Violoncelista Laura Buruiană va concerta la Sala Radio

Violoncelista Laura Buruiană este invitata concertului susținut vineri, 9 decembrie 2011, ora 19.00 de Orchestra Națională Radio, sub bagheta dirijorului bulgar Viktor Ilieff. În deschiderea programului va fi interpretată Uvertura operei „Freischütz” de Carl Maria von Weber, apoi vom putea asculta Concertul în mi minor pentru violoncel şi orchestră, op. 85 de Elgar, compus în 1919, ultima lucrare semnificativă terminată de compozitor înainte de a se retrage din viaţa muzicală. În partea a doua a concertului va fi interpretată Simfonia nr. 3 în Re major, op. 29 de P. I. Ceaikovski.

Biletele se pot procura prin Eventim, la Casa de bilete a Sălii Radio, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe www.eventim.ro.

Laura Buruiană a studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti cu profesorii Vasile Ţugui şi Marin Cazacu, a urmat cursuri de masterat la Hochschule für Musik Köln, clasa prof. Frans Helmerson și de-a lungul anilor a luat parte la mai multe cursuri de măiestrie în Germania, Spania, Franţa, Olanda şi România. A fost solistă a mai multor orchestre importante precum: Orchestra Simfonică din Bari, Orchestra de Cameră din Berlin, Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti, Orchestrele Societăţii Radio România, Filarmonica din Shanghai, Orchestra din Santander, Orchestra Simfonică din Ohio, Orchestra Simfonică din Carolina de Nord. A colaborat cu diferiţi dirijori, printre care: Oliver von Dohnányi, Gerhard Zimmermann, Lorenzo Muti, Chen Xiaochen, Song Kyu Ryu, Remus Georgescu, Dorel Paşcu. Ca urmare a marelui său succes la  Concursul „Young Concert Artists”, Laura Buruiană a fost invitată să concerteze la Kennedy Center Washington, Kaufmann Hall New York, Gardner Museum Boston, Ohio, Pittsburgh, Connecticut. În Europa a cântat în săli importante precum Concertgebouw Amsterdam, Diligentia Theatre Haga, Konzert Haus Berlin, Glyptotek Copenhaga, Castelul Fontainbleau, Sala Flagey Bruxelles, Expo 2000 Hanovra. În anul 2004 a realizat Integrala Sonatelor şi Variaţiunilor pentru pian şi violoncel de Ludwig van Beethoven. Laura Buruiană a înregistrat in 2007 un CD pentru casa de discuri Naxos (Sonatele pentru pian şi violoncel de Enescu), împreună cu pianistul Martin Tchiba. Din 2009 începe studiul violei da gamba, instrument căruia are de gând să i se dedice în viitor şi cu care a concertat deja în Franţa, Olanda, Belgia şi România. Laura Buruiană va lansa în 2012 al doilea CD, la Casa de discuri germană Coviello, alături de binecunoscutul pianist român Matei Varga, disc ce va cuprinde Sonatele pentru pian şi violoncel de Johannes Brahms. Tot pentru Coviello, artista va înregistra, în luna februarie 2012, la Cité de la Musique din Paris albumul Sonates et variations pour violoncelle et piano de Felix Mendelssohn, împreună cu pianistul Ferenz Vizi.

Viktor Ilieff a studiat compoziţia la Universitatea de Muzică şi Artă Dramatică din Graz cu prof. Beat Furrer, precum şi dirijatul în cadrul aceleiaşi instituţii cu Leopold Hager. În 2010 a fost dirijor al orchestrei „Philharmonie der Nationen”. Din anul 2009 este dirijor al ansamblului „I maestri” din Londra, iar din anul 2008 al orchestrei „Sinfonietta Bulgaria”, alături de care a întreprins numeroase turnee în Germania. A fost Director muzical al ansamblului „Evoke” din Londra, a fost asistent al Orchestrei „Philharmonia” din Londra, al Orchestrei Naţionale „L’Île de France”, dirijor şi compozitor al „Festivalului Apelor” din Franţa. Viktor Ilieff a mai colaborat în calitate de asistent cu Orchestra Radiodifuziunii din Viena şi a dirijat Orchestra Filarmonicii din Plovdiv. Talentul său muzical şi-a găsit o formă de expresie şi prin compoziţie. În anul 2001 Viktor Ilieff a primit o bursă de studii şi Premiul de compoziţie „Alban Berg”, iar repertoriul său cuprinde variate lucrări simfonice şi vocal-simfonice.

