„Ondine” de Jean Giraudoux

ondine-jean-giraudoux-spectacol-unatc-2014

logo-unatc1În lunile mai, iunie studenții Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică ,,I.L Caragiale” din București își prezintă examenele de licență.

Spectacolul Ondine de Jean Giraudoux este examenul de licență al clasei de actorie coordonată de prof. univ. dr. Florin Zamfirescu, iar coordonatorul proiectului este Cristina Briciu.

Spectacolul aduce în prim-plan iubirea necondiționată pe care mulți dintre noi cu siguranță am uitat-o. Trăim într-un secol al vitezei, al uitării, dar Ondine te va face să te oprești. De fapt, timpul se va opri iar povestea te va purta către alte lumi, unde supranaturalul se întâlnește cu umanul. Ondine spune o poveste medievală de dragoste dintre o nimfă a apelor și un cavaler și nebunia care rezultă din uniunea lor. O poveste incitantă, cu numeroase momente amuzante, dar profundă, o lecție despre iubirea adevărată.

premiera ondine giraudoux montare licenta unatc

Vă așteptăm la Palatul Copiilor, Sala Mică din Bulevardul Tineretului nr. 8-10, în 18 mai 2014, ora 18.30 și 7 iunie 2014, ora 18.30.

Intrarea este liberă, dar pentru o mai bună organizare vă rugăm să sunați la numărul 0747418419 pentru rezervări.

Pentru mai multe detalii, puteți accesa pagina noastră oficială de facebook:https://www.facebook.com/spectacolOndine.

imagini ondine spectacol unatc florin zamfirescu

Distribuția:  Ondine: Cătălina Bălălău; Eugenie: Elena Voineag; Bertha: Ada Galeş: Regina Isolda: Ana-Bianca Tudorică; Ondina, Violante, Grete: Lia Sinchevici: Ondina, Doamna de la Curte, Venus, Fata de la vase: Diana Mereu;  Cavalerul: Lucian Rus; Şambelanul: Danni Ionescu; Auguste: Gabriel Chirilă; Regele Ondinilor, Iluzionistul: Marian Olteanu; Regele: Tudor Morgovan; Bertram, Primul judecător, Servitor: Liviu Chiţu; Dresorul de foci, Al doilea judecător, Servitor: Alexandru Sinca; Poetul, Al treilea judecător, Păzitorul de porci, Ulrich pescarul: Amir Qashou;  Şi: Alexandra Găman, Alexandra Rinu, Lia Marin, Lucia Sebe; Despina Gica, Ana-Maria Ştefan, Ruxandra Milea, Daniela Ene, Iris Petcu, Ela Raban, Daria Ionescu, Diana Dobra, Ingrid Ioniţă.  Scenografia: Andreea Diana Nistor și Raluca Alexandrescu. Costume: Andreea Diana Nistor, Raluca Alexandrescu și Ana Polcovnicu. Mișcarea scenică: Lorette Enache. Coregraf luptă: Florin Kevorkian. Light design: Daniel Ionescu, Mihai Ciuche, Alex Năstase. Sound design: Danni Ionescu.

Gigi Căciuleanu la Festivalul Ideilor

gigi caciuleanu festivalul ideilor

eveniment liber sa spunGigi Căciuleanu, coregraf şi balerin de talie internaţională, participă la cea de-a treia conferinţă despre cultură şi identitate, organizată de Institutul ASPEN România, organizaţie apolitică dedicată promovării dialogului, leadershipului și dezvoltării economice, în colaborare cu Festivalul Internaţional 1George Enescu”, Institutul Cultural Român, Biblioteca Central Universitară, Fundaţia Universitară Carol I şi OMA Vision, în seria „Festivalul Ideilor”.

Conferinţa va avea loc marți, 17.09.2013, la ora 19.00, la Ateneul Român.

