Recital In memoriam Cella Delavrancea

ilinca dumitrescu cella delavrancea

ARTMARK vă invită vineri, 21 octombrie 2016, orele 18.00, la Palatul Cesianu-Racoviţă (str. C. A. Rosetti nr. 5, sector 1, Bucureşti) la un eveniment de excepţie, prilejuit de expoziţia Colecţiei Cella Delavrancea (1887–1991): recital extraordinar de pian Ilinca Dumitrescu. Invitat special: fagotistul Vasile Macovei. Continuă lectura „Recital In memoriam Cella Delavrancea”

Marin Constantin 90

CONCERT MARIN CONSTANTIN

eveniment liber sa spunDuminică, 1 martie 2015, ora 19.00, la Sala Mare a Ateneului Român din București va avea loc concertul extraordinar Marin Constantin 90, dedicat împlinirii a 90 de ani de la naşterea maestrului, concert susţinut de Corul Naţional de Cameră „Madrigal”, dirijor Anna Ungureanu. Invitaţi: Corul de Copii Radio, dirijor Voicu Popescu; Valentina Sandu-Dediu; Viorel Cosma. Solişti: Anna Mirescu – soprană, Miruna Vidican – harpă. 

marin constantin

Marin Constantin

În memoria maestrului Marin Constantin vă reamintim filmul care a fost realizat la împlinirea vârstei de 85 de ani. Filmul are secvenţe foarte interesante,  inclusiv pe Cella Delavrancea la 100 de ani, într-un moment unic de cântat colinde, în anul 1987:

https://www.youtube.com/watch?v=Mj8158n6sBQ

logo liber sa spunVezi: arhiva categoriei Muzica

Lansare de discuri

AFIS LIANA SERBESCU

eveniment liber sa spunMarți, 30 septembrie 2014, la ora 18.00, la Biblioteca Metropolitană București va avea loc lansarea albumelor discografice: Compozitoare de-a lungul secolelor prezentate de Liana Şerbescu • Silvia şi Liana Şerbescu în concert, apărute la Casa de discuri „Electrecord”. Invitați: Dr. Ilinca Dumitrescu, prof. dr. Lavinia Coman, prof. dr. Viorel Cosma, Valeriu Râpeanu, Olga Grigorescu, muzicolog, realizator emisiuni radio. Evenimentul va avea loc la Sediul Central al BMB, Sala „Auditorium” (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei).

cd  liana serbescu

Fiică a pianistei Silvia Șerbescu şi a inginerului de CFR Florian Şerbescu, Liana Șerbescu a absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București la clasa mamei sale, în 1957. A studiat pianul și cu maeştrii Constanţa Erbiceanu, Cella Delavrancea și Guido Agosti.

Este laureată a trei Concursuri Naţionale de Tineret, din 1953, 1955 şi 1957.

După absolvire apare în multe recitaluri, emisiuni de Radio și concerte simfonice în ţară, iar, mai târziu, şi peste hotare. Între anii 1960 şi 1964 e numită Solistă de Stat a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova şi a Filarmonicii de Stat din Bacău.

În 1964 reuşeşte să intre prin concurs asistentă la clasa de pian complementar din Conservatorul „Ciprian Porumbescu”.

În decembrie 1974 emigrează din ţară şi, după două scurte peregrinări în Norvegia şi Suedia, se stabileşte cu soţul ei, prof. Mihai Gavrilă, la Amsterdam. După doi ani de luptă, soţii Gavrilă obţin reunificarea familiei, adică tatăl Lianei şi cei doi copii. Ioa-Silva şi Dariu Mihai Gavrilă primesc viza să părăsească România şi să se stabilească în Olanda la părinţii lor.

