Această tinereţe, declarat nonconformistă în felul ei, trăită intens şi frumos sub zodia „voioasei libere cugetări”, ne-a modelat şi ne-a marcat, la modul senin şi bun al termenului, pentru multă vreme, pe fiecare dintre noi, indiferent de drumurile pe care ne-am apucat a le străbate mai târziu. Şi, mărturisesc, ori de câte ori mă revedeam cu Pali, direct sau numai prin scris, mă bucuram să îl regăsesc neschimbat în entuziasmul său sincer şi molipsitor. Avea multe proiecte pentru biblioteca pe care o socotea a fi parte din însăşi familia sa, cu toate anume gândite spre a fi întru mai dreapta cinstire a binecuvântatelor meleaguri ale Romanaţiului şi ale Olteniei.

Plecând prea grăbit dintre noi, Pali nu a apucat să îşi pună în bună rânduială toate planurile, dar sunt convins că printre colaboratorii săi vor fi mulţi oameni de suflet care să îi continue strădania.

Cine ar putea să spună că Paul Matiu ne-a părăsit? Nu, el doar şi-a mutat biblioteca în Paradis, acolo unde îi menise locul neuitatul Jorge Luis Borges.

Şerban Cionoff

Mișu SlătcuIescu a plecat să se odihnească printre stele

Misu Slatculescu

Un mesaj scurt îmi vine din Caracal: „A murit nea Mişu!” Din păcate, e adevărat, nenea Mişu Slătculescu, omul care a fost sufletul şi, până la urmă, simbolul vieţii culturale din oraşul meu natal, unul dintre marii ziditori de frumos ai Romanaţiului şi ai Olteniei, s-a mutat la ceruri! Încerc să adun câteva gânduri cernite şi cuvintele refuză, pentru un om ca Mişu Slătculescu, timpul trecut.

L-am cunoscut acum 55 de ani când, elev în clasa a VII-a a Şcolii elementare nr. 2 din Caracal, m-am încumetat să trec pragul Casei orăşeneşti de cultură cu niscai mâzgăleli cu pretenţii de poezie şi am mers aţă (cum se zice pe la noi) la „tovarăşul director”. Care m-a și cooptat ca membru al Cenaclului literar „H. G. Lecca”. Aici am început să deprind patima cuvintelor potrivite şi tot aici am întâlnit intelectuali de ţinută, oameni cu o vastă cultură şi, nu o dată, cu un curaj aparte în a-şi afirma crezul în adevărata artă, mai presus de dogmele draconice ale proletkutismului: scriitorul Nicolae-Paul Mihail, doctorul Vasile Nicolicioiu, profesorul Ion Precupeţu şi încă atâţia oamenii de suflet şi de condei. Aşa se face că, în loc de A. Toma şi de D. Th. Neculuţă, la cenaclu se discuta despre Al. Philippide, iar în loc de Timur şi băieţii lui sau se comenta, aplicat şi cu multe citate „de la sursă” despre Albert Camus şi Jean-Paul Sartre. Lucru nu chiar aşa de la îndemână, fiindcă, încă, eram sub zodia nefastă a realismului socialist şi a „artei cu tendinţă”, iar indexul politic şi ideologic avea ca predilecte „obiective” pe Blaga şi Ion Barbu, pe N. Iorga şi Vasile Pârvan, dar şi monumentala Istorie a literaturii române. Curând aveau să vină şi primele semne ale „dezgheţului”. Apare revista „Secolul 20”, o adevărată fereastră spre lumea literară şi culturală a Europei şi a umanităţii. Lucrurile luau un alt curs şi în ceea ce priveşte valorile esenţiale, perene, ale literaturii române, de exemplu în numărul 5/mai 1963 al revistei „Viaţa românească” o întreagă secţiune este consacrată lui Titu Maiorescu. Mentorul „Junimii” încetând, astfel, să mai fie „ideologul reacţiuni burghezo-moşiereşti” şi redevenind, mai ales datorită studiului scris de profesorul clujean Liviu Russu ceea ce de fapt şi era-un om de răscruce al culturii româneşti.

