Recomandare: „Revista Teatrală Radio”

revista teatrala radio

logo revista teatrala radioRevista Teatrală Radio este un proiect Radio România Cultural, realizat de o echipă de redactori din cadrul redacțiilor Teatru și Radio România Cultural ale Societății Române de Radiodifuziune. Noua publicație online, în format multimedia, s-a lansat cu ocazia aniversării a 85 de ani de existență a Radio România (1 noiembrie 2013).

logo rrcPrimele apariții pe noul site sunt datate 21 octombrie 2013 și au prefațat principalul eveniment teatral desfășurat la sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie, Festivalul Național de Teatru, ediția a 23-a, reflectat pe larg prin informații publicate zilnic, reportaje și interviuri, cronici de teatru, cronici de film, relatări și comentarii ale evenimentelor din cadrul Festivalului.

Revista este dedicată vieții teatrale românești și Teatrului Național Radiofonic. Pe pagina Home citiți informații, articole de sinteză, cronici de teatru despre spectacolele care se joacă în teatrele din România, despre festivalurile de teatru, interviuri cu oameni de teatru, cronici de carte, eseuri. Site-ul are rubrici permanente de Știri, Premieră, Cronică de teatru, Interviu, Reportaj, Cartea de teatru, Festivaluri, Cronică de festival, Proiecte, Campanii ș.a. Intenția redactorilor și colaboratorilor acestei reviste online este de a reflecta cât mai fidel și mai obiectiv viața teatrală din România, în formule publicistice atrăgătoare nu în ultimul rând prin prezentarea grafică și materialul foto și prin folosirea eficientă a mijloacelor multimedia (fișiere audio-video, clipuri publicitare etc.).

teatrul national radofonic societatea romana de radiodifuziune

tnr-logoSecțiunea rezervată Teatrului Național Radiofonic cuprinde detalii referitoare la premierele și programul săptămânal al TNR, la programele speciale de teatru radiofonic legate de aniversări și comemorări sau prilejuite de sărbătorile calendaristice, audițiile cu public organizate de Redacția Teatru, festivaluri de teatru radiofonic, apariții editoriale și discografice, alte evenimente culturale în care sunt implicați membrii redacției. Emisiunea, deja de tradiție, Revista Teatrului Național Radiofonic, care cuprinde  recomandări din programulistoria teatrului radiofonic in romania de costin tuchila liber săptămânal al teatrului radiofonic și comentarii, apare începând din 2 noiembrie 2013 într-un nou format, online. În această secțiune a site-ului (Teatrul Național Radiofonic) vor fi cuprinse emisiuni publicistice, de critică și istorie a teatrului românesc și universal, realizate de Redacția Teatru: De la arlechin, Cronica unei premiere anunțate, Oglinda firii, Cinci personaje în interpretarea unui actor, Thaliafest, Clasicii dramaturgiei universale. O pagină este dedicată Istoriei Teatrului Național Radiofonic (1929) până în prezent.

O altă pagină a site-ului este intitulată Din istoria teatrului românesc și va cuprinde articole dedicate unor momente importante și unor mari personalități din istoria teatrului românesc, precum și documente de arhivă.

logo revista teatrala radioRevista Teatrală Radio este deschisă atât specialiștilor, nume consacrate ale teatrologiei și publicisticii teatrale, cât și tinerilor care se specializează în acest domeniu. Așa cum se observă din primele zile de funcționare a site-ului, Revista Teatrală Radio pune la dispoziție un spațiu practic nelimitat celor mai tineri condeieri, absolvenți de puțină vreme sau încă studenți, cu gândul mărturisit al dialogului viu, deschis între generații.

Adresa site-ului: http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/

Istoria teatrului universal, conferințe susținute de Pușa Roth

pusa roth istoria teatrului universal conferinte bmb originea tragediei

eveniment liber sa spunLuni, 11 noiembrie 2013, ora 17.00, în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București, Sediul Central (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei), va avea loc deschiderea seriei de conferințe cu exemplificări audio-video, Istoria teatrului universal, susținute de Pușa Roth. Prima conferință are ca subiect Originile teatrului: Nașterea tragediei în Grecia Antică, având subtitlul Concepția pusa rotharistotelică despre nașterea tragediei din ditiramb în cadrul serbărilor dionisiace. Limitele și contestarea concepției lui Aristotel.

