Din Bucureştiul de altădată: Palatul lui Caragea Vodă

fanarioti curtea lui caragea voda pusa roth

Spuneam, doamnelor şi domnilor, şi repet că să nu se uite că istoria unui oraş s-a scris, se scrie şi se va scrie şi prin operele literare ale unor scriitori, care surprind infefabilul locului, care redimensionează uneori aspecte pe lângă care noi, ceilalţi trecători, trecem în grabă. Personalitatea unui oraş capătă un plus de culoare, de tandreţe, de mister (de ce, nu !), sub condeiul celui care cunoaşte dimensiunea metaforei, rolul ei pentru mintea şi ochiul cititorului. Astăzi am ales un citat din romanul Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, apărut în anul 1863.

cassa bossel

Casa Bossel

Nicolae Filimon (6 septembrie 1819, București–19 martie 1865) l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, este autor de nuvele romantice și realist-satirice, dar și primul critic muzical român. A scris şi un jurnal de călătorii pe Dunăre și prin Occident, în Ungaria, Austria și Italia. Am ales un fragment în care autorul prezintă reşedinţa domnească din vremea lui Caragea Vodă, o clădire a cărei arhitectură era „vagă şi nedeterminată”, adică o adunătură de stiluri, o clădire lipsită de gust, populată de o lume pestriţă, un fel de bâlci fanariot. Romanul Ciocoii vechi şi noi este o frescă a societății românești de la începutul secolului al XIX-lea.

ciocoii vechi si noi nicolae filimon

„Pe spaţiul de pământ ce se cuprinde astăzi între casele lui Resch giuvaiergiul şi vechea sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea noua reşedinţă domnescă, ce înlocuise pe cea veche din Dealul Spirei, arsă la 1813. Poziţiunea topografică a acestui palat era astfel: pe locul unde se află astăzi casele lui Bossel era clădit palatul domnesc, compus dintr-un şir de case cu două rânduri, ce începeau din uliţa Mogoşoaiei şi se termina dinaintea caselor generalului Herăscu, pe uliţa numită a Şcoalei. Arhitectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan şi mai neregulat. Faţada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapeţate cu catifea roşie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi ciubucul, privind pe trecători. Pe partea dinspre Momolo era un şir de odăi în formă de chilii călugăreşti, în care şedeau idicliii, neferiiepoca fanariota şi iciolanii domneşti. Fundul curţii, sau partea despre Herăscu, era consacrat grajdurilor unde se ţineau armăsarii de Missir şi Arabia, cu care se servea domnitorul la solemnităţi şi în plimbările sale, iar în faţa Podului Mogoşoaiei, pe o lungime aproape de una sută stânjeni, era un zid simplu, care închidea în întregul său marele pătrat ce compunea reşedinţa, şi o poartă mare numită Paşa Capusi, ce servea de intrare principală. Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfăţişa un centru unde se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioţii se deosebeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stânga, iar mai cu seamă prin eleganţa veşmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. Interiorul curţii prezenta vederii o panoramă foarte curioasă şi variată: în mijloc stau înşirate caretele şi butcile boierilor; mai încolo, vizitiii lui vodă plimbau armăsarii îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sârmă de aur; dinaintea unui rând de odăi numai cu un rând, tufecciii, arnăuţii şi satâraşii îşi curăţau armele, şuierând printre dinţi câte o arie albaneză. Înlăuntru şi afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învârtelile şi strâmbăturile pehlivanilor şi ale măscăricilor domneşti. Simigiii, cu tablalele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la subţioară, împreună cu bragagiii şi salepgiii arnăuţi, făceau contrast cu alunarii şi cu vânzătorii de şerbet din Fanar, care purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrişim şi cămăşi de borangic subţiri, care lăsau să se vadă pe piepturile şi pe braţele lor goale figuri simbolice încrustate, precum obişnuiau ienicerii. În fundul curţii se vedeau diferite grupe de masalagii şi pungaşi; unii jucau nuci; alţii iasâc şi tura; alţii iarăşi jucau la o para cinci şi stos pe despuiate. Aceşti tâlhari, în mare parte fanarioţi scăpaţi din închisorile Stambulului, jefuiau cu deplină libertate, în curtea domnească, pe oamenii cei fără experienţă şi creduli. ”