cd silvia si liana serbescu

Liana îşi continuă activitatea concertistică în Olanda şi în alte ţări şi prezintă şi multe prime audiţii de muzică românească (cum ar fi „Jeux” pentru pian şi orchestră cu Orchestre des Concerts Lamoureux la Paris, în 1975) sau din muzica altor ţări (Concertul pentru pian și orchestră de compozitorul Alfred Boeckmann din Weimar etc.) Face cunoscută creaţia compozitorilor români în recitaluri live sau prin înregistrări şi emisiuni la radio (Sveriges Radio, Paris, Radio Hilversum în Olanda, Suedwestfunk Baden-Baden etc.) Din 1975, „Anul Internaţional al Femeii”, începe să alcătuiască programe speciale cu muzică de compozitoare. Îmbină activitatea solistică cu cercetări muzicologice efectuate în biblioteci şi arhive, care duc la descoperirea unui număr impresionant de nume de compozitoare din secolele trecute.

Propagă această muzică prin articole în diverse publicaţii de specialitate, înregistrări la radio şi pe disc, conferinţe şi concerte simfonice.

Clara_Schumann_1878

Clara Schumann, portret de Franz von Lenbach, 1878

În 1980 prezintă în cadrul primului Festival Internaţional de Muzică Feminină de la Bonn, Concertul pentru pian şi orchestră, în la minor, op. 7 de Clara Schumann. În calitate de membră a organizaţiilor „Frau und Musik” din Germania şi „Vrouw en Muziek” din Olanda, îşi îmbogăţeşte repertoriul cu noi nume de compozitoare din trecut sau contemporane. Unele compozitoare, ca Barbara Heller, Caroline Ansinck și Joanna Bruzdowicz etc., îi dedică Lianei compoziţii de-ale lor (Sonate d’octobre de Joanna Bruzdowicz etc.)

Cu orchestra de femei „Clara Schumann Frauenorchester”, întreprinde turnee în Germania şi Olanda cu Concertul Clarei.

În 1986–87 înregistrează pe 2 CD-uri Suita pentru pian „Anul”(Das Jahr) şi 3 Sonate pentru pian de Fanny Mendelssohn Hensel.

În 1990 înregistrează pe CD cu „Frauenmusikorchester Clara Schumann”, dirijoare Elke Mascha Blankenburg, Concertul Clarei. În acelaşi an începe cercetări asidue la British Library din Londra, despre compozitoarea britanică Dame Ethel Smyth (1858–1944). Copiază cu mâna în secţia de manuscrise a muzeului toată creaţia pentru pian a acestei compozitoare. În 1992–93, înregistrează la Baden-Baden pe 2 CD-uri, opera ei completă pentru pian.

De asemenea editează în 4 volume critice muzica de Fanny Mendelssohn Hensel la Furore Verlag şi opera completă pentru pian a lui Ethel Smyth la Editura Breitkopf.

Pierre Auguste Renoir Femeie la pian

Pierre-Auguste Renoir, Femeie la pian

Participă la conferinţe şi festivaluri dedicate compozitoarelor, ultimul fiind în 2008 la Oxford, cu ocazia împlinirii a 150 ani de la naşterea compozitoarei Ethel Smyth. Cu acest prilej încheie Festivalul (concertul final), cu un recital-conferinţă dedicat compozitoarei britanice Ethel Smyth şi poetei române Anna de Noailles.

După 1989 revine în România cu diverse concerte cu orchestra şi recitaluri. Ultimul recital la Ateneu, în 2001, a fost un istoric succint al muzicii compozitoarelor din secolul al XVII-lea până în prezent, cu scurte prezentări ale pieselor executate.

Copiii 

Ioa-Silva Gavrilă a studiat vioara cu Davina van Wely, la Sweelinck Conservatorium din Amsterdam. La Concursul Naţional de Vioară „Oskar Back” din 1982 obţine un premiu. A susţinut diverse recitaluri şi concerte cu orchestra în Olanda, Suedia şi Germania.

A absolvit Facultatea de Informatică a Universităţii din Amsterdam, obţinând şi un doctorat în chimie. Este stabilită în Elveţia.