Noua serie de conferințe a Bibliotecii Metropolitane București prezintă într-un limbaj adecvat atât publicului larg, cât și specialiștilor, istoria fenomenului teatral de la origini până în secolul al XX-lea: originile teatrului, epoci de creație, curente artistice, genuri și specii de teatru, mari dramaturgi, forme ale spectacolului teatral. Conferințele beneficiază de: exemplificări audio – fragmente de teatru radiofonic;aristotel exemplificări video – fragmente din filme documentare, fragmente din filme care au la bază piese de teatru; material iconografic în proiecție video.

Pe lângă caracterul informativ și formativ, cu adresabilitate directă la publicul de astăzi, această serie de conferințe subliniază actualitatea clasicilor dramaturgiei universale, a ideilor, temelor și motivelor din diferite epoci de creație, din Antichitate până la mijlocul secolului al XX-lea, adică până la cei autori considerați valori clasicizate. Modernii de ieri sunt clasicii de astăzi, iar a face dintr-un autor clasicizat contemporanul nostru înseamnă în primul rând a reliefa o dată în plus, din perspectiva omului de astăzi, adevăruri universal-valabile. Dacă teatrul, după cum credea Novalis, este „reflecţia activă a omului despre el însuşi”, lui i se datorează şi prilejul celei mai directe actualităţi, idee exemplificată prin prezentarea epocilor, curentelor de creație, a autorilor dramatici și a formelor de spectacol de teatru.

dionysos satiri tragedie greaca pusa roth

Linkuri utile: http://pusaroth.wordpress.com/

http://centenarcaragiale.radio3net.ro/

Revista Teatrală Radio

revista teatrala radio

eveniment liber sa spunRevista Teatrală Radio este un proiect Radio România Cultural, realizat de o echipă de redactori din cadrul redacțiilor Teatru și Radio România Cultural ale Societății Române de Radiodifuziune. Noua publicație online, în format multimedia, s-a lansat cu ocazia aniversării a 85 de ani de existență a Radio România (1 noiembrie 2013). Continuă lectura „Revista Teatrală Radio”

Clasicii dramaturgiei universale: „Marivaux: iubiri galante”

marivaux clasicii dramaturgiei universale

eveniment liber sa spunDuminică, 30 iunie 2013, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea Marivaux: iubiri galante din seria „Clasicii dramaturgiei universale”. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

În timp ce clasicii secolului al XVII-lea preconizau imitarea anticilor pentru a atinge perfecţiunea, Marivaux nu recunoaştea „în nici un gen, în nici o naţiune, în nici un secol, nici maestru, nici model, nici erou.” El „prefera să stea umil, în ultima bancă, lângă micul grup al autorilor originali, decât să se afle, trufaş, în numerosul cârd al imitatorilor.”, scrie bustul lui marivauxD’Alembert în Elogiul lui Marivaux (Opere filosofice, istorice și literare, volumul X, Paris, 1805). În jurnalul „Cabinetul filosofului” (1734), Marivaux susţine că visează „la o lume adevărată”, adică la un univers în care fiinţele comunică fără erori şi fără minciună. Întreaga sa operă este o interogaţie asupra posibilităţii de a atinge această transparenţă în viaţa socială, în care el descoperă false aparenţe, vanităţi şi ambiţii. În această lume în care se înfruntă adevărul şi minciuna, câmpul de bătaie este până la urmă limbajul. Marivaux utilizează toate şiretlicurile, subliniind ambiguităţile în mecanica precisă a pieselor sale, dar şi în analiza subtilă din romane.