Acreditarea jurnaliștilor se poate face până marți, 17 septembrie, ora 17.00. Acreditarea va fi considerată valabilă doar după primirea unei confirmări în acest sens de la organizatori. Pentru acreditare, va rugam contactati: press@festivalenescu.ro.

gigi-caciuleanu

Gigi Căciuleanu a fost Director Artistic al Baletului Naţional din Chile din anul 2001 şi si-a împărțit activitatea de creaţie coregrafică între Compania sa din Paris, Baletul Naţional din Chile şi TBOD din Constanţa. În 2002 a primit la Santiago premiul Altazor, echivalentul Oscarului, pentru spectacolul Gente şi în 2003 a fost numit cel mai bun coregraf internaţional al anului de către Cercul Criticilor de Artă din Chile. Gigi Căciuleanu este decorat în Franţa cu titlul de Cavaler al Ordinului de Arte şi Litere, şi în România cu Steaua de Aur în grad de Cavaler. Continuă în Franţa şi în lume să predea tehnica sa specifică şi să transmită stilul său original de dans contemporan sub formă de ateliere şi master-classes în cadrul unor instituţii de prestigiu precum: Conservatorul Naţional Superior La Villette, L’ École de l’ Opéra de Paris, Conservatoarele Naţionale franceze: Boulogne -Billancourt, Annecy, Chambéry şi Rennes.

editia 2013 festival enescu

Scopul evenimentelor din seria Festivalul Ideilor este să creeze un spaţiu de întâlnire interdisciplinar, inclusiv şi interogativ care să valorizeze contribuţii şi experienţe individuale şi să le pună în dezbatere.

Participanții la eveniment vor fi atât reprezentanți ai mediul de afaceri, personalităţi culturale, reprezentanți ai societății civile cât şi reprezentanţi ai presei culturale şi artistice, inclusiv membri ai Institutului Aspen şi participanţi în programele de leadership Aspen.

Temele dezbătute în cadrul acestui eveniment vor fi legate de importanţa festivalurilor de mare anvergura pentru dezvoltarea culturală, socială, economică şi urbană a comunităţilor, oraşelor şi ţărilor în care se desfăşoară precum şi modurile în care arta şi cultura, din ţară şi din străinătate, pot servi ca piloni ai identităţii/noii identităţi româneşti şi europene. De-a lungul anilor, România a oferit patrimoniului universal un număr semnificativ de artişti ce şi-au exprimat talentul atât in România cât şi locuind în alte ţări. Pentru a integra moştenirea diasporei în identitatea oricărei ţări este necesară asumarea acesteia şi discutând despre poveşti de succes individuale încercăm să atingem şi chestiunile semnificative care ajută la construcţia unei identităţi naţionale.

Biroul de Presă al Festivalului Internațional „George Enescu”

 liber-sa-spun-radio-3-net-parteneri-media-festival-george-enescu35

Calendar: Ingmar Bergman

Să fie simplă coincidenţă, cu toate conotaţiile pe care dorim să i le atribuim? Luni 30 iulie 2007, la ora prânzului, lumea întreagă primea ştirea morţii regizorului suedez Ingmar Bergman, la reşedinţa sa din insula Faarö (Gotland).

Când încă nu se aflase bine, seara a venit o altă ştire: Michelangelo Antonioni, unul dintre marii regizori italieni, făcând parte dintr-o generaţie de aur a cinematografiei italiene, a încetat din viaţă, la Roma, în vârstă de aproape 95 de ani. Se născuse la 29 septembrie 1912, la Ferrara, era prin urmare mai tânăr cu şase ani decât Visconti (1906–1976) şi cu opt mai bătrân decât Fellini (1920–1993).

Bergman era aproape nonagenar. Născut la 14 iulie 1918, la Uppsala, în familia unui preot, se retrăsese pe insula suedeză, „insula lui Bergman”, cum le plăcea tuturor să o numească pentru că acolo turnase mai multe filme, după ce în octombrie 2006 suferise o operaţie la şold. Personalitate suficient de enigmatică, Bergman spunea adesea că viaţa sa este „un insuportabil infern”, asemănător poate celui sugerat în unele dintre filmele sale. Fiica regizorului, care i-a anunţat moartea, a ţinut să precizeze că Ingmar Bergman s-a stins „calm şi liniştit.” Probabil că această seninătate venea să compenseze întrucâtva o viaţă – cum altfel, în cazul unui creator de anvergura sa? – plină de întrebări, de nelinişti, de meditaţii asupra unor idei şi rosturi esenţiale, uneori cu accente existenţialiste ascunse cu grijă într-un univers imaginar nu uşor definibil. Modernitatea sa devenise de mult clasicizată. Ingmar Bergman făcuse deopotrivă regie de teatru şi de film.

