Carol Popp de Szathmáry şi revelaţia artistică a Orientului

Szathmary-Moscheea-Baiazid-Istanbul-Curtea-cu-portic

Carol Popp de Szathmáry, Moscheea Baiazid de la Istanbul, Curtea cu portic

eveniment liber sa spunCabinetul de Desene şi Gravuri al Muzeului Naţional de Artă al României prezintă expoziţia temporară Carol Popp de Szathmáry şi revelaţia artistică a Orientului până la data de 26 mai 2013, în cadrul Galeriei de Artă Românească Modernă. Organizatoarea expoziţiei este Elena Olariu, specialist al Muzeului Naţional de Artă al României.

La 200 de ani de la naşterea pictorului şi fotografului Carol Popp de Szathmáry (1812–1887), expoziţia prezintă în premieră absolută o selecţie de 47 de lucrări de grafică cu tematică orientală din patrimoniul MNAR, cuprinzând desene şi acuarele concepute de cel care este considerat părintele acuarelei moderne din România.

Pentru Szathmáry, Orientul este o lume fascinantă, care îl inspiră, îl emoţionează şi îl mobilizează să producă cele mai valoroase şi spontane creaţii artistice.

Carol_Popp_de_Szathmary

Carol Popp de Szathmáry

Conform însemnărilor de pe desenele şi acuarelele sale, Szathmáry a călătorit adeseori la Istanbul, a vizitat Siria şi zone din antica Persie, teritorii incluse atunci în Imperiul Otoman. În 1864 Szathmári îl însoţeşte în calitate de pictor pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Cu această ocazie realizează şi o schiţă rapidă în care redă întâlnirea lui Cuza cu sultanul Abdul Aziz, în prezenţa lui Fuad Paşa.

La Istanbul, Szathmáry este atras de Marele Bazar, de peisajele de pe malurile Bosforului, de curţile moscheelor, de cimitirele musulmane, locuri în care realizează schiţe rapide şi acuarele, impresionat de tot ce vede în jurul său. Simte că bazarul este locul care reflectă cel mai bine stilul oriental de viaţă. Aici oamenii îşi beau ceaiul sau cafeaua, fumează ciubuc sau narghilea, mănâncă, află noutăţile zilei sau cumpăra marfă venită din întreg Orientul: mătăsuri, brocarduri, covoare persane sau berbere, mirodenii, parfumuri, fabuloase bijuterii sau arme.

carol popp de szathmary batran-si-copil-parasind-constantinopolul

Carol Popp de Szathmáry, Bătrân și copil părăsind Constantinopolul

Carol Popp de Szathmáry este primul pictor din spaţiul românesc care a iubit cu pasiune tema orientală. El i-a insuflat această preferinţă unicului său fiu, Alexandru, care-i va moşteni talentul pentru pictură. Primul contact pe care Alexandru îl are cu subiectele orientale este prin intermediul fascinantelor basme 1001 de nopţi. Acuarela cu bătrânul şi copilul ieşind din Constantinopol, realizată de Szathmáry-tatăl, este parcă o ilustrare a acestor poveşti. Lucrarea a fost realizată în anul 1883 pentru fiul său, care avea 12 ani.

Mai târziu, Alexandru Szathmáry, alături de alţi patru pictori români, Iosef Iser, Ion Theodorescu-Sion, Gheorghe Pătraşcu şi Ipolit Strâmbu, descoperă frumuseţea Balcicului dar şi a Dobrogei, readucând în prim-plan tema orientală în arta românească.

Din Bucureștiul de altădată: Istoria se repetă

Ca oamenii ai cetăţii, mulţi s-au preocupat de istoria oraşului unde s-au născut, unde au trăit şi au lucrat sau au creat. Printre ei se numără şi Dimitrie Papazoglu, care a fost preocupat în mod deosebit de istoria Bucureştilor, opera sa majoră fiind: Istoria fondărei oraşului Bucureşti, publicată în anul 1891.

