Juan Goytisolo și critica civilizației occidentale

Juan Goytisolo este al cincilea scriitor căruia i s-a decernat, în această primăvară, Premiul „Spiros Vergos”, după poeta rusă Natalia Gorbanevska (2008), poetul sirian Adonis (2009), scriitorul american Peter Matthiessen (2010) şi poetul irakian Saadi Yousefi (2011). Acest premiu este acordat cu regularitate de Festivalul Scriitorilor de la Praga, începând din anul 2008. Statuia Naşterea ştimei lacului, opera lui Olbram Zoubek o primesc scriitorii care prin opera şi atitudinea lor cetăţenească luptă pentru stabilirea şi respectarea omului şi a principiilor democratice în societate. Premiul poartă numele poetului, diplomatului şi directorului grec al Festivalului Scriitorilor, Spiros Vergos (1945–2007).

Juan Goytisolo, unul din cei mai semnificativi reprezentanţi în viaţă ai literaturii spaniole, a vizitat Praga după mulţi ani. Este considerat drept un pionier al tehnicilor de creaţie curajoase, un apărător al libertăţii de expresie şi un mare cunoscător al culturii islamice. Condamnă cu convingere diverse conflicte internaţionale şi face parte din pleiada de scriitori spanioli care trăiesc în exil. Exilul în Maroc şi l-a ales de bună voie.

Goytisolo – castilian în Catalonia, francofil în Spania, spaniol în Franţa, „latino“ în America de Nord, nesrani (creştin) în Maroc şi maur pretutindeni – este în prezent unul dintre cei mai activi intelectuali spanioli. Publică frecvent în presa spaniolă, mai ales în ziarul „El País”, pentru care a scris reportaje din războaiele din Cecenia şi Bosnia.

Foarte interesantă este condamnarea de către Goytisolo a ocupaţiei militare a Cehoslovaciei în anul 1968, unde a fost ca invitat al Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci, pentru a scrie un articol pentru revista franceză „Les Temps modernes”, în care prezenta adevărul despre evenimentele din acel an. În ziarul „El País” a apărut, la sfârşitul lui octombrie 2008, articolul lui Goytisolo în care protesta puternic împotriva „linşării în mass-media“ a lui Milan Kundera, declanşată la 13 octombrie acelaşi an, în revista cehă „Respekt”.

Juan Goytisolo s-a născut la Barcelona, în 1931, într-o familie din clasa mijlocie, ca fiul mijlociu, ceilalţi doi fraţi devenind şi ei scriitori. Evenimentul fundamental din viaţa lui l-a constituit moartea mamei în timpul primului bombardament al Barcelonei de către naţionalişti, în războiul civil, în anul 1938, când avea doar şapte ani.

Deşi educaţia a primit-o la iezuiţi, a crescut cu un sentiment de ură împotriva dictaturii lui Franco şi a valorilor spaniole tradiţionale şi conservatoare. După studiul dreptului la Madrid şi Barcelona, a plecat la Paris, în exil, în 1956. A lucrat ca lector la  Editura Gallimard, unde a cunoscut-o pe Monique Lang, prietena scriitorului Jean Genêt, care l-a influenţat puternic pe tânărul Goytisolo. În anii 1969–1975 a fost profesor de literatură la universităţile din California, Boston şi New York. Goytisolo s-a întors în Spania natală abia după moartea lui Franco, în anul 1975. După moartea soţiei sale, Monique, în 1996 se stabileşte la Marrakech, în Maroc. Araba vorbită din Maroc o învăţase deja la Paris, unde locuise în cartierul multietnic Le Sentier.

În anul 1966, prin publicarea romanului Señas de identidad (Semne de identitate), Goytisolo a părăsit ideile estetice şi tehnicile narative tradiţionale, trecând la metode experimentale. Eroul principal al romanului se întoarce din exilul francez şi porneşte pe urmele trecutului. E evidentă aici despărţirea lui Goytisolo de rădăcinile culturale spaniole şi europene şi orientarea spre cele arabe.