caracal

Toate astea nu ne puteau lăsa indiferenţi nici pe noi, pe „cenaclişti” aşa încât nu mică ne-a fost mirarea când, la o reuniune, Nicolae Paul Mihail – despre care se ştia că este buni prieten cu Eugen Barbu, cel abia scăpat dintre furcile caudine ale „criticii juste şi aspre” la care fusese supus romanul Groapa – a citit o proză intitulată Femeia cibernetică. Lucrare provocatoare, nu-i aşa?, de la chiar titlul: fiindcă hai, treacă-meargă, femeia ca femeia, dar de ce şi „cibernetică”, de vreme ce faimosul Dicţionar de filozofie (sic!) editat la Moscova sub coordonarea unuia dintre ideologii şefi ai Kremlinului, Boris Ponomoriov, definea cibernetica drept „pseudo-ştiinţă reacţionară menită să aservească omul maşinii”?

Cu timpul, devenind eu unul mai „de-al casei”, adică al Casei de Cultură, aveam să aflu că nu numai la cenaclul nostru se discutau şi chiar se comiteau lucruri nu tocmai „pe linie” (pe linia partidului , desigur!) ci şi la trupa de teatru sau la formaţia de muzică uşoară se puneau la cale tot felul de experimente ambiţioase şi nu prea conforme cu indicaţiile superioare… De exemplu, la formaţia de muzică uşoară, al cărui suflet era mereu tânărul Lele (Petre) Marinescu jazzul era la mare preţ, fie şi pentru că, drept material de studiu, aveam la dispoziţie potpuriurile pentru pian ale lui Jancsy Korrossy, audiate ore în şir şi analizate secvenţă cu secvenţă după discurile pe care subsemnatul le primise de la „domnul Jancsy”însuşi. Un merit deosebit în aceste acţiuni ambiţioase revenindu-i admirabilului nostru concetăţean,compozitorului Radu Şerban („Prieten drag, ne cunoaştem de-o viaţă/De ani şi ani, lângă mine te ştiu”), cel care mai de fiecare dată când ajungea în „oraşul meu natal, cu flori în gară,cu chioşc în parc şi festival, urmat de bal”, aducea partituri şi discuri pe care ni le lăsa spre luare aminte. Dar, despre inimoşii şi dăruiţii împătimiţi ai Thaliei pe care i-a prenumărat, de-a lungul anilor, echipa de teatru a casei noastre de cultură mai multe se poate afla din volumul scris, cu miez şi cu tâlc, de către nenea Mişu însuşi: De-ale teatrului la Caracal. Carte din care, modest, autorul se omite de foarte multe ori pe sine. Drept pentru care adaug, aici şi acum, o mărturisire pe care mi-a încredinţat-o minunatul Om şi Actor Silviu Stănculescu şi anume că Nenea Mişu a fost cel care l-a sfătuit şi l-a convins să urmeze studiile actoriceşti. Iar Silviu Stănculescu este unul dintre cei pe care acest adevărat argint viu al vieţii spirituale a Caracalului şi a Romanaţiului i-a susţinut, cu pasiune şi încredere, ca să-şi urmeze vocaţia. Motiv pentru care, atunci când clădirea monumentală a Teatrului Naţional, care astăzi poartă numele lui Ştefan Iordache, reintra în circuitul cultural naţional, încheiam notaţiile din „Jurnalul Naţional” îndemnându-i pe tinerii sau mai puţini tinerii iubitori de teatru din urbe ca ori de câte ori îl vor întâlni pe Mişu Slătculescu să îşi scoată pălăria: „Aveţi de ce şi aveţi pentru cine!”

teatrul-national-caracal

Teatrul din Caracal

După cum era de aşteptat, asemenea „devieri de la linia justă” nu puteau scăpa vigilenţilor de partid şi de stat care periodic îl chemau la ordine pe directorul Casei de Cultură, pe Nenea Mişu. Care, mai de fiecare dată, para aducând ca argumente fie lucrările unor cenaclişti apărute în prea literară, fie premiile şi succesele de public obţinute de corul dirijat de admirabilul profesor Vasile Dobru şi de ansamblul folcloric. Şi este locul să spun răspicat că, dacă astăzi municipiul Caracal este recunoscut ca fiind „Capitala Căluşului Românesc”, după ce, încă în anul 2005, Căluşul a fost inclus pe „Lista UNESCO a Patrimoniului Imaterial al Umanităţii”, acestea se datoresc şi osârdiei împătimite a lui Nenea Mişu Slătculescu! Un om care a ştiut şi a reuşit să facă din tezaurul spiritual al acestor locuri nu un simplu pretext de pseudo-patriotism local, ci o punte de dialog cu universalitatea. Ceea ce, să o recunoaştem, e ceva mai mult şi mai frumos decât formula uşor ridicolă şi mercantilist-tehnocratică: „manager cultural”!

