Lansare de carte: „Suspect. Dosarul meu de la Securitate” de Jan Willem Bos

Suspect-dosar-securitate jan willem bos

Joi, 6 iunie 2013, ora 18.00, la Librăria Bastilia din Bucureşti (Piaţa Romană nr. 5) va avea loc lansarea volumului Suspect. Dosarul meu de la Securitate de Jan Willem Bos, apărut la Editura Trei.

Alături de Jan Willem Bos vor fi prezenţi Ana Blandiana, Matthijs van Bonzel, Ambasadorul Olandei, Stelian Tănase şi Magdalena Mărculescu, director editorial Grupul Editorial Trei.

Suspect. Dosarul meu de la Securitate oferă, prin intermediul unei poveşti personale, o analiză percutantă şi lipsită de încrâncenare a uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria noastră.

Jan Willem Bos este traducătorul în limba olandeză a peste 15 autori români, printre care Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu şi Urmuz. A studiat limba şi literatura română la Universitatea din Amsterdam. În timpul studenţiei, a făcut mai multe vizite în România. În perioada 1978–1979 primeşte o bursă din partea statului român pe baza acordului cultural care exista între România şi Olanda. În timpul acestei specializări, locuieşte la caminele din Grozăveşti, fiind coleg de cameră cu Steinar Lone, un cunoscut traducător norvegian de literatură română.

Jan-Willem-Bos

Jan Willem Bos

Între 1982 şi 1984, Jan Willem Bos revine în România în calitate de lector la Catedra de olandeză a Universităţii Bucureşti.

Considerat un potenţial element ostil la adresa regimului comunist, este luat în vizor de către maşinăria diabolică a Securităţii, iar toate activităţile sale sunt atent monitorizate.

În 2007, Jan Willem Bos depune o cerere prin care solicită să-şi vadă dosarul întocmit de poliţia secretă şi, un an mai târziu, intră în posesia acestui document care acoperă peste un deceniu şi reflectă paranoia unui regim criminal.

A aflat că este urmărit de la un foarte bun prieten al său pe care l-a cunoscut în prima călătorie în România, în 1974. În 1979, prietenul său a fost cooptat de Securitate pentru a da o serie de note informative despre studentul olandez venit la specializare. Cei doi au convenit să accepte cererea Securităţii, însă informaţiile respective erau lipsite de orice fel de conţinut. Extrasele din dosare frizează adesea absurdul, revelând paranoia şi megalomania regimului Ceauşescu.

Jan Willem Bos (n. 1954, Olanda) a început să studieze româna în 1973. Pe lângă cele aproximativ 25 de cărţi traduse din română, Jan Willem Bos a scris în jur de zece cărţi despre România, printre care trei dicţionare. De asemenea, a alcătuit o antologie de proză modernă românească, Moderne Roemeense Verhalen, publicată la Editura Atlas şi care s-a bucurat de un mare succes în Olanda.

Cei dintâi vor fi cei din urmă

larry l watts cei dintai vor fi cei din urma

Editura RAO a lansat la sfârșitul lunii aprilie 2013, volumul Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece de Larry L. Watts.

Continuare a volumului Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, Cei dintâi vor fi cei din urmă „se constituie într-un demers absolut necesar al istoriei recente a României ca actor pe scena internaţională. Şi de această dată, Larry Watts ne oferă un studiu chintesenţial, vital pentru a ne apropia de adevărul aflat în spatele uimitoarei apoteoze a regimului Ceauşescu în 1978 şi transformărilor survenite până în ajunul prăbuşirii acestuia, incapabil de acomodare la o nouă conjunctură internaţională, în 1989. Aşa cum demonstrează uriaşa documentaţie ştiinţifică prezentată aici, chiar dacă şoriceii pot constitui o provocare pentru elefanţi, şansele lor de a se salva printre pachidermele intrate în perioada rutului sunt infime.” (General dr. Ioan Talpeş, director al Serviciul de Informaţii Externe, 1992-1997).

