„Ultima lumânare” de Ani Bradea

ultima lumanare proza scurta de ani bradea liber sa spun

proza scurta rubrica liber sa spunPloaia măruntă și rece împungea cu mii de ace pelerinele bărbaților zgribuliți de-o parte și de alta a căii ferate. Privind când în lungul liniei la semafoare, când la drumul pietruit și îngust pe care nu venea nimeni, polițistul strivi între buze o înjurătură. Fusese trezit din somn de un coleg de la poliția feroviară care-l anunța, gâfâind precipitat în telefon, că pe raza lui de competență, în dreptul clădirii abandonate și devastate a gării, s-a găsit un cadavru neidentificat. Era un sfârșit de februarie friguros, ploaia și lapovița alternau de mai multe zile și diminețile întunecate se desprindeau cu greu din noapte. S-a îmbrăcat în grabă și a ajuns în mai puțin de un sfert de oră, oricum locuia destul de aproape. Îl așteptau deja, colegul care-i dăduse telefon, un acar, ce încă mai ocupa o aripă a clădirii, abandonată cu totul acum dar care găzduise odată una dintre cele mai cochete gări de pe valea Crișului Repede, și un paznic al primăriei, nimerit întâmplător pe-acolo, condusese pe cineva la personalul de Cluj. La doar câțiva pași de capătul peronului, cu picioarele peste pietrele ce străjuiesc linia, și cu restul trupului ușor chircit înspre poziția fetală, ascuns în tufele de măcieș crescute haotic, se zărea o mogâldeață cenușie, îmbrăcată-n zdrențe. Nicăieri vreun bagaj sau lucruri risipite, trupul întreg, cu o rană la tâmplă din care încă se scurgea sânge și un braț care atârna în poziție nefirească, era al unui bărbat cu vârsta greu de ghicit, dată fiind barba ce-i acoperea în mare parte chipul și părul încâlcit și murdar, adus peste ochi. Ceea ce se putea deduce din imaginea de ansamblu era fără îndoială faptul că omul a fost un rătăcitor, un boschetar, un amărât, cine știe de unde ajuns pe meleagurile acelea fiindcă niciunul dintre bărbații prezenți nu l-au putut recunoaște. Polițistul a format imediat numărul de telefon al poliției orășenești și a chemat echipa criminalistică. După aproape o oră, biruit de frig și enervat de așteptare, bărbatul a sunat iar și i s-a spus că echipa este deja pe drum. Unde mama dracului pe drum, că doar nu s-au rătăcit în cei nici zece kilometri pe care-i aveau de străbătut? – a gândit omul cu voce tare și ceilalți au aprobat imediat, în cor, logica raționamentului. Continuă lectura „„Ultima lumânare” de Ani Bradea”

„Cartiere ceferiste în Bucureşti”, o nouă conferinţă la Palatul Suţu

afis conferinta cartiere ceferiste bucuresti

Conferenţiar Andrei-Răzvan Voinea, doctorand la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, invită publicul bucureştean la o nouă întâlnire la Palatul Suţu din București (Muzeul Municipiului București), joi, 25 septembrie 2014, la ora 19.00.

Conferința Cartiere ceferiste în Bucureşti, va examina modul în care C.F.R a construit locuinţe pentru propriii muncitori şi funcţionari în Bucureşti, între 1912 şi 1948. „Ca urmare a presiunilor muncitorilor, conducerea C.F.R. a adoptat diverse strategii pentru rezolvarea problemei locuinţelor, precum construirea de cartiere (Steaua/Griviţa, Şoseaua Viilor), de pavilioane, precum cele din centrul oraşului (str. Icoanei) sau de lângă gări (Filaret, Obor, Pajura) pentru a uşura angajaţilor condiţiile de trai. Planurile de proiectare a unor oraşe-grădini la Chitila şi Colentina cerute de muncitori au fost sortite eşecului din motive financiare, dar şi urbanistice, generând numeroase proteste şi greve ale muncitorilor la sfârşitul anilor treizeci şi acutizarea unei probleme sociale din ce în ce mai prezente în discursul public. Analiza îşi propune să inventarieze toate aceste iniţiative şi să prezinte motivele care au stat la baza construirii cartierelor şi a pavilioanelor, strategiile prin care conducerea C.F.R. a încercat să rezolve problema locativă, pe fondul dezvoltării stilului neo-românesc şi al ideilor oraşului-grădină în prima jumătate a secolului al XX-lea.” (Andrei-Răzvan Voinea).

calea giulesti

Calea Giulești

Intrarea 7 lei. În preţ este inclusă vizitarea expoziţiei permanente.