În ultima vreme, mergem mai rar pe la Caracal, iar de la Nenea Mişu primeam,uneori, mesaje prin care mă îndemna să îi transcriu câteva amintiri din anii petrecuţi la Casa de Cultură pentru un volum de mărturii pe care îl pregătea. Şi, de fiecare dată când îi mai ceream o păsuire, Nenea Mişu îmi răspundea resemnat: „Eu te mai aştept, dar până când?”

Iată, de ce, aseară, când am primit cumplita veste de la admirabilii mei prieteni, Ligia Pavel, cea care i-a urmat,pentru mulţi şi rodnici ani, ca director al Casei de Cultură „Radu Şerban” (azi Centrul Cultural „Radu Şerban”) şi colonelul Nicolae Popescu, fostul comandant al Casei Armatei, mi-am amintit de vorbele amare cu care îşi întâmpina prietenii Tudor Muşatescu – în al cărui Titanic vals Mişu Slătculescu a făcut un Spirache Necşulescu de zile mari – după ce aflase necruţătorul diagnostic: „De ce nu vii să mă vezi? O să mă duc şi o să-ţi pară rău.”

Da, Nene Mişule, te-ai dus şi o să ne pară rău. Ne vei lipsi, dumneata, omul de mare suflet şi de împătimită dăruire. Dar îţi promitem că nu vom uita lecţia de viaţă şi de speranţă pe care ne-ai lăsat-o prin tot ce ai durat în necuprinsul ei izvor de frumuseţe.

Odihneşte-te în pace, prieten drag, care nu ai cunoscut odihna!

Şerban Cionoff

O oază de senin, de nostalgii și de visare frumoasă

serban cionoff caracal 2014 revedere

Când i-am povestit bunului meu prieten, Lucian Avramescu, despre faptul că mă pregătesc să merg la Caracal („Oraşul meu natal, cu flori în gară / Cu chioşc în parc şi festival, urmat de bal” – după cum, cu mult tâlc, spun versurile melodiei concetăţeanului nostru, neuitatul Radu Şerban), acesta mi-a răspuns cu o anecdotă. Iat-o:
Pe (să zicem) DN 1 un bătrânel se agită „la o ocazie”. Are, până la urmă noroc, iar şoferul îl întreabă:
– Unde trebuie să ajungeţi, neapărat, de eraţi aşa de agitat?
– Mă grăbesc, răspunde cel întrebat, să ajung la banchetul de absolvire al promoţiei mele de liceeni, de acum 70 de ani.
– 70 de ani?, se miră întrebătorul. Felicitări şi la mai multe reuniuni înainte. Dar, cam câţi colegi vor veni la reuniunea de azi?
– Nu prea mulţi, răspunde bătrânelul, eu, de pildă, merg singur de vreo 5 ani încoace…

teatrul national caracal

Teatrul din Caracal

Din fericire – Slavă Celui de Sus! – nu aşa s-au petrecut lucrurile şi cu promoţia noastră. Promoţia 1964, clasele a XI-a A şi a XI-a B de la fosta Şcoală Medie numărul 2 din Caracal. La reuniunea aniversară care a început în Sala Mare a impozantului edificiu al Teatrului Naţional „Ştefan Iordache”, au răspuns „prezent” la strigarea cataloagelor de către şefele de clasă –  Nicoleta-Florica Sosniţki (alintată: Ţâştoc) şi Mariana Socotean – 29 dintre noi, plus admirabila noastră profesoară, doamna Gabriela Dicu, pe atunci directoare adjunctă a şcolii. Domnia sa dovedindu-se, la micul nostru festin, un adevărat argint viu al întregii petreceri sărbătoreşti.
Aşadar, „a fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”, o promoţie năzdrăvană foc, o promoţie cu fete frumoase şi cu băieţi inimoşi, o promoţie care şi-a găsit să-şi organizeze balul de absolvire chiar în incinta şi şcolii şi tocmai la orele când, în Consiliului profesoral, se dezbătea încheierea situaţiei noastre şcolare.