Teatrul rămăsese o preocupare statornică. În 2002 montase Strigoii de Ibsen, părăsind scena la 86 de ani, deşi anunţase cu mai bine de două decenii în urmă, după filmul Fanny şi Alexander (1982), nominalizat, ca şi altele, la Premiul Oscar, că se retrage din viaţa artistică. Distincţia considerată supremă nu i-a fost acordată pentru nici unul dintre marile sale filme, dar acest lucru nu are nici un fel de importanţă, dacă ne gândim, de pildă, câţi mari scriitori au fost ocoliţi de Premiul Nobel. Probabil că în această privinţă trebuie să ne consolăm surâzând și adăugând amănuntul că în 1971 juriul îi acordase regizorului suedez o nesemnificativă compensaţie, Oscar-ul omagial „Irving G. Thalberg”.

Dacă ar trebui să spunem care dintre cele peste 40 de filme ale lui Bergman,  majoritatea alb-negru, este capodopera creaţiei sale, ar fi fără îndoială imposibil. A şaptea pecete, Fragii sălbatici, Persona, Ora lupului, Oul de şarpe, Strigăte și șoapte, Sonată de toamnă? Filosofia lui Kierkegaard, elemente de realism poetic, înscrierea generică în neorealism sunt moduri de a defini primele filme ale lui Bergman, axate pe tema cuplului. Decepţia conjugală se combină cu interogaţii metafizice, cu meditaţii asupra vieţii şi morţii într-un stil care, treptat, se clasicizează. Surâsul unei nopţi de vară (1953), o comedie care pare astăzi surprinzătoare în creaţia lui Bergman, aduce o idee pe care cineastul o va cultiva: superioritatea femeii în relaţia conjugală. Anul 1957 este crucial în evoluţia sa. La 16 februarie este prezentat în premieră A şaptea pecete, „alegorie cu viziuni apocaliptice”, „cel mai profund şi mai ambiţios film din istoria cinematografului suedez”, care „se apropie de operele lui Strindberg şi Lagerkvist” (P. Cowie). Ca şi la celelalte filme ale lui Bergman, scenariul aparţine regizorului. Întorşi dintr-o cruciadă, un cavaler şi scutierul său străbat Suedia bântuită de ciumă. Pe malul mării, moartea îl provoacă pe cavaler la o partidă de şah. Dialogurile sunt demne de pana unui mare scriitor: „Îl strig în tăcere (pe Dumnezeu), dar este ca şi cum nimeni nu ar fi acolo.” „Poate într-adevăr nimeni nu e acolo.” „Dacă acest lucru e adevărat, toată viaţa este o oroare lipsită de sens. Nimeni nu poate convieţui cu moartea înainte de a muri dacă ştie că uitarea îl aşteaptă la capătul drumului.” Max von Sydow face aici un rol absolut excepţional, alături de Gunnar Björnstrand şi Bibi Andersson, o actriţă care va fi distribuită în multe dintre filmele lui Bergman.

La sfârşitul anului 1957, în 26 decembrie are loc premiera filmului Fragii sălbatici, cu Victor Sjoström, Ingrid Thulin, Bibi Andersson, Gunnar Björnstrand, Max von Sydow. Un octogenar îşi rememorează întreaga existenţă în drumul spre ceremonia care urma să-i celebreze cariera. Fragii sălbatici a fost considerat „o operă de anticipaţie autocritică” (R. Tailleur), care „combină într-un fel de sinteză genială nu numai temele sale preferate, nu numai toate marile curente ale cinematografului (expresionism, realism poetic şi chiar neorealism), ci reuşeşte să păstreze o perfectă unitate de ton şi să nu repete nimic din operele anterioare.” (A. Ayfre).