A doua parte a trilogiei, Reivindicación del Conde don Julián (1970), este experimentală, fiind considerată capodopera lui Goytisolo. Aici scriitorul atacă puternic miturile naţionale spaniole şi limba ca purtătoare a tradiţiilor şi instrument al puterii. Eroul romanului îşi imaginează în oraşul marocan Tanger distrugerea „Spaniei sacre”, din care a plecat. În imagini delirante, recapitulează invazia musulmană a Peninsulei Iberice în anul 711, fiind în mod deschis de partea contelui Julián, care a făcut-o posibilă. În imaginația scriitorului, contele Julián se întoarce în Spania şi participă la distrugerea culturii naţionale.

Trilogia este încheiată de Juan sin Tierra (Ioan fără de ţară, 1970), în care perspectivele narative alternează. Apar în acest roman multe împrumuturi literare, limba spaniolă fiind parcă deliberat distrusă, încât ultima pagină a cărţii este scrisă în arabă.

Romanul Makbara (1980), din care Goytisolo a citit la Festivalul Scriitorilor de la Praga, este o critică acidă a civilizaţiei occidentale, proiectând orientarea spre lumea islamului. Este alcătuit din cinsprezece episoade povestite undeva în piaţă de un povestitor popular. Nucleul îl constituie povestea de iubire dintre doi marginalizaţi ai societăţii: un arab şi un travestit bisexual. Nu este o noutate în proza lui Goytisolo, el concentrându-se mai ales asupra lumii „celor jigniţi şi umiliţi“. Din acest roman scris într-un ritm alert se conturează treptat imaginea deloc de admirat a societăţii de consum şi a alienării omului.

În romanul Paisajes después de la batalla (Peisaje după bătălie, 1982) imaginea alienării este și mai pregnanată. În 78 de capitole scurte, fără o ordine cronologică, defilează un amestec haotic de oameni – de la naţionalişti francezi la refugiaţi arabi – descriind ca un mozaic convieţuirea acestora, deloc uşoară, în Paris.

Coto vedado (Zona interzisă, 1985) şi En los reinos de taifa (În regatele taifei, 1986) sunt mărturii autobiografice. Ambele au fost foarte bine primite de cititori, fiind publicate ulterior împreună cu Memorias (Memorii, 2002).

Romanul La saga de los Marx (1993) vorbeşte de căderea comunismului în Europa de Est şi reacţia ulterioară a Vestului. Punctul de pornire al povestirii sarcastice şi satirice îl constituie refugiaţii albanezi, în căutarea paradisului din cunoscutul serial Dallas pe litoralul italian. În jocul în care trecutul alternează cu prezentul, Karel Marx, reîncarnat, urmăreşte la TV, împreună cu familia, scena ce descrie dezmembrarea sistemului comunist.

În romanul cu multe faţete El sitio de los sitios (1996), acţiunea se desfăşoară în Sarajevo asediat și se axează pe dispariţia misterioasă a cadavrului unui vizitatoare spaniole de pe urma căreia au rămas diverse scrieri semnate cu iniţialele J. G. Acestea şi alte texte, împreună cu rapoartele poliţiştilor şi mărturiile alcătuiesc o structură complicată, în care se pune la îndoială ideea de progres. Din aceeaşi categorie face parte experimentul prozaic Las semanas del jardín (1997), scris de 28 de povestitori (fiecare reprezentat de o literă din alfabetul arab), care relatează istoria unui poet arestat de falangă la începutul războiului civil spaniol.

În romanul „eretic” Carajicomedia (Comedia păsărilor, 2000), Goytisolo se orientează spre biserica catolică din Spania şi spre Asociaţia „Opus Dei”. Punctul de plecare al acestui metatext îl constituie poezia anonimă parodică cu acelaşi titlu, de la începutul secolului al XVI-lea, atribuită tatălui fictiv Bugeo. În roman alternează mai multe planuri temporale, în fiecare apărând o serie de personaje istorice. La nivelul prezentului ne întâlnim cu scriitori reali, inclusiv Jean Genêt şi alţi cunoscuţi autori homosexuali.