Dariu Mihai Gavrilă a studiat violoncelul la Conservatorul din Amsterdam (doar un an), în paralel cu studii de fizică şi informatică, la Universitatea din Amsterdam. Se specializează la University of Maryland din Washington, unde îşi ia şi doctoratul. Lucrează la Ulm (Germania) la compania Daimler-BENZ, iar din 2007 este şi Profesor la Universitatea din Amsterdam, la disciplina „Intelligent Perception Systems”.

Recital extraordinar Dan Grigore, dedicat aniversării Majestății Sale, Regele Mihai

Dan Grigore_foto Virgil Oprina

eveniment liber sa spunJoi, 7 noiembrie, la ora 19.00, la Sala Radio va avea loc recitalul extraordinar al pianistului Dan Grigore, prilejuit de cea de-a 92-a aniversare a zilei de naștere a Majestății Sale Regele Mihai (născut la 25 octombrie) şi de ziua Sfinţilor Arhagheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie). Concertul va avea loc în prezenţa Altețelor Regale Principesei Margareta, a Principelui Radu şi a Principelui Nicolae. În program: Bach, Coral-preludiu în Sol major din Cantata nr. 147; Beethoven, Menuet; Mendelssohn-Bartholdy, Cântec fără cuvinte; Rahmaninov, Preludiu în sol diez minor; Mozart, Alla turca; Enescu, Adagio; Chopin, Studiu în Mi major, Vals în do diez minor, Valsul minut ș.a.

regele mihai

Dan Grigore, artistul român care a concertat pe toate meridianele lumii, de la Tokyo, Kyoto sau Osaka la Anvers, Berlin, München, Budapesta, Philadelphia, Washington, Paris, Roma, Ierusalim, Madrid, Barcelona, Copenhaga ş.a, alături de prestigioase orchestre ale lumii şi sub bagheta unor mari dirijori, se bucură de titlul de „Pianist al Casei Regale”.

Cariera sa artistică se leagă de nume importante din istoria şi cultura română. Între 1961–1965, printr-o bursă acordată de Principesa Maria Cantacuzino-Enescu, a primit dreptul de a folosi pianul care a aparţinut lui George Enescu, tânărul pianist fiind de altfel laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, la edițiile din 1961 și 1967. Celebra pianistă și profesoară Cella Delavrancea l-a apreciat într-o serie de articole, într-o perioadă în care criticii oficiali îl ignorau. În 1996 a susţinut trei concerte alături de Orchestra Filarmonică din München, sub bagheta lui Sergiu Celibidache, de altfel ultimele concerte ale marelui dirijor.

Biletele sunt disponibile pe www.bilete.ro, în oficiile Poştei Române, în Magazinele Inmedio semnalizate “Bilete.ro”, în Magazinele Germanos şi la Casa de Bilete a Sălii Radio.

Pentru alte informaţii legate de Orchestrele şi Corurile Radio vă rugăm să consultaţi site-ul www.orchestreradio.ro sau www.orchestreradio.com.  

 

Repere singulare ale artei lirice mondiale – Florica Cristoforeanu

Întotdeauna am afirmat faptul că reprezintă o datorie mai mult decât sacră a prezentului acţiunea de promovare a valorilor trecutului cultural românesc aruncate pe nedrept în uitare, valori care s-au afirmat în timp ca nişte adevărate borne spirituale singulare, având şansa extraordinară din partea destinului de a scrie istorie de-a lungul şi de-a latul globului pământesc şi de a deveni veritabile părţi constitutive ale Panteonului cultural al întregii noastre umanităţi creatoare. Florica Cristoforeanu reprezintă în acest amplu context anterior trasat unul dintre reperele fundamentale ale spaţiului liric autohton şi mondial, deopotrivă, care şi-a construit mesajul propriei sale vieţi într-o gamă personală ce poate fi tradusă, prin cuvinte, astfel: „Trăieşti, respiri, iubeşti, exişti numai şi numai prin muzică!”