Dimitrie Papazoglu s-a născut la 28 martie 1811, în Bucureşti, în hanul mănăstirii Zlătari,
aflat în jurul actualei biserici cu acelaşi nume din Calea Victoriei. A urmat cursurile Şcolii Imperiale şi a învăţat limbile germană, maghiară şi, probabil, engleză, apoi a urmat cursuri şi la Budapesta şi Viena. După revenirea în ţară, la 16 ani a luat lecţii de desen de la pictorul francez Jacquin, cunoştinţele căpătate folosindu-le mai târziu la realizarea celebrelor stampe în care a reprezentat portrete de voievozi sau ale unor personalităţi ale epocii sale (Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr, Dimitrie Bolintineanu şi alţii), evenimente istorice (Uciderea lui Bimbaşa Sava la 1821, Unirea Principatelor, Asaltul redutei Griviţa, dat la 30 august 1877 etc.), dar şi Focul din Bucureşti de la 1847. În anul 1830 a intrat în Miliţia pământeană şi apoi în Armată, chiar de la organizarea ei. În anul 1855 a demisionat din armată, cu gradul de maior, dar, în 1884, când s-a reorganizat Armata Română, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel.

Dimitrie Papazoglu s-a stins din viaţă la 5/17 august 1892 şi a fost înmormântat la mănăstirea Cernica. Dimitrie Papazoglu a fost preocupat de toate aspectele vieţii din Capitală, de la arhitectură, comerţ la viaţă socială, politică şi culturală.

Am ales pentru astăzi un fragment din capitolul 11 al cărţii sale, în care se ocupă de comerţ şi comercianţi, de bancheri și zarafi de comercianții străini care au luat locul celor români. Doamnelor şi domnilor, după cum veţi remarca şi domniile voastre, istoria se repetă, iar domeniul economic în ansamblul lui a fost şi rămâne vulnerabil:

„Despre comersanţi şi comerţ. În piaţa Capitalei se aflau mai mulţi bancheri onorabili, atât din străini, cât şi din pământeni, ca: Hagi Moscu, Pondichi, Temelie, Polizache, Sachelarie, Spiru Gazoti, Pencovici, Algiu, Cociu, Băltăreţu, Hilel, Vlasto, Jipaliotu, Privilegio, Andrei Papazoglu — părintele meu –, baronul Meitani, Halfon şi Hagi Ianuş; dintre zarafi: Nedelcovici, S. Coen, Stoianovici, Hagi Tudorache şi Hagi Pândele; apoi: marchitani, braşoveni, lipscani, ciaprazari, căldărari, lumânărari, cavafi, cojocari groşi şi subţiri, plăpumari, cizmari, pantofari, fierari, căciulari, abagii, dogari, işlicari, cum şi alţi speculanţi români. Onoarea acestor comersanţi români a fost constatată adesea în toate pieţele Europei.

Toate mărfurile de manufactură europeană şi orientală se aflau cu abundenţă în pieţele Capitalei, maşinării şi orice obiecte artistice. De două ori pe săptămână, marţea şi vinerea, se fac târguri de vite mari: cai, boi, bivoli, toate de diferite calităţi şi rase, în Câmpia Moşilor, ce-i zice şi la Obor, despărţirea [sectorul] culoarei de Negru. Acolo se vând: fânuri, orzuri, mei, porumb, paie, grâu. În Capitală sunt deosebite pieţe, în centrul târgului, la biserica Sf. Gheorghe Nou şi la gura pieţii Sf. Anton; la piaţa Amzii; la piaţa Şuţu; Dobroteasa şi Sf. Vineri, în care se vând la cele dintâi, manufacturile româneşti cele brute, precum: rogojini, papure, coşuri, doniţe, hârdaie, scaune de lemn, scări, roabe, olării, funii de tei, fierării şi alte trebuincioase pentru menajul casnic şi locuitorii din ţară. Acestea sunt lucrate de săteni, atât în partea cea munteană, cât şi în partea cea dunăreană; asemenea şi fierăriile, curelăriile, păturile, ştreangurile şi lăzile aduse din Braşov.