larry-l-watts editura rao

„Istoricul Larry L. Watts a deschis un capitol cu totul nou în istoriografia românească. Cele doua volume ale dr. Watts schimbă radical perspectivele solid statornicite privind raporturile dintre Blocul răsăritean şi Republica Socialistă România. Autorul demonstrează convingător nevoia de a le reconsidera şi a le regândi în ansamblul lor. Analiza, care îndeamnă la citit, dezvăluie capcanele multiple ale istoriei contemporane. În aceste vremi de repetate apăsări asupra lumii cărţilor şi societăţii româneşti, Editura RAO ne oferă o operă de substanţă, o lucrare-reper a istoriografiei noastre.” (Acad. Dinu Giurescu, Universitatea Bucureşti, senator, Parlamentul României, din 2012).

Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (17)

imagini din bucuresti anii 50 80 primarii capitalei

După generalul Victor Dombrovski, primar al Capitalei timp de doi ani (septembrie 1938–septembrie 1940, primul mandat), istoria îi consemnează la conducerea orașului, fără rezultate deosebite, pe G. I. Vântu (septembrie 1940–februarie 1941), General Rodrig Modreanu (februarie 1941 – decembrie 1941, care a fost şi primar al oraşului Timișoara), General Constantin Florescu (decembrie 1941–octombrie 1942), General Ion Rășcanu (octombrie 1942 – august 1944, care a fost și primar al orașului Vaslui, cunoscut mai mult pentru activitatea sa militară). Generalul Victor Dombrovski revine la conducerea Primăriei Bucureștiului în august 1944, rămânând până în februarie 1948. Într-o perioadă tulbure, Capitala este condusă de Nicolae Pârvulescu (august 1948–februarie 1949), Nicolae Voiculescu (februarie 1949–decembrie 1950), Gheorghe Roman (decembrie 1950–decembrie 1951), Anton Tatu Jianu (ianuarie 1952–iunie 1952). Imediat după retragerea din funcție, Anton Tatu Jianu a devenit ministru al justiției în guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Apoi: Jean Ilie (iulie 1952–martie 1953), Crăciun Blidaru (aprilie 1953– ianuarie 1954), Gheorghe Vidrașcu (ianuarie 1954–februarie 1955). Adjunct al șefului Serviciului Special de Informații, primar și al Ploieștiului, demnitarul comunist a fost numit ulterior ambasador în Cehoslovacia.

După Gheorghe Vidrașcu, orașul este condus pentru scurt timp de Ștefan Bălan (martie 1955–ianuarie 1956). Inginer doctor docent, Ştefan Bălan a rămas în istorie pentru că a întocmit Lexiconul Tehnic Român.

În perioada 1956–1958, primari ai Capitalei sunt: Anton Vlădoiu (februarie 1956 – martie 1958), Dumitru Diaconescu (martie 1958–aprilie 1962), Ion Cozma (aprilie 1962–februarie 1968), care a ocupat ulterior funcția de ministru al turismului, iar apoi a devenit ambasador în Polonia și Egipt. Lui i-a urmat Dumitru Popa (februarie 1968–1971). Între anii 1971–1975 scaunul de primar a fost ocupat de Gheorghe Cioară. Ion Dincă (1976–1980) a fost cunoscut prin porecla „Te-leagă”, întrucât nu ezita să aresteze chiar și membri importanți ai aparatului de stat. A făcut 5 ani de închisoare pentru reprimarea revoluției din 1989.

dambovita modenizata construire metrou in 1984 scut subteran

Gheorghe Pană, strungar de meserie, a ocupat funcţii din ce în ce mai înalte începând cu anii ’70, fiind fost unul dintre cei mai entuziaști susținători ai cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. A condus Primăria Bucureştiului în perioada 1981 – 1985.