Bergman era până atunci autorul a aproape 20 de filme, primele dintre ele fără prea mult succes, primite chiar cu reticență. Criza (1946), filmul de debut, fusese un eșec. Ingmar Bergman, care intenționa să facă și teatru, era tributar cinematografiei franceze a epocii, fiind influențat de Jean Renoir, Marcel Carné, Julien Duvivier. Critica îl considera mult prea aplecat spre subversiv, încifrat, imatur, pentru a evidenția un stil. Fals, bineînțeles și descurajant, numai că un creator atât de original ca Ingmar Bergman, care se sprijină pe investigații de natură psihologică și în general vizând condiția umană, în raporturi existențiale fundamentale, știe să își urmeze calea. Relația artist – societate, alături de problema complexă a cuplului revin în filmele sale, într-o manieră atât de personală, mai ales în deceniul al șaptelea. O vară cu Monika (1953), filmat în arhipelagul Stockholm, pornește, ca și Surâsul unei nopţi de vară, de la decepția în dragoste. Dezbaterea etică cu sugestii de eseu filosofic începe să domine filmele lui Bergman, în subiecte diferite. Putând fi apropiat într-o măsură de A șaptea pecete, prin subiectul medieval, Izvorul fecioarei (1960) prelucrează o veche legendă scandinavă, pe care regizorul, după propria mărturisire, nu face decât să o traducă în imagini reflectând însă asupra Evului Mediu, epocă plină de contraste dar și de subtilități nebănuite. Filmul are trăsături de poem vizual, pe baza unei trame relativ comune ca simbologie, dar e lipsit de resorturile de meditație din A șaptea pecete. În drum spre biserică, o fecioară e violată și ucisă de doi pelerini care, ajunși în sat, încearcă să vândă rochia fetei, fără să știe, chiar părinților ei. Tatăl îi omoară pe cei doi și apoi descoperă că la locul crimei a apărut un izvor.

După Ochiul diavolului (1960), trei filme de la începutul anilor ’60 sunt construite pe tema credinței, a îndoielii și chiar a negării lui Dumnezeu: Prin oglindă (1961), Comunicanții (1963), Tăcerea (1963). Este o trilogie de „filme de cameră”, noțiunea amintind poate de „piesele de cameră” ale lui Strindberg. O trilogie a incomunicabilității, în care tăcerile lungi, parcă nesfârșite, planurile care combină realitatea cu fantasma, certitudinea cu iluzia, totul în tehnică alb-negru, devin prevalente. Ritmul este de obicei lent, prielnic analizei și meditației dar cu o tensiune dilematică, un fel de suspens psihologic. De fapt, personajul lui Bergman nu este nimeni altul decât sufletul uman, filmele lui fiind în primul rând psihologice, lansându-se în abisul conștiinței pentru a reliefa cele mai fine reacții, ceea ce uneori rămâne incomprehensibil cu mijloace raționale. De aici scenele cu aparență de nebunie, coșmarurile, imaginile care revin ca amintiri obsedante, posibila confuzie de planuri. În Tăcerea, cele două surori, ca mai târziu în Strigăte și șoapte (1972), trec printr-o experiență bizară, o experiență în care, finalmente, nu se poate întrevedea decât moartea. Anna ajunge la forme de nimfomanie. Esther este traducătoare dar în orașul în care sosesc cele două femei se vorbește o limbă necunoscută. Orașul e izolat, într-o posibilă stare de asediu, greu însă de precizat. Singurul limbaj inteligibil din oraș este muzica lui Bach. Dar fundalul muzical, atunci când regizorul apelează la el, pare o formă de a potența tăcerea, tăcerile apăsătoare ale lui Bergman. Înainte de a muri, Esther scrie pe un bilețel traducerea unui cuvânt străin, suflet, pe care nepotul său îl va citi în trenul care străbate un peisaj încremenit.