caracal
O promoţie care intra în viaţă în atmosfera de regăsire a demnităţii naţionale pe care a generat-o faimoasa „Declaraţie din aprilie 1964 a PMR” în care părinţii noştri şi cei cu mai multă experienţă de viaţă şi cu pricepere întru ale mersurilor lucrurilor vedeau „Declaraţia de independenţă a României de sub asuprirea Moscovei”. Aşa încât am fost şi ultima promoţie care a mai dat limba rusă ca probă obligatorie la examenul de maturitate (fiindcă aşa i se spunea, pe atunci, examenului de bacalaureat).
Aveam, prin urmare, vânt în pupă, speranţe, ambiţii, vise, ba chiar, de ce nu?, o anumită nebunie nonconformistă şi, mai presus de toate, o sinceră dorinţă de a profita de acel „vânt de libertate”( nu, însă, tot după muzica lui Dunaevski!) pentru a ataca orizonturi noi. Orizonturi pe care, poate, nici părinţii sau bunicii noştri – mulţi dintre ei trecuţi în numai zece ani, prin grele, amarnice încercări – aproape că nici nu cutezau să le viseze pentru noi.
Acum, după 50 de ani, venise ceasul să împlinim porunca lui Tudor Arghezi: „Aduceţi cerneala, /Se face socoteala!” Arghezi fiind olteanul nostru de geniu, care, nu cu multă vreme în umbră, ieşise de sub interdicţiile proletkultiste şi despre care cu atâta pathos ne vorbise frumoasa noastră profesoară şi dirigintă, Xenia Moraru, care, o dată cu clasa noastră, clasa a XI-a B, era, pentru prima oară, dirigintă. Rând pe rând, fiecare, ne-am făcut bilanţul acestor cinci decenii, un bilanţ cu lumini, cu bucurii, cu împliniri dar, după cum impun legile neiertătoare ale vieţii, şi cu deziluzii şi cu încercări dureroase.
Am ascultat, de fapt am reascultat, cu încântare melodii „la modă” acum 50 de ani, pe ritmurile cărora dansam la ceaiurile pe care, de multe ori, le organizam (semi-clandestin!) la mine acasă. Subsemnatul având, pe atunci, un radio cu pickup şi nişte discuri alese „pe sprâncenă”, dată fiind ambiţia mea de a da, neapărat, la Conservator ca să fac jazz, aşa cum mă povăţuiseră mai marii mei învăţători „pe unda clapelor”: Radu Şerban, Sile Dinicu şi Janscy Korrossy.
Ne-am mai amintit de vechile idile, de plimbările „pe alea plopilor” din minunatul Parc Poroineanu şi, după atâta vreme, am murmurat versurile cântecului lui Radu Şerban dedicat Oraşului meu natal: „Pe banca dintr-un vechi boschet,/Mă poartă paşii-încet/Şi învie în suflet/Un stins regret.”

parcul din caracal

 Parcul din Caracal

Peste toate, însă, am regăsit un nemărginit senin de gânduri şi de sentimente, o mare sinceritate, dimpreună cu o tulburătoare, stenică şi generoasă solidaritate sufletească. Ceea ce, să o recunoaştem!, în această mlaştină coclită de ură, de patimi nebuneşti, de vulgaritate agresivă şi, spre ruşinea noastră, de fanatică intoleranţă în care ţara şi oamenii săi se zbat printre dosniţele duhnitoare ale „capitalismului de cumetrie”, dar mai ales în acest ultim deceniu, de ruşine şi de mizerie, a fost o adevărată gură de oxigen.
Iată pentru ce am cutezat să trimit spre publicare aceste modeste notaţii , cu urarea sinceră că ele vor fi, pentru alţi cititori şi prieteni ai acestei pagini un mesaj de încredere şi speranţă că idealurile solidarităţii, ale încrederii şi ale prieteniei nu s-au risipit definitiv. Că ele aşteaptă doar cuvântul magic pentru a renaşte în viaţa noastră, a Cetăţii şi a fiecăruia dintre noi.

