Din Bucureștiul de altădată: Școala de educațiune a românilor

M-am hotărât ca pentru astăzi, scriind despre istoria Capitalei, să apelez la amintirile lui Dimitrie Papazoglu, oprindu-mă la capitolul 8 din lucrarea Istoria fondărei oraşului Bucureşti, publicată în anul 1891.

Într-un alt episod, am amintit câteva date din biografia autorului cărţii, dar cred că nu ar fi exagerat dacă le-am reaminti, spre cinstea acestui distins om de cultură.

Dimitrie Papazoglu s-a născut la 28 martie 1811, în Bucureşti, în hanul mănăstirii Zlătari, aflat în jurul actualei biserici cu acelaşi nume din Calea Victoriei. A urmat cursurile Şcolii Imperiale şi a învăţat limbile germană, maghiară şi, probabil, engleză, apoi a urmat cursuri la Budapesta şi Viena. După revenirea în ţară, la 16 ani a luat lecţii de desen de la pictorul francez Jacquin, cunoştinţele dobândite folosindu-le mai târziu la realizarea celebrelor stampe în care a reprezentat portrete de voievozi sau ale unor personalităţi ale epocii sale (Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr, Dimitrie Bolintineanu şi alţii), evenimente istorice (Uciderea lui Bimbaşa Sava la 1821, Unirea Principatelor, Asaltul redutei Griviţa, dat la 30 august 1877 etc.), dar şi Focul din Bucureşti de la 1847. În anul 1830 a intrat în Miliţia pământeană şi apoi în Armată, chiar de la organizarea ei. În anul 1855 a demisionat din armată, cu gradul de maior, dar, în 1884, când s-a reorganizat Armata Română, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel.

Dimitrie Papazoglu s-a stins din viaţă la 5/17 august 1892 şi a fost înmormântat la mănăstirea Cernica.

Dimitrie Papazoglu a fost preocupat de toate aspectele vieţii din Capitală, de la arhitectură, comerţ la viaţă socială, politică şi culturală.

Revenind la capitolul 8 al cărţii sale Istoria fondărei oraşului Bucureşti, acesta este dedicat educaţiunii, şcolilor şi, cu precădere, celor de formare a meseriaşilor (din păcate ele au fost desfiinţate cu ceva timp în urmă!). Dimitrie Papazoglu vorbeşte despre onoare, reputaţie (era totuşi militar de carieră!), dar revine la educaţie, la modul de comportament al bucureştenilor, la decenţă şi bun-simţ. Vorbim de o lume care a dispărut cu norme morale cu tot? Eu spun că educaţia, morala, bunul-simţ s-au păstrat, numai că din când în când unii oameni, crezându-se zeii libertăţii, le ignoră, ca să demonstreze ceea nu merită demonstrat.

„Comerciul și industria erau școala de educațiune a românilor, căci isnafurile (corporațiunile) de meseriași își aveau particulara lor onoare și activitate: cavafii, șelarii, cojocarii groși și subțiri, croitorii, postăvarii, tabacii, lemnarii, covacii, dulgherii, ișlicarii, tâmplarii, dogarii, găitănarii, căldărarii, bărbierii și plăpumanii se concurau fără preget; lucrul lor era făcut cu soliditate și acurateță, ei între dânșii se înmulțeau, se rudeau și se ajutau unii pe alții. Comercianții, comisionarii mărfurilor europene (lipscanii), marchitanii rusești (cazaclii) și colportorii mărfurilor orientale se întreceau între dânșii cu onoare și credit în cel mai mare grad, încât ridicau unii de la alții sume mari: adesea mii de olandezi și talări, fără nici o poliță sau vreun înscris, iar cârcotele dintre ei se împăcau la starostia [șeful, n. n.] isnafurilor [corporațiilor, n.n.].

Asemenea credite aveau și în străinătate, căci ei [românii, n n.] țineau strict la onoarea și reputațiunea lor, dovadă despre aceasta avem până în zilele nostre, căci la anul 1847, când arse tot târgul Bucureștilor, onorabilii comercianți români plătiră, a doua zi, datoriile lor în străinătate, fără a voi să primească vreun scăzământ ce fabricanții europenii erau dispuși ca să le facă.