Următoarele conferinţe de joi:

2 octombrie 2014 – Emanuel Bădescu, Fotograful Franz Duschek 

9 octombrie 2014 – Cristian Radu, Maşina timpului II 

16 octombrie 2014 – Oana Marinache, Reşedintele Ştirbey din Bucureşti şi Ilfov

„Train Delivery” la Gara de Nord

gara de nord train delivery

CFR SA, Gara de Nord și Fundația Cărturești organizează Train Delivery, eveniment care marchează noua poziționare a Gării de Nord din București, aceea de spațiu al culturii urbane. În weekend-ul 28–30 iunie 2013, gara va găzdui spectacole de muzică, teatru, arhitectură și arte urbane, al căror rol este cel de a reafirma spațiul gării ca obiectiv turistic, urbanistic și cultural.

Peronul 14, cel mai larg din toată Gara, devine o scenă de muzică, spectacol, arhitectură și arte urbane. Va fi adus un tren de la Remiza Specială Mogoșoaia, garat pentru a găzdui expoziții foto, instalații și performance în compartimente. Graffiti pe vagoane, party pe peron, filme de călătorie, teatru feroviar și muzica Gării de Nord prin oamenii care au cântat-o de-a lungul vremii (de la Corina Chiriac și Gabriel Dorobanțu la Rimaru și Norzeatic). Muzeul Căilor Ferate, aflat în vecinătatea Peronului 14, își va deschide porțile către Train Delivery între orele 10 și 20. Sălile de așteptare, Salonul Regal, panoul de informații vor fi și ele parte activă a poveștii.

bucuresti gara de nord

Despre această inițiativă, Sorin Mîndruțescu, noul președinte al Consiliului de Administrație CFR, spune: „Gara de Nord este principalul nostru brand și trebuie să-i refacem imaginea rămasă în urma vremurilor. Dorința noastră s-a întâlnit fericit cu inițiativa Fundației Cărturești și astfel s-a născut Train Delivery. Vrem să oferim Gării un suflu de prospețime și vrem s-o readucem acolo unde îi e locul: un spațiu de tradiție al Bucureștiului, alături de Arcul de Triumf, Ateneul Român, Parcul Cișmigiu, Calea Victoriei sau Bulevardul Kiseleff. Train Delivery este doar începutul acestei reîmprospătări.”

Tot în ideea de optimizare a comunicării cu publicul său, Gara de Nord și-a lansat, de curând, profilul http://www.facebook.com/GaraDeNordBucuresti, locul unde călătorii, ca și non-călătorii, pot interacționa direct cu instituția.

gara de nord

Fundația Cărturești este organizatoarea celui mai de succes proiect de cultură urbană, Street Delivery. Evenimentul și-a desfășurat anul acesta a opta ediție și a atras un număr de aproximativ 35.000 de vizitatori.

FB event: https://www.facebook.com/events/499291786811949/

Proiect finanțat de AFCN.

Parteneri: Muzeul CFR, Sony, Șapte Seri, Digi24, Think Outside the Box, VICE, Feeder, Ginger Group, SUB25, veiozaarte, Making Waves, Romanian Film Initiative, ShortsUP, 4Play, Rokolectiv, Catchy.ro, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, Vrong Studio.

Mădălina Corina Diaconu

„Don’ director, chică!”

don director chica regizorul constantin dinischiotu anecdote

simple intamplari rubrica liber sa spunFire voluntară, greu de abătut de la proiectele pe care şi le propunea, expeditiv când era vorba de mărunţişurile vieţii, acelea care adesea te sufocă, regizorul Constantin Dinischiotu (11 mai 1927–19 iunie 2008, Bucureşti) era un om plin de umor. N-ai fi bănuit sub aparenţa severităţii.

Înainte de a vă relata o întâmplare pe care Constantin Dinischiotu o povestea cu umor sec, în diverse împrejurări, nu pot să trec peste nedreptatea sorţii. Omul care a străbătut multe mii de kilometri în slujba teatrului românesc, cu o energie debordantă, care nu-l părăsise nici la anii senectuţii, a murit uitat de toţi. La înmormântare au participat, pe lângă membrii familiei, doi-trei foşti colegi. Atât. Cât despre recunoştinţă… Vorba unui actor: „Băi, ţie n-o să-ţi facă funeralii UNITER-ul, ci CFR-ul!”