Șerban Cionoff

A. M. Press, 11 mai 2014

„Trăiesc în visul de-a mă fi iubit cândva”

ana maria bocai poeme

cronica literara liber sa spunÎţi trebuie, fără îndoială, mult curaj pentru a recunoaşte: „Eu cred că mai există iubire”. Ba, mai mult, de a face din acest credo titlul unui volum de poeme*), aşa cum se încumetă Ana-Maria Bocai.

Spun asta pentru că, pe piaţa mondenă a produselor cu veleităţi artistice, acaparată şi manipulată de manufacturieri de duzină, sinceritatea şi simplitatea cu care un autor îşi recunoşte sentimentele nu par să aibă prea mari şanse de a-și face vad. Fiindcă nu văd cum ar putea înclina balanţa gustului spre siropărie liricoidă sau pe cea a trivialităţii agresive, aceste scrisori către nicăieri pe care le caligrafiază, cu rafinată discreţie, tânăra autoare.

De aici şi ineditul unui asemenea demers liric prin care, dincolo de asemenea covârşitoare canoane demi-mondene, Ana-Maria Bocai alege să se mărturisească. Face acest lucru fără vorbe mari şi fără voltije stilistice de prisos, într-un florilegiu poematic ale cărui caracteristice emblematice sunt simplitatea şi fluiditatea discursului liric. Totul rostuit într-o dureroasă dilemă: „Nu cred că te voi uita vreodată, / Nu cred că te voi întâlni vreodată.”(Fata morgana).

Ana_Maria_Bocai

Ana-Maria Bocai

Poeta se visează pe sine într-un decor străin şi totuşi atât de intim căutărilor sale sortite parcă a rămâne fără speranţă: „Toamnă, suflet pereche ninge frunze peste sufletul meu, / Lasă-mă să dorm lângă copacii tăi răvăşiţi de durere, / Alungă-mi neliniştea ce se odihneşte în mine, / Ia-mi iubirea şi fă din ea bucuria ta.” (Toamnă).

De fapt, cantilenele Anei-Maria Bocai sunt nişte scrisori către un necunoscut fără nume şi, poate, fără o fiinţă anume. Nişte scrisori despre care ea însăşi ştie că s-ar putea să nu-şi atingă ţinta visată: „Trăiesc în visul de-a mă fi iubit cândva, / Acum nu te mai doare / Tristeţea, disperarea mea. Şi-mi găsesc alinarea.” (Un cântec străvechi).

Există în poemele îngemănate în cele nici 50 de pagini ale volumului o dureroasă dar statornică aspiraţie către un anume suflet-pereche pe care eroina Anei-Maria Bocai îl caută, îl pierde şi din nou îl regăseşte spre a-l pierde: „Pleacă!…îţi spun / Nu mă turbura! / Mâine vei fi altul şi dacă nu mă mai iubeşti? / Alt cer şi altă nemărginire vor trece pe lângă mine / În starea asta a mea sunt de neatins.” (Iubirea cercului).

claude monet efect de toamna la argenteuil 1873

Claude Monet, Efect de toamnă la Argenteuil, 1873

Şi, tot mereu, aşa, ca prinsă în acest ameţitor carusel al jocurilor unei iubiri fără ecou, visătoarea fără lecuire îşi caută şi îşi trăieşte, deopotrivă, patosul şi disperarea: „În timp ce eu am să ţes povestea dragostei noastre / Tu mă vei veghea pentru ca visul să nu se termine, / Sărută-mi privirea să mă pierd în adâncul ochilor tăi… / Nu mă mai lăsa să plec! te rog! / Fără noi universul ar fi stingher.” (Privirea de smarald).

Captivă şi răzvrătită, cea care scrie asemenea epistole poematice îşi construieşte o imagine în oglinda visului şi se retrăieşte pe sine, visând la un alt suflet pereche, care să sufere şi să spere la fel ca şi ea: „Am luat iubirea în palmă, e simplă şi fragilă / Învăluită într-o dantelă albă… / E asemenea unei balerine care tocmai şi-a încheiat rolul, / Îmi cere să nu o părăsesc şi vrea să o trimit către o altă balerină. / Aş vrea să o ajut şi nu pot… / […] De acolo, de sus, îmi va veghea liniştea, /Şi cine ştie… poate într-o zi voi ajunge şi eu la ea, / Chemată de o altă balerină de pe o altă stea.”(Balerina).

