Răzbelul

razboi independenta romaniei 1877 caragiale

Am fost tentat să folosesc nu numai în ilustrație grafia lui Caragiale din titlul celor două texte apărute în același an, 1877, la interval de șase luni, pe care le publicăm în fișierul pdf atașat acestui comentariu: Resbelul. În ediția Cioculescu din 1938 (1) el este transcris exact așa, Resbelul, cum apare în mica jucărie „Claponul”, în mai 1877 și, apoi, în cealaltă variantă, din Calendarul „Claponului” pe anul 1878. Dar nu cred că aș fi obținut vreo altă nuanță, suplimentară față de grafia mai ușor de receptat astăzi, Răzbelul, pe care o folosesc și editorii volumelor Opere, I (2000); ediția a doua, revăzută și adăugită, 2011 (în vol. II). Cele două false „cronici de război”, cum le numesc editorii (vol. din 2000 și 2011), pun la zid cu artă de maestru stilul neghiob al unor relatări din presă despre Războiul de Independență și stupiditatea din anumite cercuri politice, pe care Caragiale le observa în acele luni fierbinți, când a încercat și tentația unui cotidian cu știri și corespondențe de război la zi, „Națiunea română”, sfârșit dezastruos (istoria lui în curând pe Portalul „Centenar Caragiale”). Deși texte de tinerețe, ele nu sunt cu nimic mai prejos față de arta scriitorului din perioada de maturitate. Nu văd vreo diferență valorică sau vreo nesiguranță în șarja verbală și în capacitatea scriitorului de a scoate maximum de efect artistic din „scheme” de gândire precare și din exprimarea în consecință.

Dar, înainte de alte considerații, să ne oprim la cuvântul cu pricina, care apare în titlu. Resbel (în grafia epocii, provenind din modelul latinizant de scriere, z fiind o nuanță de pronunțare a lui s), este o creație artificială a anilor 1860–1870, prin contaminarea lui răs(z)boi cu latinescul bellum (război), după cum arată Alexandru Philippide (2). Cuvântul război e de origine slavă (din războj). Răzbel (rezbel, resbel) are astăzi nuanță peiorativă și aproape sigur că și în epoca lui Caragiale era resimțit la fel. Oricum, în cele două texte, el este folosit astfel, pentru a crea efectul de distanțare specific satirei.

Prin urmare, două mari imperii și, la mijloc, țărișoara noastră se află în pragul confictului armat, în textul publicat în primul număr al „Claponului” și în plin război, când Caragiale îl rescrie pentru Calendarul „Claponului”. Citește comentariul integral și cele două texte ale lui Caragiale pe Portalul „Centenar Caragiale”. Reproducere foto: paginile 53–58 (Răzbelul) din Calendarul „Claponului” pe anul 1878.

Costin Tuchilă

(1) I. L. Caragiale, Opere, tomul V, Articole politice și cronici dramatice, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea”, Bulevardul Lascăr Catargi, 39, 1938.

(2) Principii de istoria limbii, 1894.

O întâmpinare

Ei, doamnelor şi domnilor, am ales de data aceasta un drept la replică sau întâmpinare, aşa cum se spunea pe vremea domnului Caragiale. Citind această proză sau, mai bine spus, recitind-o, am realizat (oare a câta oară?) că umorul lui Caragiale  este „enorm şi monstruos” ca şi văzul şi simțul domniei sale. Mă gândesc cum ar fi jubilat maestrul dacă ar fi avut calculator şi televizor, la câte mii de subiecte comice ar fi trebuit „să facă faţă”. Doamne, câte Miţilici ar fi avut de înfruntat, câte scrisorele de întâmpinare ar fi trebuit publicate… Citește integral comentariul și articolul lui Caragiale, O întâmpinare, pe Portalul „Centenar Caragiale”.

Pușa Roth

„Boborul!” de I. L. Caragiale

Se împlinesc astăzi, 8 august 2012, 142 de ani de la Republica de la Ploieşti. Cum, în ciuda cercetărilor, multe aspecte ale acestei mişcări antimonarhice, lovitură de stat nereuşită, rămân încă enigmatice, imaginea ei este cea anecdotic-burlescă, înfăţişată de Caragiale în schiţa Boborul!, publicată în ziarul „Epoca” din 21 noiembrie 1896, la rubrica „Tribuna literară”. Această rememorare târzie, după mai bine de un sfert de veac, în care pana satirică este totuşi muiată într-o aparenţă de nevinovată duioşie (un truc, desigur, efectul fiind cinic), duce, progresiv, totul în derizoriu. Aşa încât, oricât s-ar încerca discutarea serioasă a faptelor, mai mult prin deducţie decât pe baza documentelor, rezultatul este sortit eşecului. Stigmatul caragialian este de neînlăturat, mai ales că faptele nu s-au derulat altfel decât le prezintă scriitorul. Ceea ce nu ştim cu exactitate este cât de „locală” a fost, la origine, această tentativă de înlăturare a lui Carol I. Deznodământul ei, adică procesul şi achitarea vinovaţilor şi ascensiunea ulterioară a conducătorului revoltei, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, devenit adjutant al regelui, continuă să producă mirare. Adăugând la aceasta că unii dintre participanţii la „revoluţia” ploieşteană aveau să ajungă parlamentari şi miniştri, e cu atât mai greu de explicat. Citește integral pe Portalul „Centenar Caragiale”.