Florica Cristoforeanu (16 mai 1887, Râmnicu Sărat–1 martie 1960, Rio de Janeiro)

Personalitate complexă a timpului său, una dintre vocile unice ale cântului operistic autohton şi universal, dacă e să ne raportăm la particularitatea specifică a glasului acestei mari artiste a lumii, anume aceea de a stăpâni cu uşurinţă absolut toate registrele vocale feminine, plecând de la ceea ce defineşte muzical palierul sopranei şi ajungând până la rarisimele sunete ale neobişnuit de gravei voci de contralto (aceasta din urmă destul de puţin întâlnită în sfera interpretării lirice feminine de orişiunde), omul de cultură Florica Cristoforeanu a cucerit în timp, prin sonoritatea caldă a timbrului său, nu o singură lume distinctă, ci mai multe asemenea lumi ale segmentului delicat al operei lumii. Nu numai măiestria sa interpretativă binecunoscută publicului larg, dar şi maniera individuală de a străluci ca artist pe marile scene lirice ale mapamondului au impus-o pe Florica Cristoforeanu în ţări precum Italia, Spania, Danemarca, Norvegia, Argentina, Chile, Brazilia ş.a., care i-au recunoscut fără tăgadă statutul de interpret liric remarcabil al unui spaţiu muzical complex redat auditoriului divers într-o dimensiune cu totul şi cu totul aparte, ca şi cum el, spaţiul acela artistic, s-ar fi născut pentru prima dată atunci.

Florica Cristoforeanu și Nae Leonard în opereta Studentul cerșetor de Karl Millöcker

Plecată la început de secol XX din urbea ei natală, un orăşel de provincie (altădată capitală de judeţ) de pe malul stâng al râului cu acelaşi nume, Râmnicu Sărat, Florica Cristoforeanu avea să devină în scurtă vreme un interpret de operă deosebit de important în perimetrul cultural românesc privit în ansamblul său. Devenită întâia prim-solistă a Teatrului de Operetă din Bucureşti, marea noastră artistă a debutat cu un scurt recital vocal în chiar mica sa localitate de provenienţă, Râmnicu Sărat, la începutul anului 1907, an în toamna căruia destinul a împins-o cu hotărâre direct pe impresionanta scenă a Ateneului Român, în faţa unui extrem de exigent public bucureştean. La puţină vreme după acest început plin de succes în arta lirică românească, cea care avea să îi deschidă însă cu largheţe şi cu generozitate porţile, dăruindu-i adevărata consacrare internaţională într-o serie de teatre lirice de pe teritoriul boem al vestitei peninsule italice, dar şi de pe acela al continentului european ori sud-american – loc unde şi-a aflat, de altfel, şi sfârşitul, la 1 martie 1960, îngropată fiind în pământul marii metropole braziliene Rio de Janeiro –, va fi grandioasa operă a lumii. Dacă am încerca să decodificăm testamentul artistic lăsat de Florica Cristoforeanu eternităţii, testament deprins din întreg discursul său vocal unic şi capabil a ne oferi azi o definiţie explicită a ceea ce a construit această ilustră cântăreaţă lirică în toată cariera sa remarcabilă, atunci probabil că el ar suna răspicat în următoarea manieră: „Există muzică, există valori. Ajută muzica să se pună în valoare! Fă-ţi cunoscută vocea în lume prin arta cântului, devenind tu însuţi o valoare a lumii prin aceasta!”