Cu aceste caligrafice şi dureroase poeme despre deznădejde, speranţă şi dor, Ana-Maria Bocai îşi asumă o identitate lirică despre care, cu siguranţă, vom mai vorbi…

Şerban Cionoff

*) Ana-Maria Bocai, Eu cred că mai există iubire, Caracal, 2013.

Sandu, blonda și mângâierile în autobuz

amintiri autobuz 37 ateneu bucuresti

amintiriTreaba mergea ca unsă. În fiecare sâmbătă după amiază, orele 18 fix trecute, sunam la uşa apartamentului situat la etajul I, în blocul aflat în stânga Ateneului, unde locuia concetăţeanul meu, minunatul compozitor Radu Şerban, pentru a-l lua „cu noi, băieţii”, pe Răducu, fiul maestrului, la o cafea… îmbunătăţită! Dar, cum Răducu (cel prea repede plecat dintre noi şi pentru care mă rog Bunului Dumnezeu să îl odihnească în paza sa!) era încă elev de liceu, fireşte că trebuia iniţiat în tainele boemei studenţeşti în tagma căreia urma să intre nu peste multă vreme.

Drept pentru care, caracalean filotim, după cum îi era felul, „nenea Radu” ne avansa cu dărnicie o anume sumă, deloc modică aş zice eu, reprezentând consumaţia (moderată) la „Albina” sau la „Katanga” sau, dacă era vreme frumoasă, chiar şi pe la „Tosca”.

În prealabil, îi plantam pe banca din parcul de la Ateneu pe băieţi, de regulă pe Morel Zelţer, pe George Ţărnea şi Sandu Monciu (pe vremea aia încă nu şi Sudinsky), urmând ca, după ce coboram din bloc dimpreună cu Răducu, să purcedem la treburile noastre.

ateneul roman anii 70

Şi, cum veneam noi într-o seară senină de primăvară (vorba ghiersului din Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu), în autobuzul 37 care ne ducea dinspre Splai, taman lângă Ateneu s-a nimerit înghesuială mare. Înghesuială-înghesuială, dar tot am putut dibui silueta de top model a unei blonde planturoase, parcă anume îmbrăcată în nişte pantaloni albi numai buni să-i pună în evidenţă formele provocatoare.

În spatele blondei, un domn în vârstă cu o ţinută foarte îngrijită, iar în spatele domnului – Sandu Monciu. Apropiindu-ne noi de staţia terminus a expediţiei, normal că a început dialogul stereotip:

– Coborâţi la prima?

– Desigur. (Pe vremea aia, nu se inventase încă replica total imbeciloidă: „Nu, dar vă fac loc!”)

Cum domnul a răspuns, foarte politicos, că da, Monciu a insistat:

– Dar domnişoara?

Blonda, care trebuie că se pregătea să coboare, a răspuns un „Da!” oţărât şi numai ce a coborât şi „harşt, trosc, pleosc!” două palme pe obrajii domnului. După care a plecat, nervoasă foc, pe tocurile ei de ceva mai mulţi centimetri…

Domnul era siderat. Mai-mai că îi venea să plângă…

Văzându-i stupefacţia, Sandu (numai Monciu, încă nu şi Sudinsky) l-a întrebat:

– Domnişoara aceea este nebună, nu-i aşa?

Şi, cum domnul era încă năucit de întâmplare, a continuat:

– Dar, de fapt, de ce v-a pălmuit? I-aţi făcut ceva?

– Nu, domnule, cum se poate? Nu i-am făcut nimic, sunt om serios, nu vă daţi seama?! Cum aş putea să fac ceva neruşinat?