Din cel mai recent eseu publicat în „El País, intitulat Frumuseţe fără lege, reiese că, în ce priveşte viitorul romanului, Goytisolo e optimist. „Azi se spune că sub influenţa noilor tehnologii romanul poate să dispară. Cu circa un secol în urmă se afirma că îl distruge filmul, dar nu s-a adeverit. Filmul a schimbat ritmul romanului. Romancierii din secolul al XIX-lea, ca Balzac şi alţi mari scriitori, au acordat o mare atenţie descrierii personajelor lor. Imaginea de film îi surprinde într-un singur moment. Autorii noului roman, Nathalie Sarraute sau al lui Alain Robbe-Grillet, au creat o formă de expresie total diferită, care a aprofundat imaginea luată de camera de filmat. M-a interesat cel mai mult opera autorilor care se axează pe funcţia limbii. Romanele pe care le-am scris în tinereţe nu sunt de acţiune. Începând cu Makbara, în care răsună voci – cam ca la Guimarães Rosa, Carlo Emilio Gadda, Joyce sau Céline, mă interesează scopul literar şi limba. Tot ce scriu este destinat lecturii cu glas tare. Importante sunt prozodia, ritmul şi posibilitatea de a schimba tonul după glasul care răsună în roman.”

Întrebat dacă mai are speranţă şi după ultimele evenimente care au zguduit lumea arabă, Goytisolo a răspuns: „În anul 1789 apărut în Franţa Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, dar după patru ani ţara a fost dominată de teroare, de ghilotină şi acte de cruzime. Dar după spunea Kant, anul 1793 nu a desfiinţat anul 1789. Principiile anului 1789 au rămas. Popoarele arabe au luptat pentru ele în perioada eliberării, dar nu s-au împlinit. Azi se luptă pentru o nouă ordine socială.”

În ce priveşte tema multiculturalismului, Goytisolo nu este adeptul acestui termen, dar consideră ca importantă „o anumită formă de integrare inteligentă, care le-ar permite să îmbine două culturi. Întotdeauna am spus că a avea două limbi şi două culturi e mai bine decât a avea doar una. Adunarea e mai bună decât scăderea. Emigrarea în perioadele de criză este imposibil de oprit. Din toată istoria omenirii e evident că nu suntem copaci, avem picioare şi colindăm.”

Întrebat de celebrul hispanist ceh Josef Forbelský, autorul spaniol din exil a explicat: „Cultura este pentru mine legată de cuvântul deschidere” și „reprezintă suma tuturor evenimentelor istorice anterioare. În acelaşi timp, nicio cultură în acest sens nu-i pură. Toţi suntem într-o oarecare măsură metişi, fiind valabilă teoria că o cultură devine cu atât mai bogată cu cât reuşeşte să primească mai multe influenţe străine. Iar dacă, dimpotrivă, cultura se închide în sine, moare.”

Juan Goytisolo a devenit persona non grata în patria sa în anii ’50, când nu se temea să critice deschis regimul generalului Franco, care a condus statul din Pirinei din anul 1939 până la moartea sa în anul 1975. „Literatura, aşa cum arăta în perioada aceea tulbure, nu era aşa cum ne închipuiam”, spune scriitorul amintindu-şi de perioada când a trebuit să plece în Franţa. „În presă nu se scria despre realitatea spaniolă, aşa că a trebuit să intervenim noi, tinerii.”

Goytisolo a mai vorbit, în interviul luat de Josef Forbelský, şi de interesul său faţă de formalismul rus, în frunte cu Mihail Bahtin şi de Cercul lingvistic praghez. În final a recunoscut că în ultimele opere devine tot mai radicalizat: „Mă străduiesc ca opera mea să fie cât mai radicală.”

Lidia Našincová

Din Bucureștiul de altădată: Pasajul cu amintiri (I)

Doamnelor şi domnilor, de multă vreme mă gândesc să scriu câte ceva despre Pasajul Villacrosse sau, mai bine spus, despre Xavier Villacrosse, unul dintre arhitecţii șefi ai Bucureştilor, deşi sunt multe pagini pe internet sau în cărţile dedicate istoriei devenirii Capitalei şi oamenilor importanţi care i-au marcat istoria. Printre aceste documente se află şi Bucureştii în date şi întâmplări, autor Radu Olteanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2002, care a fost sursa de inspiraţie pentru acest episod. Dar înainte de a detalia acest subiect, aş dori să vă povestesc despre o întâlnire, în pasajul Villacrosse, cu un artist deosebit, cu un om deosebit, cu un coleg deosebit: Florian Pittiş.