Despre Florica Cristoforeanu puţini mai ştiu astăzi câte ceva. Mentalul tinerelor generaţii a înregistrat, din păcate, o distanţare extrem de accentuată nu numai faţă de personalităţile fascinante ale operei româneşti şi mondiale în genere, dar şi în raport cu întreg segmentul muzical clasic ajuns a fi considerat în timpurile contemporane nouă ori vetust, ori destinat doar anumitor pături de iniţiaţi împătimiţi şi nicidecum publicului larg indiferent de vârsta, pregătirea profesională ori de statutul acestuia. Nimic mai eronat. Polarizarea tinerilor prezentului în jurul istoriei personale a unor nume mari ale artei cântului românesc şi universal printr-o serie de activităţi muzicale diverse, care să fie axate tocmai pe direcţionarea gustului acestora înspre domeniul anterior menţionat, constituie doar unul dintre pilonii deosebit de necesari pentru a reuşi să fie continuat şi de aici înainte firul întrerupt al diacroniei sferei lirice româneşti sub aspectul percepţiei individuale şi colective a tinerilor, o sferă culturală integrată de-a lungul vremilor cum nu se poate mai bine în patrimoniul universal de valori al omenirii. Plecând de la aceste considerente fundamentale constituite în legătură cu actul în sine al cunoaşterii evoluţiei reale a dimensiunii interpretative lirice naţionale, putem considera fără urmă de îndoială faptul că ceea ce a dezvoltat Florica Cristoforeanu în prima parte a secolului al XX-lea în cadrul discursului său vocal atât de pregnant reliefat prin seria creaţiilor sale de gen construite cu migală şi profesionalism desăvârşit – fie că vorbim aici despre magnificul rol Carmen din opera omonimă a lui Bizet, despre nu mai puţin cunoscuta Salomee straussiană ori despre Manon-ul lui Massenet şi lista poate continua cu alte şi alte partituri specifice – se înscrie în totală măsură într-o semiotică a cântului operistic plin de o muzicalitate aleasă, unde sensul artistic se diseminează într-un câmp interpretativ personal delimitat cu conştienţă de către artistă, ca şi cum aceasta şi-ar concepe arta proprie în spaţiul unei matematici cu adevărat pure, bazată pe semne caracteristice şi fixe, de care nu se mai poate desprinde spiritual cu niciun chip în momentul crucial al genezei actului scenic.

Salomeea

De ce am ales să scriu aceste rânduri despre Florica Cristoforeanu? Simplu. Pentru că am avut parte de o serie de „întâlniri” de-a lungul timpului cu spiritul acestei mari interprete lirice, „întâlniri” care mi-au născut în inimă ceva straniu, dar plăcut, iar în minte dorinţa de a ajunge să îi pot evoca înt-o bună zi personalitatea complexă, zi, iată, care a sosit abia acum. Trebuie spus că prima mea intersectare culturală cu cântul Florica Cristoforeanu s-a produs pe la vârsta de 8-9 ani, în şcoala primară, în urma unei vizite cu colegii de clasă şi învăţătoarea, d-na Rusu Lucreţia, la Muzeul din oraşul meu de baştină, Râmnicu Sărat. Ei bine, acolo, în atmosfera ce mi se părea destul de solemnă atunci, existenţa unui disc învechit de vinil, din fiinţa căruia răzbătea cu greutate în liniştea sălii sunetul hârâit al unei partituri muzicale clasice, mi-a marcat pentru totdeauna sufletul. Ani la rând apoi m-am tot gândit la muzica aceea destul de greu audibilă în acel moment din cauza vechimii respectivei plăci circulare de redare a sunetelor, simţind mereu o durere ascunsă în inimă fiindcă glasul miraculos al interpretei noastre ilustre şi creaţiile ei unice nu mai puteau fi ascultate în integralitatea lor, aşa cum ar fi trebuit, de fapt. Pentru mine, fiecare „întâlnire” pe care mi-a oferit-o destinul cu această mare artistă a lumii a făcut să îmi tresare sufletul într-un mod cu totul şi cu totul aparte. Părea a fi o formă discretă de metacomunicare între două spirite aflate în dimensiuni complet diferite, dar care trebuiau probabil să interfereze cumva în vreme. Interesant a fost faptul că, la mulţi ani după acea secundă magică, profund răvăşitoare din punct de vedere emoţional pentru spiritul meu hipersensibil, s-au mai derulat alte câteva asemenea interferenţe demne de menţionat. Întâmplător sau nu, după Revoluţia din Decembrie ’89, arterei situate perpendicular pe strada unde eu am văzut lumina zilei cu ceva timp în urmă, i s-a modificat numele din „23 August” în „Florica Cristoforeanu”. Iarăşi am tresărit de o emoţie stranie. Apoi, Casa de Cultură din Râmnicu Sărat a căpătat din anul 1996 numele marii noastre cântăreţe lirice, iar zilele trecute am văzut – şi salut în mod deosebit acest fapt remarcabil – că s-a hotărât de către Consiliul Local al urbei natale a interpretei, Râmnicu Sărat, constituirea Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”, un prilej aparte pentru ca acest orăşel de tranzit poziţionat în nord-estul extrem al Bărăganului românesc, ce face legătura între Muntenia şi Moldova, să devină un veritabil focar de cultură prin manifestările sale diverse, inclusiv prin cele legate de numele marii noastre interprete de operă. De aceea, mă gândesc că realizarea în viitorul foarte apropiat – şi vreau să cred că nu voi rămâne la stadiul de cetăţean inocent prea multă vreme în acest sens –, cu fonduri obţinute din varii surse, chiar si europene, a unui Festival Internaţional de Canto clasic „Florica Cristoforeanu” – ce ar conferi micului oraş provincial o deschidere internaţională de care are absolută nevoie acum, ajutându-l să devină în scurt timp, aidoma multor localităţi de pe mapamond cunoscute prin numele personalităţilor lor de marcă şi prin acţiunile specifice legate de acestea, un reper geografic important în circuitul valoric internaţional al segmentului artei lirice a lumii – nu va rămâne doar un vis personal profund utopic. Este momentul ca Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” să se desprindă acum, la împlinirea a 125 de ani de la naşterea marii noastre interprete de operă, de simpla dimensiune locală a fostei Case de Cultură municipale şi să devină un renumit centru cultural european demn de celebrul nume ce îi este dat să îl poarte pentru totdeauna.