Fost ministru al Apărării timp de cinci ani, Constantin Olteanu (1986–1988), mărturisea că a devenit primar al Capitalei după ce Ceaușescu l-a chemat în birou și i-a spus: „Mergi pe linie politică, în locul lui Pană, iar în locul tău o să-l punem pe Milea.” Printre obiectivele realizate în mandatul său de primar, Olteanu menționează modernizarea râului Dâmbovița, continuarea lucrărilor la metrou, construirea de locuințe și prelungirea Bulevardului Victoria Socialismului până la Șoseaua Mihai Bravu. În anul 1988 a fost ales primar Radu Constantin, iar anul 1989 a fost numit Barbu Petrescu. De numele ultimului primar comunist al Bucureștiului se leagă organizarea mitingului lui Ceaușescu din 21 decembrie 1989.

Pușa Roth

„Amorsarea” Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi „Epoca de Aur” în documentele Securităţii

amorsarea revolutiei

eveniment liber sa spunInstitutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 ( IRRD) organizează împreună cu Fundaţia Europeană Titulescu lansarea volumelor „Amorsarea” Revoluţiei – România anilor ’80 văzută prin ochii Securităţii de Florian Banu şi Românii în „Epoca de Aur”. Corespondenţă din anii ’80 de Liviu Ţăranu. Cele două volume editate de către IRRD în cooperare cu Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) și apărute la Editura Cetatea de Scaun înfăţişează pe bază de documente inedite provenite din arhivele fostei Securităţi situaţia economică, socială şi culturală a României în anii ’80, precum şi starea de spirit a poporului român în ultimii ani ai regimului Ceauşescu.

Lansarea va avea loc marți, 26 februarie 2013, ora 14.00, la sediul Fundaţiei Europene Titulescu din București (Şoseaua Kiseleff nr. 47), şi va fi urmată de o dezbatere legată de evenimentele care au premers izbucnirea Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

Volumele vor fi prezentate de către Ion Iliescu, preşedintele Colegiului Naţional al IRRD, Dinu Zamfirescu, membru al Colegiului CNSAS, prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, director ştiinţific al IRRD, precum şi de către cei doi autori: Florian Banu şi Liviu Ţăranu.

Ioan Moraru, laureat al Premiului Nobel

Când navighezi pe internet, primeşti foarte multe informaţii şi, pe măsură ce le citeşti, le transmiţi şi celorlaţi „prieteni virtuali”. Am avut surpriza să aflu că în România un savant a fost (co)laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1985, an în care se făcuseră toate demersurile ca Nicolae Ceauşescu să fie cel onorat cu această unică şi mult râvnită distincţie. Dar juriul de la Oslo a hotărât că acest premiu este meritat de o organizaţie din care făcea parte şi românul Ioan Moraru. De ce nu am aflat şi noi? Simplu. Ceauşescu nu a permis ca acest fapt să fie făcut public. În decembrie 1989, înainte de prăbuşirea comunismului, Ioan Moraru a plecat mult prea repede dintre noi. Într-un număr al revistei „22” din 2005 am descoperit un articol despre Ioan Moraru, din care am preluat un fragment, pentru a reînvia o poveste petrecută acum 27 de ani.

Ioan Moraru, Premiul Nobel şi România

de Gheorghe Schwartz

[…] Premiul Nobel pentru Pace pe 1985 a fost atribuit Organizaţiei „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”. La Oslo, premiul a fost primit de cei trei conducători ai organizaţiei, Mihail Kuzin (URSS), Ioan Moraru (România) şi Bernard Lown (SUA). Drept urmare, în România, evenimentul a fost abia pomenit, iar numele celor trei laureaţi a fost ignorat cu desăvârşire. (Dacă Lown a fost sărbătorit în ţara sa, şi la Moscova reprezentantul sovietic s-a bucurat de toate onorurile.) Cei trei se cunoscuseră la Geneva, la OMS, unde Lown fusese preşedinte, iar Kuzin şi Moraru vicepreședinţi. Asta se petrecea prin anii ’60. După o colaborare excelentă şi după ce li s-a terminat mandatul, cei trei au rămas prieteni. Preocupaţi de consecinţele unei mereu posibile noi conflagraţii nucleare, şi-au propus să imagineze scenarii pentru ce ar fi putut fi după o catastrofă ipotetică. O catastrofă pe care ucenicii vrăjitori născuţi în secolul XX ar fi putut-o – şi o mai pot – oricând declanşa. Datele pe care le-au înfăţişat constituiau concluziile unor oameni de ştiinţă şi nu simplă literatură SF, astfel încât avertismentul lor a avut ecou. Un ecou pe măsură.