C. Dinischiotu deţine mai multe recorduri, de la numărul de premiere absolute cu piese româneşti (aproape 80), la numărul de teatre în care a fost angajat ca regizor şi director. A locuit tot timpul în Bucureşti, unde avea familia şi, se subînţelege, străbătea ţara cu trenul, în lung şi-n lat. Dacă ar fi ţinut o socoteală, câţiva ani din viaţă i-a trăit în vagoanele CFR.

constantin dinischiotu

Constantin Dinichiotu

În toamna anului 1974, fusese numit director al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, după şapte ani petrecuţi la Piteşti. La câteva zile după instalare, omul de serviciu, care îl pândise când intrase în sala teatrului, găsi prilejul să-i spună: „Don’ director, chică!” „Ce chică, măi Vasile?” „Di la ploaie, don’ director!” „Şi unde chică, măi Vasile?” „Pi şcenă, don’ director!” Omul de serviciu urcă pe scenă şi îi arătă directorului: „Iaca aicea chică!” „Şi chică mult, Vasile?” „Distul, don’ director, că e spart!” Şi Vasile arătă în sus. Va să zică, pe lângă toate celelalte, trebuia reparat şi acoperişul. Sigur, pentru că directorul nu trebuie să creadă chiar tot ce-i spun subalternii, la prima zi cu ploaie, se duse în sală. Într-adevăr, „chica”.

La Comitetul Judeţean de Partid existau de câteva luni mai multe cereri de reparare a acoperişului. Dar, nefiind bani şi teatrul neaflându-se printre priorităţi, continua să „chice”. C. Dinischiotu încercă să intre la primul-secretar, dar nu reuşi. Activiştii mai mici răspundeau plictisiţi: „Ştim, tovarăşu’ director, dar acum e campanie agricolă şi ştiţi, poate la anul, să alocăm bani din buget… acum nu se poate face nimic, doar să mai cârpim oleacă…” Se mai cârpea, dar tot „chica”. Pe 7 noiembrie, care cădea într-o vineri, urma ca sala teatrului să găzduiască festivitatea respectivă. În prezidiu, urmau să ia loc primul-secretar şi celelalte mărimi ale judeţului. Activiştii Cimpoi şi Curcan, care se prezentaseră la tovarăşul director pentru a face pavoazarea scenei, fură expediaţi de îndată. „De pavoazare se ocupă oamenii mei!”, le spuse C. Dinischiotu privindu-i încruntat peste ochelari. Şi oamenii se ocupară sub directa supraveghere a directorului. Adică masa prezidiului, roşie, din recuzita teatrului, fu aşezată exact în locul unde „chica”. „Don’ director, da’ dacă plouă, taman aicea…” „Las’ să chice, măi Vasile! Pune masa unde ţi-am spus!”, se auzi glasul directorului. Mai rămânea ca a doua zi, 7 noiembrie, să plouă. Şi a plouat. Sâmbătă dimineaţă, patru muncitori descărcau deja dintr-un camion tabla pentru acoperiş.

Costin Tuchilă

„Mofturi” de I. L. Caragiale

„O, Moft! tu ești pecetea și deviza vremei noastre. Silabă vastă cu nețărmurit cuprins, în tine încap așa de comod nenumărate înțelesuri: bucurii și necazuri, merit și infamie, vină și pățenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, vițiuri distrugătoare, suferință, mizerie, talent și imbecilitate, eclipse de lună și de minte, trecut, prezent, viitor – toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.”

În lectura actorului Radu Beligan, această caracterizare vesel-tristă, cu rol de profesiune de credință, desprinsă din Moftul român, articol-program apărut în primul număr al periodicului „Moftul român” (I, nr. 1, 24 ianuarie 1893), deschide spectacolul „Mofturi” de I. L. Caragiale, care va putea fi ascultat luni, 27 ianuarie 2012, ora 11.00, la barul Hotelului Ramada-Majestic din București, în cadrul audițiilor organizate de Teatrul Național Radiofonic, „Ne auzim la Majestic”.

Spectacolul cuprinde: Moftul român (1893), Moftangii: Rromânul, Rromânca, Savantul (1893), Trădarea românismului! Triumful străinismului!! Consumatum est!!! (1893), Politica (fragment, 1893), Temă și variațiuni (1885), În stilul și cu sintaxa „Monitorului oficial” (1877), Greșală de tipar (1902), Gogoși (1877), Mitică (1900), Succesul „Moftului român” (1893), Magnum mophtologicum (1893), Moșii (Tablă de materii) – 1901 ș.a. Interpretează: Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu, Mitică Popescu, Valentin Uritescu, Petre Lupu, Valentin Teodosiu, Mircea Constantinescu, Magda Duțu. Realizatori: Costin Tuchilă, Pușa Roth şi Vasile Manta. Înregistrare din anul 1998.