Teatrul Colón din Buenos Aires, în care a cântat Florica Cristoforeanu

Născută în acelaşi an cu Cella Delavrancea şi Florica Musicescu, 1887, Florica Cristoforeanu a propus, la fel ca şi celelalte două reprezentante de marcă ale muzicii clasice, un discurs interpretativ original şi viguros al artei cântului mondial, reliefându-i acesteia din plin bogăţia universului ei poetic desfăşurată expresiv în tempo-ul cadenţat al unei estetici interpretative singulare, pe care numai marii artişti o pot exprima în maniera lor individuală aparte. Se ştie că aspiraţia fiinţei umane către un plan superior al cunoaşterii s-a manifestat în toate timpurile istoriei umanităţii. Marea cultură a lumii şi muzica, în special, prin limbajul ei cu grad generos de adresabilitate publicului de pretutindeni, au născut în Fiinţa umană din toate epocile umanităţii coordonatele veritabile ale frumosului, binelui şi adevărului, atunci când ele au fost puse, bineînţeles, în slujba acestei semantici înalte, pozitive. De aceea, a te exprima pe sine însuţi sau însăţi ca entitate umană irepetabilă vreodată prin intermediul unui act cultural anume – muzical, în speţă – presupune existenţa unei uriaşe forţe stimulative, ce ajunge să îl elibereze pe Om din chingile unei realităţi extrem de dure şi să-i ofere acestuia prilejul de a ieşi din propriul său interior – de regulă, ermetic – pentru a se deschide spiritual Celuilalt într-o manieră estetică aparte, contribuind, astfel, la ridicarea schelelor unui construct artistic de excepţie, precum a fost şi cel căruia i s-a dăruit o viaţă Florica Cristoforeanu – arta interpretării lirice.