Cei trei şi-au împărţit rolurile şi au construit imaginea unei planete Pământ distrusă în mare parte, a unei planete afectate doar parţial şi a unei catastrofe atomice limitate. Pentru rigurozitatea demersului, era nevoie de un cadru instituţionalizat. Astfel s-a născut Organizaţia „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”. Din păcate, în România, Ioan Moraru n-a izbutit să realizeze o filială a organizaţiei, hârtiile demersurilor sale, aflate la Institutul „Victor Babeş” şi la Ministerul de Externe, rămânând o mărturie demnă de cercetat a unui eşec cauzat nu doar din motive birocratice. Poate, în urma publicării acestor rânduri, se va găsi cineva dispus să studieze şi piesele acestei arhive unice. […]

Revista „22”, 5 mai 2005

Rembrandt, Lecţia de anatomie a doctorului Tulp, 1632

Ioan Moraru (8 septembrie 1927, Dârlos, județul Târnava Mare–20 decembrie 1989, București), medic român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, doctor în științe medicale (din 1957) și doctor docent (din 1968). A activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală și morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor șef de catedră. A fost directorul Institutului Medico-Legal „Mina Minovici” și director al Institutului „Victor Babeș”, membru titular și vicepreședinte al Academiei de Științe Medicale. A reprezentat România la Organizația Mondială a Sănătății ca membru al Comitetului Executiv și vicepreședinte al acestui comitet. A fost membru al organizației „International Physicians for the prevention of Nuclear War”, căreia i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace (1985). Anterior a fost secretar general (1964–1966) și apoi ministru adjunct la Ministerul Sănătății (1966–1969); a descris pentru prima oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis.

Activitatea sa științifică se concretizează în tratate și monografii și peste 300 de lucrări publicate în reviste din țară și străinătate. Este autorul unei Introduceri în genetica moleculară (în colaborare cu Ștefan Antohi, 1964), iar sub redacția sa apar tratatele de Medicină legală (1967), Anatomia patologică (1980), Dicționar de imunologie (împreună cu E. Păunescu, 1981), Imunopatologie (1984) și colaborează la volumul Methods in Enzymology (New York, 1983). Lucrând peste trei decenii în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele Catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secția de anatomie patologică a IML București și apoi la Institutul „Victor Babeș” din București, a studiat o variată cazuistică legată de boala membranelor hialine, docimazia histologică pulmonară la nou-născut, pneumopatia intrauterină, meningita hipertoxică, leziunile vasculare cerebrale în intoxicația cu alcool metilic, tanatogeneza prin fibroblastoză și miocardită primitivă la copii, metastazele cancerului pulmonar, metastazele în glandele endocrine, carcinomul mamar, mecanismul de producere al leziunilor hepatice, hepatitele toxice și cirozele experimentale nutriționale și altele. A fost, alături de Mihail Kuzin (URSS) și Bernard Lown (SUA), copreședinte a organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”, care a fost distinsă în 1985 cu Premiul Nobel pentru Pace.

Organizația a fost premiată pentru analiza amănunțită, științifică a consecințelor unui război nuclear. Un demers pentru pace în miezul Războiului Rece. Ani de zile, profesorului Moraru i s-a refuzat deschiderea unei filiale a organizației, care viza să participe la conferințe internaționale. Recunoașterea performanțelor sale au venit după căderea regimului comunist, când a fost primit, post-mortem, în Academia Română.

Prezentare de Pușa Roth