În Persona (premiera: 18 octombrie 1966), cu Liv Ullmann şi Bibi Andersson, tema comunicării, lupta dintre limbaj şi tăcere sunt tratate într-o manieră cât se poate de originală şi enigmatică. Un film „greu”, cu simboluri anunţate încă din pregenericul şocant, de-a dreptul cutremurător, un film care te poate marca pentru multă vreme. O actriţă se retrage într-o deplină muţenie, infirmiera sa încercând să o facă să vorbească din nou, să o readucă din starea de apatie morbidă şi astfel de inevitabilă alienare. Bergman va insista asupra acestei dispute care simbolizează de fapt lupta pentru supravieţuire, în următoarele două filme: Ora lupului (1967) şi Ruşinea (1968). Primul, cu Max von Sydow și Liv Ullmann, este dramatica poveste a pictorului Johan Borg și a soției sale Alma, care își petrec vara izolați pe o insulă. Proiectul data din 1964, filmul, cu un buget foarte mare, urmând să se intituleaze Canibalii. Restrâns, fără  dimensiunea monumentală pe care o dorise Bergman, el devine o cercetare a relației dintre artist și public, semănând în multe privințe cu Persona. Revine aici metafora vampirului: în Persona, asistenta medicală o visează pe actriță sugându-i sângele; în Ora lupului, falșii binefăcători ai lui Borg sunt morți vii, creaturi vampirice ale nopții. La petrecerea la care îl invită, ei îl tratează pe pictor ca pe un măscărici de curte, ridiculizându-l. Borg se trezește machiat în femeie-clovn și  e batjocorit chiar de amanta sa, spre amuzamentul nobililor care îl privesc din întuneric.

Spațiul închis, camera de suferință, fie ea fizică sau psihică, „plimbările” lente prin interioare, într-un decor când sumar, când opulent, în care există întotdeauna obiecte cu valoare simbolică, este dominant în filmele lui Bergman. La începutul filmului color Strigăte și șoapte, o pendulă bate obsedant, anunțând lupta cu timpul necruțător. Harriet Andersson (Agnes), Ingrid Thulin (Karin), Liv Ullmann (Maria), Kari Sylwan (Anna) sunt protagonistele unui film extraordinar despre suferință și moarte, tratate cu o minuțiozitate care, în ciuda, frumuseții picturale a cadrelor, ajunge înspăimântătoare. Bolnavă de cancer, pe moarte, Agnes este vizitată de surorile sale, Karin și Maria. Aceaași dramă a incomunicabilității, a relațiilor false, ipocrite se insinuează în acest film grav, tulburător, în care tăcerile apăsătoare sunt sfâșiate de urletele de durere ale muribundei. Singura care suferă sincer este camerista Anna, spre care se îndreaptă, ca un fel de regăsire a afecțiunii materne, infima speranță de alinare a lui Agnes. O lume a purității morale moare odată cu nefericita Agnes, interpretată cu o forță psihică rară de Harriet Andersson (Karin în filmul Prin oglindă).

După Oul de șarpe (1977), inspirat de ororile naziste, Sonată de toamnă (1978) se reîntoarce la cadrul intim al familiei, temă atât de curentă la Bergman, care o distribuie alături de Liv Ullmann pe Ingrid Bergman. Fanny și Alexander (1982) este considerat testamentul regizorului, care montează apoi o serie de filme de televiziune și spectacole de teatru: Regele Lear (1984), Domnișoara Iulia (1985), Hamlet (1986), Casa cu păpuși (Nora, 1989), Peer Gynt (1991), Mizantropul (1995), Yvona, principesa Burgundiei (1995), Bacantele (1996), Sonata fantomelor (2000), Maria Stuart (2002).

Costin Tuchilă

„A șaptea pecete”, promo

„A șaptea pecete”, fragment

„Fragii sălbatici”, fragment

„Izvorul fecioarei”, fragment

„Persona”, fragment

„Strigăte și șoapte”, promo

„Strigăte și șoapte”, fragment