Acest spectacol are mica lui istorie. În 22 februarie 1998, se difuza la Radio România Cultural emisiunea Caragiale şi moftul român, înscrisă în seria „Clasicii dramaturgiei universale”, realizatori: Puşa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Era a patra din respectiva serie, astăzi foarte lăudată de ascultătorii ce au avut bunăvoinţa de a ne comunica impresiile. În cea dedicată lui Caragiale am pus în discuţie moftul şi moftangiii revelaţi de contemporanul nostru Caragiale, permanenţi la noi, contemporanii lui Caragiale. Am invitat la microfon critici care au zăbovit asupra lor: Ştefan Cazimir, autorul studiului I. L. Caragiale faţă cu kitschul (1988), Alexandru Condeescu, semnatar al unui strălucit eseu, Planeta Moft (1997), subintitulat: O utopie critică despre rolul celei de-a patra puteri constituţionale (Sfinte Sisoe!) în opera lui I. L. Caragiale. Am dat cuvântul actorului Ilie Gheorghe de la Teatrul Naţional din Craiova, singurul care jucase pînă la data aceea roluri principale în toate piesele lui Caragiale. Textele şi fragmentele de texte (Moftul român, Moftangii, În stilul şi cu sintaxa „Monitorului oficial”, Temă şi variaţiuni, Politică, Succesul „Moftului român”, Diverse, Eclipse, Telegrame, Raport CFR, Greşală de tipar, Culmi, Moşii – Tablă de materii) au fost interpretate în premieră absolută la radio de mari actori: Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Valentin Uritescu, Mitică Popescu, Virgil Ogăşanu, în ordinea „intrării în scenă”. Textelor enumerate li s-a adăugat schița Amici, în versiunea inegalabilă a lui Radu Beligan și Ion Lucian. La înregistrare, în cunoscutul studio „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii (T1, cum îi zicem noi), am tremurat puţin, nu pentru că era iarnă. Există un ton, o nuanţă timbrală a intonaţiei, un ritm al dicţiunii, o valoare inefabilă a fiecărei respiraţii. Le prinzi în clipa privilegiată iar ea poate fi ratată din varii pricini, inclusiv tehnice. Nu s-a întâmplat, din fericire. Maeştrii nu se dezmint niciodată. Veniţi într-o după-amiază, cu un ceas înaintea amurgului, pe gheaţă, după un turneu epuizant, Radu Beligan şi Ion Lucian, albi la faţă, au rostit cu tăietură clasică, fără vreo ezitare Moftul român şi Amici. Textul xerocopiat aflat în faţa domniilor lor era o dulce inutilitate. Ochii se urmăreau reciproc, fixau microfonul.

Mircea Albulescu ne-a surprins a doua zi fonotecând unul dintre interviuri. Intrat vijelios în cabină, l-am auzit: „Parşivilor, Caragiale fără mine?” A citit de îndată Rromânul cu un r graseiat inimitabil. „Caragiale fără mine, ai?!…”

Înregistrându-l pe Virgil Ogăşanu, am avut noi, în regie, emoţii. Stăteam lângă Vasile Manta la pupitrul acela lung, complicat, răspunzător de mii de ore de teatru. Priveam prin ciclop. Domnul Ogăşanu intrase în transă: Moşii (Tablă de materii). Un crescendo uluitor, apocaliptic în lectura textului, combinând nuanţele cele mai expresive, fără nici o respiraţie în plus. Spaima noastră – numai a noastră – era subînţeleasă: o atât de omenească bâlbă, o vocală inexpresivă, o virgulă omisă şi totul ar fi trebuit luat de la început. Nici vorbă: Virgil Ogăşanu a interpretat textul pe nerăsuflate. După finalul: „Criză teribilă, monşer!”, a respirat adânc, parcă nesfârşit. A rămas puţin timp pentru felicitări şi mulţumiri, actorul se grăbea la teatru, avea repetiţie…

Să revin: replica „Mofturi!” (cu varianta „Moft!”) din Moftul român este rostită de Ion Lucian de fiecare dată altfel (de 15 ori, conform textului), de la expresia plictisului la cea a ironiei capricioase, de la asprimea de buzdugan la revărsarea de fiere, de la zâmbetul fudul la dispreţul sec. O bogăţie de sensuri prin aceleaşi silabe aruncate meşteşugit în auz, cât imperiul fără graniţe al mofturilor. Fragmentul din Moftul român constituie pregenericul emisiunii menţionate; câteva pasaje din el – încheierea. După difuzarea benzii, nu am abandonat – să nu aveţi altă impresie! – mofturile… Am închegat alături de Pușa Roth și Vasile Manta un spectacol radiofonic cu titlul „Mofturi” de I. L. Caragiale, trimis în eter pe 5 iulie 1998. Durata lui este similară cu cea a emisiunii din seria „Clasicii dramaturgiei universale” (87 minute; cu o variantă scurtată, de 60 minute). Am pus la locul cuvenit textele omise din motive de spaţiu în emisiunea Caragiale şi moftul român; adică, au apărut integral Temă şi variaţiuni, Moftangii; am introdus altele, Mitică, Tot Mitică ş.a.m.d. Un spectacol, s-a spus, de teatru, deşi se bazează pe proză jurnalistică…

Costin Tuchilă