Iată amorul-propriu al comercianților noștri, cărora li se cuvenea și încrederea pe acel timp, de aceea boierii cei mari adesea luau de la ei câte un băiat, zis de procopseală, în serviciul casei, pe care, mai târziu, îl treceau în gradurile boierești de a III-a clasă.

Țiu eu minte că, până la anul 1828, piața Bucureștilor era pensionul de bună educațiune a tinerilor; cine îndrăznea să umble noaptea pe la petreceri? Cine îndrăznea să mintă? Cine îndrăznea să se preumble în birje? Cine îndrăznea să nu salute pe preoți și pe bătrâni? Cine îndrăznea să treacă prin Lipscani sau prin târg cu vreun costum mai deosebit de portul său obicinuit? Căci, pe dată, i se zicea că este fiul pieirei; cine îndrăznea să ție dumineca sau sărbătoarea prăvălia deschisă și să nu meargă la biserică în vremea leturghiii? Se întrebau în piață (căci piața se numea tot târgul): – Ce păți boierul ăla care jefui lumea ? – Îl îmbrăcă în opinci și zeghe, îl bătu la falangă și-l trecu la lude [bir, n. n.]. – Ce păți mofluzul acela? – Îl închise la Hătmănie, îi orândui erotocrisie [custozi, n. n.] și îl puse în butuc. – Ce păți plastograful ăla? – Îi tăie mâinele sau îl înfundă în ocna părăsită. – Ce păți omorâtorul de oameni, de a doua oară ? – Îl puse în țeapă sau îl spânzură. – Ce păți brutarul sau simigiul fals? – Îl țintui la ușa prăvăliei lui. – Dar vizitiul care a călcat copilul ăla? – Îl bătu la spete prin mijlocul târgului. – Ce păți răzvrătitorul [revoluționarul, n. n.]? – Îl dete prin târg cu nasul tăiat. – Ce păți calpuzanul [falsificatorul de monedă, n. n.]? – Îl puse pe 10 ani la ocnă.

Casă în București la 1869

Iată dar, Bucureștii cum s-au ținut și cum au rezistat atâtor calamități ce au trecut peste dânsul, iată și de ce a fost iubit de toți străinii ce l-au vizitat. Alfabeturile erau, în adevăr, multe, cu Crucea-ajută, pentru limba română și cea slavonă, iar pricopseala desăvârșită era în limba elenă; aristocrația însă învăța și pe latinește; boierul era într-adevăr protectorul burgheziei; curtea boierească devenea adesea azilul nenorocitului. Boierul însă pretindea de la mai micul său să-și cunoască lungul nasului. Aceste toate erau principiurile românilor, și cele de căpetenie erau: dragostea către domn, frica de Dumnezeu și rușinea de oameni.

Așadar, orașul nostru de bucurie, păzit de Dumnezeu, cruțat adesea de orice nenorocire, a avut totuși a suferi calamități care uneori, l-au desecat chiar și de populațiune, prin epidemii, băjenii, foamete, războaie și ciume. S-a păstrat, cu toate astea, până în ziua de astăzi numele lui cel frumos, fiindcă moralul principal al românului a fost, totdeauna, drept mângâiere că orice rele îi vor veni sunt de la Dumnezeu și de aceea el le-a primit cu răbdare și speranță.

Ca să poată vedea domnii cititori și îmbrăcămintea veche a locuitorilor, păstrez în galeria mea de tablouri mai multe modele de costume vechi ale orășenilor noștri de ambe sexe, ale clerului și ale oștirei, și, trăind, promit compatrioților mei că le voi publica după puterile și mijloacele mele, precum am lucrat cu destulă trudă și vechea topografie a situațiunei Capitalei, în anii trecuți, după cele mai adevărate documente ce le posed.”

Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Pași prin istorie

Miercuri, 26 octombrie 2011 este ziua în care este prăznuit Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, iar pe 27 octombrie este sărbătoarea Cuviosului Dimitrie cel Nou Basarabov, Ocrotitorul Bucureștilor, ale cărui sfinte moaște se păstrează în Catedrala Patriarhală.