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Casa Bossel

Să poposim pe Calea Victoriei, vechiul Pod al Mogoşoaiei, în dreptul Palatului Telefoanelor de astăzi. Pe locul acestuia se aflau în a doua parte a secolului al XIX-lea Hotelul, Terasa şi Grădina Oteteleşeanu. Vizavi de ea, vestita Casă Bossel, la început, adică prin 1839, un han cu un etaj zidit de un tapiţer sas, Friedrich Bossel, pe locul fostului palat al lui Ghica. Ceea ce aducea nou în Bucureştii de pe la 1850 această „Casă Bossel” era o sală de bal şi de teatru, unde au avut loc balurile elitei bucureştene şi frumoasele spectacole de teatru. Sala avea 22 de loji şi 330 de locuri în stal iar în spate, un balcon de galerie cu intrarea generală de 1 leu. În „Vestitorul românesc” din 1848, Bossel îşi anunţa astfel spectatorii: „Subsemnatul are cinste să facă cunoscut înaltei nobilimi şi cinstitului public că, cu înaltă voire a stăpânirii, va da în cursul carnavalului viitor, anul 1849, baluri mascate de două ori pe săptămână, duminica şi joia, precum şi mai multe picnicuri.” Mai târziu, în iarna anului 1879, aflăm că balurile mascate se ţineau de trei ori pe săptămână, marţea, joia şi duminica, cu muzica militară dirijată de Kratockwill şi orchestra lui Marinică, probabil Ochi Albi.

Spectacolele de teatru din sala Bossel erau diverse, de la Hamlet la Fata lui Madame Angot. Jucau trupe de operetă, scamatori ba chiar şi frumoasa Albina di Rhona, „prima subretă şi dansatoare a Teatrului St. James din Londra”, căreia un bucureştean îndrăgostit, nimeni altul decât Heliade Rădulescu, îi trimitea versuri ca acestea: „Esci bella Seraphita, bellissima întru toate…”

În sala Bossel debuta la 5 august 1850 Matei Millo în Coana Chiriţa, repetând de trei ori spectacolul, lucru nemaiîntâmplat în Bucureşti. Aici marele actor apăru în Baba Hârca. Anunţurile erau şi ele de un pitoresc neîntrecut: „Domnul Humpf, flautist distins care a avut onoarea să se producă în faţa M. S. Imperiale Sultanul la chioşcul de la Top-Hane şi care, în semn de înaltă mulţumire, a primit de la M. Sa o tabacheră cu diamante, anunţă că a părăsit Constantinopole pentru a veni în Bucureşti unde are de gând să dea un concert.” Apollinaire de Kontzky, „prima vioară solo a Împăratului Rusiei […] într-o seară a anului 1850, îşi făcu intrarea – citim în Podul Mogoşoaiei de Gheorghe Crutzescu – într-o caretă cu 8 cai albi, la lumina torţelor purtate de lachei pudraţi care înconjurau trăsura…”

Prăvălia cu emblema „Au Gourmand”, deschisă în 1846 de C. A. Rosetti în Hanul Bossel, devenise un fel de Capşa avant la lettre: aici se adunau scriitori, cărturari, oameni politici sub vraja spiritului viu şi scânteietor al patronului, scandalizând boierimea bucureşteană. După moartea lui Bossel, clădirea veche fu dărâmată, în locul ei ridicându-se sediul ziarului „L’Indépendance Roumaine”. Odată cu încetarea apariţiei ziarului, transformată, clădirea adăpostea expoziţii de pictură sub numele de Sala Mozart. Şi tot aici, prin 1928 se instală primul bar automat din Bucureşti, minune care aduna sumedenie de curioşi.

Puşa Roth