Magdalena Albu

5 august 2012

Ascultă

Aria „Mon cœur s’ouvre à ta voix” din opera „Samson şi Dalila” (actul al II-lea) de Camille Saint-Saëns – Florica Cristoforeanu (în italiană)

Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret: Centenar Sergiu Celibidache

Cea de-a treia Stagiune Camerală „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”, desfășurată sub egida Bibliotecii Metropolitane București, se va încheia luni, 25 iunie 2012, la ora 17.00, cu o un medalion dedicat dirijorului Sergiu Celibidache. Centenar Sergiu Celibidache este titlul sub care muzicieni care au cântat în compania sa și critici muzicali îl vor evoca pe marele dirijor născut în 28 iunie 1912. Participă: Dan Cavassi, Andrei Dorobanțu, Nicolae Licareț, Costin Tuchilă. Manifestarea programată în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei) se va încheia cu un Recital Aurelian-Octav Popa (clarinet). În program, piese de Rameau, Debussy, Enescu (adaptare de Aurelian-Octav Popa). În cadrul serii care îi este dedicate vor putea fi ascultate și vizionate înregistrări de referință cu Sergiu Celibidache. Intrarea este liberă.

Director artistic al Stagiunii Camerale „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”: dr. Mirela Zafiri.

Sergiu Celibidache (28 iunie 1912, Roman, România–14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, Franța)

„Cândva, la un moment dat, acest om a devenit mit. Înainte de asta, însă, fusese o legendă.” ( Mario Gerteis).

„A fost iubit, admirat, temut, iar acum va fi cu siguranță și divinizat.” (Steen Christian Steensen).

„Un tip de dirijor ca Celibidache nu va mai exista niciodată.” (Roland de Beer).

„De unde vine această priză electrizantă pe care Celibidache o exercită asupra muzicienilor şi melomanilor şi care pare să fie adevărată magie sau miracol? Printr-o amănunţită analiză şi o concentrată observaţie, înlăturând tot ceea ce ar părea de domeniul supranaturalului, se pot scoate la iveală toate însuşirile care dau acel caracter neobişnuit valorii indiscutabile a acestui mare artist. Înzestrat de la natură cu toată generozitatea şi stăpânit de o pasiune mistuitoare pentru muzică, valoarea sa extraordinară este fructul unei munci fără odihnă, al unui studiu ştiinţific şi vast al tuturor disciplinelor muzicii pe care le stăpâneşte la cel mai înalt nivel şi în cele mai intime amănunte, al unei fantezii de o bogăţie rară, al unei culturi academice. Doctor în filozofie şi în matematici, interpretările sale sunt construite numai pe temeiul unei logici inebranlabile, iar fantezia aceea, despre care vorbeam mai sus, se împrospătează printr-un proces continuu de rafinare şi sublimare, hrănindu-se din universalitatea cunoştinţelor sale nu numai din domeniul artelor – muzică, literatură, teatru, plastică – ci din toate ramurile activităţii umane, dar mai ales trăgându-şi seva din izvorul nesecat al unei bogate vieţi interioare. Tot din acestea trebuie desprinsă şi taina faptului că Celibidache nu se repetă niciodată. Compozitor el însuşi, acest magistral interpret se apleacă plin de umilinţă asupra operei ce intră în repertoriul său, caută să pătrundă cu truda unui studiu meticulos şi cât mai complet în intimitatea limbajului creatorului respectiv şi, reuşind să se substituie acestuia, îi cântă lucrarea cât mai aproape de ceea ce putea fi idealul de interpretare, aşa cum i-a sunat compozitorului atunci când şi-a scris opera. Ca să ajungă aici, el caută să intre în universul compozitorului, în concepţia lui de viaţă, în epoca lui, în idealurile, preocupările şi problemele acelei epoci, în aşa fel încât să poată traduce opera compozitorului prin prisma epocii lui şi nu prin prisma epocii, mentalităţii şi stilului nostru actual de viaţă.” (Costache Popa).

„Gesturile dirijorului sculptează în spaţiu o sinteză geometrică şi predomină volumul, relevat nouă prin statornicia nuanţei alese şi precizia structurii perioadelor. El îşi afirmă voinţa cu o autoritate severă, mâna stângă tăind în aer împlinirea şi dezlegarea expresiei. Pare a fi calm în mişcări, bagheta lui vibrează tot atât de subtil ca vibrato-ul viorilor, obligate de el la un tremur mai strâns decât cel obişnuit, ce naşte o palpitaţie emoţională în diminuendo, topit infinitezimal, încât se percepe ca umbra umbrei unei vibraţii. Dar când porneşte un crescendo, atunci tot trupul se îndoaie ca un copac răscolit de furtună. Modulează în cercuri mari avântul, dar nici o clipă nu-i îngăduie să depăşească armonia echilibrului cerebral. El aşează muzica în zona spiritului şi o priveşte epurată de tot balastul inutilităţilor omeneşti. De aceea poate să exprime esenţialul!” (Cella Delavrancea).