Calendar: Carl Maria von Weber

Pentru sensibilitatea contemporană, emfaza rămâne probabil singurul punct nevralgic al muzicii romantice. Câtă grandilocvenţă, atâta şansă de respingere din unghiul de vedere al ascultătorului de astăzi. Cu cât afectarea proprie sufletului romantic e mai abil ascunsă, cu atât puterea de convingere a discursului muzical creşte. Naturaleţea e căutată aproape instinctiv, chiar şi de mult încercata noastră sensibilitate. E căutată chiar şi acolo unde înflăcărarea, patetismul alcătuiau măsura de aur a sincerităţii. Viaţa expresiei bombastice a fost, vai, extrem de scurtă, cu toate că ea putea proveni, în epocă, din dorinţa de respingere a unor principii şi tipare osificate. Numai că negaţia se întoarce uneori, cu o retorică stridentă, asupra propriului ei autor…

Exact ceea ce e mai puţin grandilocvent încântă astăzi în creaţia romantică. Weber  ar putea fi citat oricând la loc de frunte într-o (inutilă, de altfel) ierarhie a sensibilităţii revărsate fără afectare. Romantica muzică a lui Carl Maria von Weber (18 noiembrie 1786, Eutin–5 iunie 1826, Londra) nu e deloc emfatică. Strălucirea ei nu se sprijină pe exagerări de efecte, pe grandilocvenţă. Chiar şi elementul terifiant e îmblânzit de acele rotunjimi ale extraordinarei vocaţii melodice. Construcţia, forma muzicală sunt de un romantism temperat. Lucru observabil, mai mult decât în alte locuri, în uverturi, cele mai concentrate (nu e vorba de dimensiuni, fireşte) întruchipări ale temperamentului weberian. Autorul lui Oberon a avut, fără îndoială, geniul uverturii. Întreaga lui fantezie melodică se răsfrânge în ele, alături de verva simfonică sprijinită pe un simţ necomun al culorii orchestrale. Al culorii timbrale devenită mijloc de caracterizare a personajelor, ceea ce reprezenta o inovaţie în epocă. Berlioz avea să aprecieze în mod deosebit această facultate specială de a face din timbru o componentă importantă prin care discursul muzical poate fixa o psihologie, un comportament, poate identifica o situaţie etc. Exemple sunt de găsit peste tot – şi mai ales în Freischütz, Euryanthe, Oberon. Weber prefera anumite instrumente în funcţie de capacitatea lor de a etala caracterul, de a transmite primtr-o intervenţie solsitică, prin expresia dintr-un anumit registru ori nuanţă dinamică, prin combinaţii, gama exactă a trăirilor – a structurii sufleteşti. Fapt care va deveni, de la Berlioz şi Liszt la Wagner, Ceaikovski, Rimski-Korsakov, Ravel sau Stravinski, unul dintre cele mai speculate mijloace de exprimare.

Această modalitate se întrevede încă de la prima operă, scrisă la 15 ani, Peter Schmoll. Deşi are destule inflexiuni mozartiene, stilul lui Weber se recunoaşte de îndată: accente şi note staccato abundente, alternanţe surprinzătoare de tempo, arcuiri melodice izbucnite pe neaşteptate, „căderi” de sunete „abrupte” la flaute, note lungi, sumbre, cu valoare armonică, la tromboni ş.a.m.d. Un dialog insolit între flaute şi corzile grave pare să ni-l înfăţişeze la începutul uverturii pe moroconăsul Peter Schmoll, negustor refugiat din calea Revoluţiei Franceze. În operă, un singur flaut, fără nici un acompaniament, umbreşte o dată în plus chipul trist al Minettei, reluându-i romanţa. În Freischütz, trilurile duble ale flautului piccolo însoţesc cântecul de pahar al vânătorului vândut diavolului, în actul I. Acelaşi instrument prezintă tema în Turandot (1813), pe ritmul oriental al tobei mici. Uvertura aceasta e construită prin simpla repetare a temei unice, plimbată insistent prin diferitele compartimente ale orchestrei, cu aceeaşi plăcere cu care basmul îşi pune la încercare eroul. Un vârtej al cvintetului de coarde şi suflătorilor de lemn portretizează duhul muntelui (Beherscher der Geister). În uvertura la Abu Hassan (1811), prima temă, Presto, cu valori mici de note, încredinţată viorilor, ilustrează, pe lângă atmosfera exotică, lanţul de înşelătorii care alcătuieşte subiectul operei. Aparent ingenuu, oboiul desenează graţia Fatimei pusă să-l păcălească pe zaraful Omar; reluând tema, un fagot face să transpară zâmbetul maliţios.