– Vai, vai, vai! l-a compătimit Sandu – dar dacă pe dumneavoastră, care nu i-aţi făcut nimic, v-a pălmuit, atunci ce îmi făcea mie dacă afla că am mângâiat-o pe fund vreo trei staţii?

cafeneaua albina bucuresti

După care Sandu a revenit la grup şi ne-am îndreptat în pas vioi spre cahfeneaua „Albina”, fiindcă aveam multă treabă…

Şerban Cionoff

Un blues pentru Jancsy Körössy

jancsy korossy

Mă întreb, acum, la ceasul despărțirii de Jancsy Körössy cum anume l-aș putea evoca pe acest pianist de geniu, adevărat titan al jazz-ului romanesc și, desigur, nu numai al celui românesc?… Poate solfegiind în gând tulburătoarea sa Scrisoare sau mai bine ghidușul Studiu cromatic, piesă de o rară subtilitate melodică. Sau, mai degrabă, solfegiind potpuriurile cu care, sfidând canoanele draconice ale esteticii oficiale, Janscy Körössy a reușit să cânte, chiar sub nasul cenzurii, un blues de certa descendență „imperialistă și decadentă”. În peisajul muzicii noastre ușoare, Jancsy Körössy a erupt – ăsta e cuvântul! – fascinând și contrariind, incitând și seducând. Făcea parte din acea generație de aur, alături de un Sile Dinicu, Theodor Cosma, Al. Imre, Gabriel Mezei, Jean Ionescu, Bebe Prisada, Bob Iosifescu, Iuliu Balogh, Gioni Răducanu, cărora li se vor adăuga, foarte curând, pianiști de forța unui Eugen Ciceu, Radu Maltopol, Cristian Colan sau Richard Oschanitzki, toți aceștia recunoscând în Jancsy Körössy un maestru incontestabil și un model desăvârșit.

claviatura pian

Era prin vara lui 1959 când, la Radio București, am ascultat potpuriurile sale din muzica românească, de la tango la foxtrot și vals. Rând pe rând, melodii de tezaur scrise de compozitori din toate generațiile, adică ale lui Ion Vasilescu sau Radu Șerban, Gherase Dendrino, Nicolae Kirculescu și Vasile Veselovschi ori Hilda Jerea, își descopereau valențe nebănuite, sonorități ascunse și tâlcuri inedite. Eram pe atunci elev la Caracal și mă visam, vise de copil nebătut la vreme, pianist de jazz.

La fel de drept este, însă, și să spun că, în pofida unui ticăloșit renume scornit de niște bicisnici ai ideilor schiloade, Caracalul era, chiar și la acea vreme, un oraș unde gustul rafinat și patima pentru valoarea durabilă aveau partizani desăvârșiți. Nu mai departe, la Casa de Cultură a orașului, sub vegherea atentă a directorului instituției, Mișu Slătculescu, se ascultau cu nesaț discurile proaspăt lansate cu melodii în interpretarea lui Jancsy Körössy. Citește mai departe.

Șerban Cionoff

Revista VIP, 22 ianuarie 2013

Lansarea revistei „Memoria Oltului”

Miercuri, 21 martie 2012, ora 13,30, în Sala de Festivităţi a Muzeului Judeţean Olt va avea loc lansarea primului număr al revistei de istorie şi cultură „Memoria Oltului”, editată de Asociaţia Culturală „Memoria Oltului”, director Ion D. Tâlvănoiu.

Rostul şi intenţiile publicaţiei sunt menţionate de în editorialul Către cititori, din care selectăm:

„Revista « Memoria Oltului» consideră ca o datorie de onoare să contribuie la cunoaşterea trecutului, la dezvoltarea patriotismului.

Credem că Oltul şi Romanaţii au dat ţării o pleiadă de personalităţi – scriitori, gazetari, înalţi prelaţi, politicieni, boieri, filantropi, profesori, oameni de ştiinţă, artişti – a căror activitate, deşi ar putea fi un exemplu de urmat pentru cei tineri, este puţin cunoscută. Credem că pe cuprinsul Olteniei au existat şi încă există monumente istorice, conace boiereşti, biserici, aşezăminte de cultură despre care s-ar cuveni să ştim mai multe.

Noi credem că istoria locală este parte a istoriei naţionale. Marele nostru învăţat Nicolae Iorga aprecia că istoria unui neam atunci va fi completă când şi cel din urmă sat îşi va avea scrisă monografia sa.”

Numărul 1 al revistei „Memoria Oltului”, adecvat ilustrată, însumează 12 articole, de o mare varietate tematică: cercetări arheologice, activitatea lui Î.P.S. Nifon Criveanu, publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Tache Ionescu la Caracal, boierii Buzeşti, eroi şi monumente din Olt etc – se arată într-un comunicat primit de la Muzeul Județean Olt.