Cu ceva timp în urmă, prin vara lui 2007, după-amiaza, am intrat cu familia în pasajul Villacrosse, la o îngheţată. La plecare ne-am întâlnit cu Florian Pittiş. Ne-am salutat şi fiindcă fiul meu lucra atunci la Radio 3 Net (creaţia lui Pittiş, care acum îi poartă numele), i-a pus mâna pe umăr, i-a spus câteva vorbe frumoase, i-a urat succes, ne-am salutat şi ne-am despărţit. A doua zi, Florian Pittiș s-a internat. A fost ultima dată când l-am văzut, iar gestul lui a fost mai degrabă unul de adio pentru că ştia adevărul. Deşi lucram în aceeaşi instituţie şi ne întâlneam destul de des, această întâmplare a fost una care m-a emoţionat profund, pentru că am păstrat în amintire zâmbetul lui trist, zâmbetul omului care îşi ia adio de la cunoscuţi, prieteni, de la viaţă.

Dar să trecem la povestea noastră şi să reamintim câteva date din biografia şi activitatea acestui arhitect român de origine catalană. Născut în Catalonia în jurul anului 1800, după unele informaţii, în jurul anului 1790, Xavier Villacrosse a făcut studii de arhitectură la Paris, apoi a venit în Ţara Românească în circumstanţe care nu sunt cunoscute. În perioada Regulamentului Organic, imediat după Revoluţia de la 1821, în Bucureşti a început moda locuinţelor construite în stil occidental. Villacrosse a obţinut, fără mari dificultăţi, contracte pentru diferite construcţii, devenind în relativ scurt timp un arhitect cunoscut în Bucureşti.

În 1822, domnitorul Grigore Ghica începe construcţia unui nou palat pe terenurile sale din apropierea lacului Tei, în locul unor foste case ale Ghiculeştilor, devastate de războiul ruso-austro-turc din 1787–1792 şi în care locuise, în timpul Revoluţiei din 1821, Alexandru Ipsilanti. Palatul construit în stil clasic italian, a fost realizat după planurile lui Xavier Villacrosse şi a fost decorat de pictorul italian Giacometti.

Aşa cum am mai spus într-un alt episod, în perioada 1812–1815, pe o parte a terenului pe care se află astăzi Palatul Republicii (fostul Palat Regal), Dinicu Golescu construise o casă care, cu cele 25 de camere ale ei, era la acea vreme una din cele mai mari şi mai frumoase din Bucureşti. Dinicu Golescu a murit în 1830 iar moştenitorii săi au vândut casa statului, generalul Pavel Kiseleff aprobând în acest scop 10.000 galbeni. În palat s-a mutat Sfatul Administrativ (Guvernul). În 1837, Casa Golescu a fost transformată în palat domnesc, lucrările fiind executate de Xavier Villacrosse care a păstrat arhitectura exterioară iniţială precum şi ornamentaţiile exterioare cu basoreliefuri, frize şi capiteluri, realizate în 1820 de sculptorul Karl Schmutzer.

În timpul cutremurului din 1838, Mănăstirea Radu Vodă a fost ruinată de cutremur. În 1839 este reparată în întregime de Iosif Weltz după planurile lui Xavier Villacrosse şi Heinrich Feiser.

În locul unde este astăzi Ateneul Român, exista o biserică datorată lui Mihai Cantacuzino (anul construcției: 1764). Biserica era în stare precară încă din 1793 şi a fost puternic avariată de cutremurul din 1838. Consultat asupra eventualelor reparaţii, Xavier Villacrosse a recomandat dărâmarea şi refacerea turlei şi a zidului superior, dar avizul său nu a fost urmat. Biserica a continuat să se deterioreze, fiind abandonată în 1863 şi dărâmată în 1868. Catapeteasma care fusese sculptată la Veneţia, a fost transferată la Biserica Albă.

Pentru problemele cu caracter tehnico-edilitar, sfatul orăşenesc conlucra cu „arhitectonul Poliţiei Bucureşti” numit la început de agie. Primul „arhitecton” sau „maimarbaşa” a fost Josef Hartl, numit la 22 iunie 1831. Din 1834 s-a creat în cadrul Sfatului o direcţie arhitectonică, al cărei director a fost numit Michel Saejouand, urmat în 1835 de Heinrich Faiser von Mentzen. În 1840 Xavier Villacrosse a fost numit arhitect şef al oraşului, funcţie pe care a îndeplinit-o până în 1848. Adjunctul lui a fost arhitectul Alexandru Hristea Orăscu. Vom continua.

Pușa Roth