Dar să zăbovim asupra lui Oberon, cea mai spectaculoasă, cea mai frumoasă uvertură compusă de Weber. Despre opera însăşi – ca şi despre Euryanthe – s-a spus că ar fi superioară lui Freischütz, ceea ce pare totuşi hazardat. Librete mediocre le fac să se înfăţişeze atât de rar publicului. Prin compensaţie, poate, uverturile lor sunt frecvent cântate în sălile de concert. Dacă în uvertura la Freischütz (1821) se simt încă unele influenţe beethoveniene (v. tema I) , Oberon e Weber însuşi. Mirifică, străbătută de un spectru larg de nuanţe exotice, din care cresc aburii încurcatelor întâmplări, ea e sinuoasă şi geometrică, înflăcărată şi graţioasă, subtilă şi spumoasă. De o construcţie clară: introducerea şi coda au un număr egal de măsuri (22); o expoziţie de 94 de măsuri este urmată de o dezvoltare redusă cantitativ la jumătate; repriza scurtă (repriza scurtă a romanticilor!) numără 34 de măsuri, ceva mai mult aşadar de o treime din expoziţie. Aceste proporţii dau uverturii caracterul avântat, exuberanţa care nu neagă însă respectarea strictă a formei. Din contrastul între fantezia debordantă şi liniile foarte precise ale arhitecturii se naşte farmecul aparte al acestei piese extraordinare. Modulaţiile, pasajele cromatice, pauzele şi accentele suplimentare, ritmurile, orchestraţia sunt veşmintele ei sclipitoare, dar complet lipsite de emfază.  Țesăturii dense de corni care evocă în Freischütz pădurea germană îi răspunde cornul fermecat al lui Oberon: cele trei note, re-mi-fa diez, Adagio ed il tutto pianissimo possibile, în Re major. Modulând în re minor, viorile cu surdină sporesc misterul, în măsura a doua. Pătrundem în împărăţia spiriduşilor: motivul coborâtor, staccato, ivit surprinzător, al flautelor şi clarinetelor. Patru corni (în re şi la, pentru culoare) şi două trompete în re repetă încet şi ritmat aceeaşi notă: trece Maiestatea sa Regele elfilor. Şi vraja continuă la viori, cu succesiunea de note legato şi staccato, în valori mici, foarte întrebuinţată de Weber, care va da caracterul primei teme, Allegro con fuoco, aruncată în vâltoare pe întinderea a două octave: cavalcada lui Huon şi a cavalerilor săi. Spre sfârşitul introducerii, violoncelele divizate şi violele împletesc un motiv coborâtor, pregătind în taină furtunosul, celebrisim acord al întregii orchestre, care sună ca o explozie. Şi pauza este romantică la Weber. Ea lansează miraculos tensiunea temei cavalereşti. După ampla expunere a materialului tematic, începe dezvoltarea, cu notele întregi, fortissimo, ale trombonilor, o dezvoltare „în galop”, cu paradoxuri, capricii topite în goana după culoare şi distincţie, goana după visata nobleţe – într-o viaţă agitată, reală şi fantastică, stinsă departe de pădurea germană, în ceţurile imaginare ale elfilor săi. Căci omul care părăsea în februarie 1826 Dresda, îndreptându-se spre Londra, unde avea să trăiască ultimul său succes, cu Oberon, părea deja trecut în nefiinţă.

În 12 aprilie 1826 avea loc, la Covent Garden, premiera operei Oberon, dirijată de compozitor, un adevărat triumf, multe dintre arii bisându-se. După mai puțin de două luni, în dimineața zilei de 5 iunie Weber este găsit mort la Londra, orașul care îl primise cu entuziasm.

Costin Tuchilă



Uvertura operei „Oberon” – Staatskapelle Dresda, dirijor: Bernard Haitink

Uvertura operei „Freischütz” – NBC Symphony Orchestra New York, dirijor: Arturo Toscanini, 1945

Uvertura operei „Peter Schmoll”

„Turandot”, Uvertură și Marș – New Zealand Symphony Orchestra, dirijor: Antoni Wit

Corul vânătorilor din opera „Freischütz” – Staatskapelle Dresda, dirijor: Sir Colin Davis