Ziua de 27 octombrie reprezintă un ales popas duhovnicesc pentru credincioșii din București, dar și pentru numeroși pelerini din întreaga țară. Poate că este momentul ca la această rubrică să coborâm prin „tunelul timpului” și să reamintim câteva date din istoria acestui oraș despre care legenda spune că a fost fondat de un oier pe nume Bucur.

Conform altei variante mai probabile, Bucureștiul a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân (1) la sfârșitul secolului al XIV-lea. Însă așezarea este atestată documentar la data de 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Țepeș (2). Cetatea Dâmboviței, cum mai apare numit în primii ani orașul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgșor la Giurgiu, în ultima așezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos (3) ca reședință domnească. În anii 1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul (4), aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș, păstrat în forma sa inițială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica (5), Bucureștiul devine capitala Țării Românești, din ordin turcesc, pentru a avea o capitală în zona de câmpie și aproape de Dunăre, mai ușor de controlat în comparație cu Târgoviște. Din momentul în care Bucureștiul devine capitală, se trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se înființează prima instituție de învățământ superior, Academia Domnească (1694), este construit Palatul Mogoșoaiei (Constantin Brâncoveanu, 1702), iar în 1704 ia ființă, la inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, Spitalul Colțea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu și un cutremur și reconstruit în 1888. În scurt timp, Bucureștiul se dezvoltă din punct de vedere economic prin creșterea numărului meșteșugarilor, ce formau mai multe bresle și aș aminti câteva: croitori, cizmari, cavafi, cojocari, pânzari, șalvaragii, zăbunari ș.a. Sunt create primele manufacturi și cișmele publice, iar populația se mărește continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie. Încet-încet apar Teatrul Național, Grădina Cișmigiu, Cimitirul Șerban Vodă, Societatea Academică din București, Societatea Filarmonică din București, Universitatea din București, Gara de Nord, Grand Hôtel du Boulevard, ziarul „Universul”, cafenele, restaurante, Grădina Botanică din București, Ateneul Român, Banca Națională, cinematografe, cafenele, restaurante. Bucureștiul este iluminat cu petrol lampant, apar prima linie de tramvai, apoi iluminatul electric și primele linii telefonice. În aceea perioadă Bucureștiul era denumit Micul Paris datorită asemănării cu capitala franceză, dar și-a pierdut farmecul în perioada comunismului și motivele sunt cunoscute de toată lumea. Încet-încet centrul istoric al Bucureștiului a început să se configureze – m-am plimbat de curând prin zonă – și ea dă un farmec deosebit acestui oraș încercat, dar și încărcat de istorie. S-ar putea adăuga multe date despre București, dar intenția mea a fost să vă reamintesc că acest oraș are farmecul lui, dar și o istorie care merită reținută.

Pușa Roth

(1) Mircea cel Bătrân (1355–31 ianuarie 1418), voievod al Țării Românești între 23 septembrie 1386–noiembrie 1394 sau mai 1395; apoi între ianuarie 1397–31 ianuarie 1418. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”

(2) Vlad Țepeș (noiembrie/decembrie 1431–decembrie 1476), numit și Vlad Drăculea sau Dracula de către străini, a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1455–1462 și 1476. El a fost supranumit Cavalerul dreptății, fiind asociat personajului Dracula, dar fără un temei istoric. Numele de Dracula, care apare în documentele vremii, se datorează Ordinului Dragonului pe care l-a primit tatăl lui Vlad Țepeș. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui va fi șters de pe lista cavalerilor deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman.

(3) Radu al III-lea cel Frumos, cunoscut și sub numele de Radu cel Frumos, a fost domn al Țării Românești de patru ori: 1462–1473, 1473–1474, 1474, 1474–1475. Este fiul lui Vlad Dracul și vine la domnie cu ajutor turcesc, ajutor dat de sultanul Mahomed al II-lea împotriva fratelui său vitreg, Vlad Țepeș.

(4) Mircea al V-lea Ciobanul a fost domnitor în Țara Românească de trei ori: ianuarie 1545 (intră în București la 17 martie)–16 noiembrie 1552; mai 1553– 28 februarie 1554 (în martie părăsește Bucureștiul); ianuarie 1558–21 septembrie 1559.

(5) Gheorghe Ghica (1600–1664), domnitor Țării Românești: 20 noiembrie 1659–1 septembrie 1660.