Industria pământeană a fost în vigoarea ei în timpurile trecute până astăzi, când este cu totul căzută şi părăsită. În piaţa cea de a doua sunt numai precupeţi şi zarzavagii, căci industriaşii sunt nemţi, unguri şi o mulţime de ovrei, cari au înăbuşit industria pământeană. Românii au năvălit cu cereri de posturi şi alţii s-au făcut cărăuşi, căruţaşi, iaurgii şi precupeţi. Sculptorii de marmoră, maşine de cărămidari, curăţitori de haine, argintari, frezeri, poleitori, giuvaergii, ceasornicari, săpători, tâmplari, strungari, vopsitori, lampagii, hăinari, clopotari, pălărieri, mănuşari, clavierişti, legători de cărţi şi curelari sunt numai străini.”

Pușa Roth

 

La Marea Neagră

Peisajul marin nu este o temă predilectă în pictura românească. În istoria picturii românești putem găsi, ici-colo, marine, dar nu putem afla un pictor care să se fi dedicat acestui gen și să-l fi dus la desăvârșire ca, de exemplu, în pictura rusă, armeanul Aivazovski, născut în Crimeea. Pare oarecum ciudat, odată ce Marea Neagră și în general peisajul dobrogean sunt ofertante, au pitoresc, culoare locală, suficiente motive care să trezească interesul pictorilor. Excepția o constituie tema devenită tradițională a Balcicului, apărută la începutul secolului al XX-lea. Dar de o preocupare statornică pentru peisajul marin cu date de identificare locale, românești, care să se extindă pe un interval de timp larg, nu putem vorbi. În secolul al XIX-lea, marina este cu totul accidentală. O explicație ar putea consta în faptul că pictorii peisagiști români s-au format în descendența Școlii de la Barbizon, preferința lor îndreptându-se spre peisajul de câmpie și spre tema romantică a pădurii. Nici mai târziu, dacă exceptăm Balcicul, marina nu este în ansamblu foarte bine reprezentată. E adevărat, câteva lucrări inspirate de litoralul românesc și spațiul dobrogean merită atenția.

Carol Popp de Szathmary pictează o Marină în tonuri întunecate. O corabie se află, poate eșuată, poate încă nelansată la apă, pe marginea plajei, altele se văd în larg, pe țărm, în depărtare, se observă o moară de vânt. Așezată pe scaun, în rochie lungă, cu pălărie și șal alb, imens, în jurul gâtului, cu o umbrelă răsturnată alături, o femeie pare a privi în gol, în altă direcție decât marea (Nicolae Grigorescu, Femeie pe malul mării). E limpede că nu marea, ci personajul este centrul atenției în acest tablou pictat în nuanțe de ocru-brun, cu un cer nu foarte prietenos, în care albastrul abia răzbate. Marinele românești vor fi dominate de altfel de imaginea țărmului, a porturilor, a plajei, de prezența personajelor, imaginea propriu-zisă a mării, a mișcării valurilor, a reflexelor apei sau a furtunii fiind rareori în centrul atenției. Același motiv al femeii pe malul mării îl regăsim la Mihail Simonidi (1870–1933): aici verdele este dominanta cromatică, într-o tratare impresionistă, evident nostalgică.

Arthur Verona pictează în gust romantic un Violonist în barcă, suficient de bizar, în tonuri stinse, privit ca prin ceață. Dimpotrivă, Nicolae Vermont surprinde, în culori puternice, o imagine din Portul Constanța și una pe Plajă, cu tonuri violente de portocaliu în contrast cu nuanțele delicate ale peisajului, tratat aproape pointilist. Relativ mai frecvente sunt marinele la Jean  Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, Gh. Petrașcu, dominantă fiind în general impresia de meditație sau relaxare – Gheorghe Petraşcu, Femeie la mare și Privind marea la Mangalia. Un tablou de mare rafinament, un poem liric dedicat țărmului mării este Peisaj din Constanța de Theodor Pallady, în care imaginea reflectată în apă devine un studiu cromatic aparte, cu impresia suverană de transparență. La antipodul lui este pictura lui Țuculescu, Marină la Mangalia, cu nelipsiții „ochi” care privesc de pretutindeni, în culori aprinse și tușe largi, cu acorduri cromatice care sugerează mai degrabă starea de angoasă. Subtil din punct de vedere cromatic, acordând tonuri de bleu, mov și verde, aproape surprinzător, este tabloul lui Ștefan Popescu, Diguri la Marea Neagră.