„S-a spus (nu fără temei) că muzica adevărată trebuie ascultată doar cu inima. În cazul lui Sergiu Celibidache dictonul rezistă pe deplin confruntării cu realitatea. Mai mult decât atât: emoţia creată de universul sonor este sporită la Celibidache de trăirea totală a partiturii, care i se citeşte pe faţă. […] Celibidache trebuie văzut, nu doar ascultat, şi mai ales trebuie văzut de aproape, mai ales din faţă, pe întregul parcurs al desfăşurării discursului muzical. Ai zice că mâna dirijorului, gesturile de pronunţată expresivitate vin să servească, în primul rând, acea privire caracteristică, plină de forţă, ce domină şi subjugă instrumentiştii. Este un privilegiu să retrăieşti fiecare pagină muzicală în ambianţa acestui mare maestru al baghetei, capabil să comunice emoţia artistică la tensiuni dintre cele mai înalte. Şi este, în sfârşit, pilduitor să-l urmăreşti pe Sergiu Celibidache la repetiţii pentru a pătrunde în extrema complexitate a actului creator, în munca epuizantă a aspiraţiei spre perfecţiune, în dăruirea totală dedicată tălmăcirii capodoperelor. Numai aşa vom înţelege «secretul» acelor concerte de referinţă artistică pe care Sergiu Celibidache le oferă auditorilor. Numai aşa vom cunoaşte preţul marilor eforturi ale membrilor orchestrei, permanent solicitaţi de dirijor până la limita posibilităţilor fizice şi psihice. Iar publicul românesc dovedeşte că a înţeles pe deplin această înaltă lecţie de artă, asaltând, pur şi simplu, porţile Ateneului pentru a putea asista la repetiţii, pentru a fi martor la acel veritabil laborator de creaţie. Îmbucurător este şi faptul că, în primele rânduri, am remarcat un foarte mare număr de tineri, studenţi la Conservator sau la alte facultăţi, elevi etc. Fără îndoială că pentru ei, exemplul maestrului se poate transforma într-o experienţă unică, greu de uitat şi menită apoi să marcheze întreg drumul evoluţiei lor. Vor fi învăţat de aici că orice izbândă artistică, orice înfăptuire de preţ se atinge numai cu o muncă perseverentă, fără menajamente. Că în spatele interpretării strălucitoare, aparent fără nici un efort, dintr-un concert, se ascunde un imens sacrificiu, strădanii adesea greu de închipuit.” (Viorel Cosma).

Sergiu Celibidache „nu poate relata nimănui ce face, pentru că muzica, pentru el, este o succesiune de momente prezente, aidoma oricărei rostiri esenţiale, irepetabile în datele ei fundamentale. Un dirijor care urcat la pupitrul orchestral, se adânceşte în sine până la a se confunda cu universul din care izvorăşte spre noi pe căile iluminate ale harului divin.” (Corneliu Antim).

 

 Richard Strauss, Poemul simfonic „Till Eulenspiegel” – fragment de repetiție cu Sergiu Celibidache, Orchestra Simfonică Radio din Stuttgart

P. I. Ceaikovski, Simfonia nr. 5 în mi minor, partea a IV-a, Andante maestoso – Allegro vivace, Filarmonica din München, dirijor: Sergiu Celibidache. Herculessaal, München, 1983

J. Brahms, Simfonia a III-a în Fa major, partea a III-a, Poco allegretto, Filarmonica din München, 1985

M. Ravel, Bolero, Filarmonica din München, Japonia, 1994