Din Bucureștiul de altădată: Bucureștii lui Alexandru Odobescu

bucuresti-in-secolul-xvii

Atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru. Păreri pro, păreri contra cu privire la  frumuseţea, urâţenia (de ce, nu?) unui oraş. Doamnelor şi domnilor, vă spun un lucru simplu şi pe deplin ştiut: aşa se scrie istoria! Căci altfel cum?

În anul 1860, Alexandru Odobescu publică în „Revista Carpaților” o nouă nuvelă istorică, sau scenă istorică cum o numea el, Doamna Chiajna. În același an nuvela apare și în volumul: Scene istorice din cronicile românești: Mihnea Vodă cel Rău; Doamna Chiajna, în a cărui prefață autorul mărturisește: „Faptele istorice ale unei țări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul și ideile, obiceiul și graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanțelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este și folosul lor instructiv.” Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Bucureștii lui Alexandru Odobescu”

Casa Filipescu-Cesianu

casa cesianu

Calea Victoriei din București, loc de promenadă al Capitalei, ne invită să redescoperim o bijuterie arhitecturală, un monument istoric plin de povești: Casa Filipescu-Cesianu, reședința avocatului Constantin Cesianu. Continuă lectura „Casa Filipescu-Cesianu”

Din Bucureștiul de altădată: Şosele şi bariere

Aproape toată luna aprilie am străbătut Bucureştiul cu maşina, cu autobuzul, tramvaiul, metroul dintr-o parte în alta, aşa cum se spune, cu treburi importante. Am avut vreme să privesc în jurul meu, să văd străzile bătrânei capitale, să fiu atentă la oameni, la maşini, la case, la obiceiurile concitadinilor mei, dar şi la năravurile unora dintre ei. Gândindu-mă în fel şi chip, privind la lumea pestriţă de azi, imediat mi-a venit ideea să fac o „plimbare imaginară” prin Bucureştiul de acum un veac, pe vremea străbunicilor noştri, curioasă să aflu ce s-a schimbat, cum s-a schimbat, cât s-a schimbat oraşul dar şi locuitorii lui.

Cum se comportau oamenii pe stradă, ce obiceiuri aveau, cum se distrau şi, mai ales cum trăiau? Arătau altfel străzile oraşului? Cu siguranţă, da, fiindcă vorbim de epoci diferite. Am ales, graţie informaţiilor de care am beneficiat, anul 1909. În acel an, conform statisticilor vremii, Capitala avea de 7 ori mai puţini locuitori decât acum, doar 300.000. Oraşul era, evident, mult mai mic, având doar un sfert din suprafaţa de astăzi. Ca să avem o imagine mai exactă a dimensiunilor, vă reamintesc că străzile care, şi atunci dar şi acum, poartă numele de „şosele”, formau centura Bucureştilor: Şoseaua Ştefan cel Mare, Şoseaua Mihai Bravu, Şoseaua Viilor, Şoseaua Panduri, Şoseaua Basarabilor (Şoseaua Nicolae Titulescu), Şoseaua Bonaparte (Şoseaua Iancu de Hunedoara). În afara lor erau comunele limitrofe şi aş aminti doar Giuleşti, Tei, Berceni.

Spiru Vergulescu, Mahala bucureșteană

Bucureştiul avea bariere, puncte de control ale autorităţilor la intrarea sau ieşirea din oraş: Bariera Vergului, aflată la întretăierea Căii Călăraşi, numită pe vremuri Calea Vergului cu Şoseaua Mihai Bravu, Bariera Vitan, la intersecţia Căii Vitan cu Şoseaua Mihai Bravu, Bariera Şerban Vodă de la întâlnirea Şoselei Viilor cu Calea Şerban Vodă, în faţa Cimitirului Bellu, Bariera Moşilor, acolo unde se află astăzi Magazinul Bucur Obor etc. Acum un veac, străzile care purtau numele de „cale” erau arterele de intrare-ieşire în şi din oraş: Calea Victoriei, Calea Moşilor, Calea Griviţei, Calea Văcărești etc., iar la intersecţia unei „căi” cu o „şosea” se afla şi o „barieră” de acces în Bucureşti.

Mă uitam la amestecul de blocuri, majoritatea clădiri triste, fără „personalitate”, cu casele care au scăpat de furia comunistă, unele frumoase, îngrijite, altele părăginite, scorojite de ploi şi de vânt, şi m-am întrebat cum arăta Bucureştiul, din acest punct de vedere, acum o sută şi ceva de ani.

Blocurile din Bucureşti se puteau număra pe degete, cele mai înalte aveau doar trei etaje şi erau toate situate în centrul oraşului. Oamenii acelor vremuri locuiau în case, majoritatea fără etaj, dar cu curte şi grădină, atât în centru cât şi la marginea oraşului. Cele mai înalte clădiri erau turlele bisericilor, oraşul era plin de verdeaţă, cu grădini, vii şi parcuri, iar străzile erau străjuite de copaci falnici. Încet dar sigur, blocurile au luat locul caselor, grădinilor, viilor, comunele din preajma oraşului au devenit cartiere, lumea s-a schimbat, oraşul s-a schimbat, însă merită să ne reamintim de oraşul străbunicilor noştri. În fond, amintirile reprezintă zestrea spirituală a fiecăruia dintre noi. Vom continua.

Pușa Roth