Istoria plastică a Balcicului, făcând epocă în perioada interbelică, începe înaintea primului război mondial. Din câte se pare, primul pictor român care a descoperit Balcicul a fost Iosif Iser în 1913, când participa ca soldat la războiul balcanic. Locul a devenit repede tărâm fabulos pentru pictorii români, atrași de revărsarea de lumină și culoare, de pitorescul așezării, cu golful privit de pe țărmul înalt, de orașul vechi cu străduțe înguste, de vegetația luxuriantă și de multiplele teme care pot fi speculate plastic: culoarea orientală, interferența de civilizații, parfumul exotic, culoarea mării, mai albastră decât pe țărmul dobrogean. Așa încât Balcicul a devenit rapid un adevărat fenomen în pictura românească, o țintă și un examen pentru pictori. Deși exagera, Camil Petrescu avea totuși dreptate să spună că „între 1919–1940 pictura românească avea un singur subiect: Balcicul – care proba şi evidenţia personalitatea şi stilul celui din faţa şevaletului.”

Așa cum sugeram mai sus, Balcicul înseamnă de fapt un complex de teme și motive plastice, depășind cu mult genul marinei, ceea ce îi conferă individualitate distinctă în pictura europeană. Dominantele cromatice sunt și ele diferite, interpretarea plastică dovedind de altfel o bogăție și o varietate deosebite. Vedem un Balcic albastru și cubist, altul în nuanțe fine, străveziu și îndepărtat, în fine, încă unul văzut dinspre mare, cu o explozie de lumină, la același pictor (Nicolae Dărăscu). Foarte precis în desen, Nicolae Tonitza pictează o Stradă la Balcic dar și o poartă în spatele căreia se profilează peisajul golfului. Primul pare să evoce „calmul etern” al locului de care vorbea artistul. Detaliul arhitectural este notat cu fidelitate într-o acuarelă a lui Ștefan Dimitrescu, diferită stilistic de tabloul Pe plaja din Balcic, cu ecouri expresioniste. Lumina caldă dar și ușor visătoare inundă Peisajul din Balcic al lui Francisc Șirato. Marea este inexistentă într-un tablou al lui Lucian Grigorescu, concentrat pe culorile pe care i le inspiră contemplarea orașului și a vegetației. În altul, e abia sugerată. Și „aventura” continuă cu o infinitate de sugestii.

Costin Tuchilă

Arthur Verona, „Violonist în barcă”

Nicolae Vermont, „Peisaj marin cu portul Constanța”

Nicolae Vermont, „Plajă”

Alexandru Ciucurencu, „Portul Constanța”

Marius Bunescu, „Înainte de furtună”

Jean Al. Steriadi, „Corăbii în port”

Jean Al. Steriadi, „Mahoanele părăsite”

Gheorghe Petrașcu, „Femeie la mare”

Gheorghe Petrașcu, „Privind marea la Mangalia”

Theodor Pallady, „Peisaj din Constanța”

Ion Țuculescu, „Marină la Mangalia”

Ștefan Popescu, „Diguri la Marea Neagră”

Nicolae Dărăscu, „Balcic”

Nicolae Dărăscu, „Vedere panoramică a Balcicului”

Nicolae Dărăscu, „Vederea Balcicului dinspre mare”

Nicolae Tonitza, „Stradă la Balcic”

Nicolae Tonitza, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Pe plaja din Balcic”

Francisc Șirato, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Balcic”

Mihai Potcoavă, „Balcic”

Marilena Murariu, „Coasta de Argint”

Mihai Sârbulescu, „Biserică la Balcic”

Constantin Grigoruță, „Balcic”

Vitalie Butescu, „Moschee la Balcic”