În primul număr din „Spectatorul francez”, autorul Triumfului iubirii descrie o experienţă decisivă: aceea a măştilor care caracterizează existenţa socială şi care justifică ambiţia scriitorului de „a examina oamenii” cu luciditate. „Făcând din dragoste principalul şi unicul subiect al pieselor sale, spune Ion Brăescu în Micul dicționar de scriitori francezi, marea inovaţie a lui Marivaux a fost de a o privi sub unghi comic. Racine analiza dragostea în momentele ei de criză sau când se sfârşea în mod tragic. Marivaux prezintă dragostea născândă, începuturile ei, înfiriparea unui sentiment care încă se ignoră sau caută să se desluşească. Comediile lui se termină acolo unde tragediile lui Racine de-abia încep.”

farmecele vietii antoine watteau 1717 18

Jean-Antoine Watteau, Farmecele vieții, 1717–1718

Puţini scriitori au şansa de a-şi transforma numele în substantive, adjective, verbe devenite bunuri comune. De a face ca derivatele numelui lor să păşească dincolo de graniţele operei lor. Este cazul lui Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux, normandul născut la Paris, la 4 februarie 1688, la 15 ani după moartea lui Molière şi plecat spre alte zări tot într-o zi de februarie, 12, a anului 1763, uitat şi izolat de lume. Marivaudage înseamnă de două veacuri „amabilitate preţioasă, limbaj galant.” Caracterizând un stil, adjectivul marivaudé a devenit sinonimul livresc pentru „rafinat, pedant, preţios, întortocheat, alambicat.” Cât despre verbul marivauder, inutil, poate, să amintim semnificaţia lui: „a imita stilul afectat al lui Marivaux”. „Îndrăgostit de teatru şi de adevăr, moralist fără a fi mizantrop, spectator lucid al unei lumi în schimbare, Marivaux a dorit să inventeze idei şi limbaje noi. Este ceea ce el numea a gândi în calitate de om”, scriu istoriile literare.

Detalii despre teatrul lui Marivaux, receptarea sa în epocă și receptarea contemporană, fragmente semnificative din piese aflate în Fonoteca Radiodifuziunii (Jocul dragostei și al întâmplării, înregistrare din 1957, Triumful iubirii, 1986, Insula sclavilor, 2005) în emisiunea de duminică, 30 iunie 2013.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Victor Eftimiu – basm și realitate

victor eftimiu

Duminică, 26 mai 2013, ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați emisiunea Victor Eftimiu – basm și realitate, din seria Clasicii dramaturgiei universale. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă. Înregistrare din anul 2004. Invitați: criticul și istoricul literar Valeriu Râpeanu, publicistul Manase Radnev și actrița Ioana Calotă.

Amurg de Renaştere: Christopher Marlowe

Christopher Marlowe

Duminică, 31 martie 2013, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Pușa Roth și Costin Tuchilă va invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: Amurg de Renaştere: Christopher Marlowe.

Asemănările, inclusiv biografice, dintre Christopher Marlowe şi William Shakespeare, născuţi în acelaşi an de graţie 1564, au generat de aproape un secol încoace discuţii aprinse. Hotărâţi să răstoarne ordinea valorilor şi probabil uimiţi de geniul shakespearian, unii au încercat să acrediteze ideea că Shakespeare nu ar fi decât un nume de împrumut al lui Marlowe, fiul unui cizmar din Canterbury, om cu atitudine liber cugetătoare şi vederi republicane, ucis de agenţii reginei Elisabeta la 30 mai 1593, la Deptford şi nu, cum s-a crezut până de curând, într-o banală încăierare de cârciumă. Fanteziile, spectaculoase, au prins repede aripi şi astfel respectivii cercetători au ajuns să afirme că o parte din opera lui Shakespeare i s-ar fi datorat lui Marlowe (n. 23 februarie 1564), fostul student al Universităţii din Cambridge, aflat în situaţia ingrată de a se ascunde sub un pseudonim pentru a scăpa de sub urmărirea judiciară. Ipoteza a fost lansată în 1955 de americanul Calvin Hoffman într-o carte intitulată Uciderea unui om care era Shakespeare, în care susţinea că Marlowe nu a fost omorât în 1593, ci a plecat în exil, în Italia, unde a scris piesele şi poemele atribuite actorului Shakespeare, sub numele acestuia. Şi cum senzaţionalul atrage, ipoteza a proliferat îndată, mai ales că Hoffman (m. 1987) nu era singurul care s-a îndoit de paternitatea pieselor shakespeariene şi chiar de existenţa dramaturgului. Calvin Hoffman dă o lungă listă de nume, unele ilustre, care au avut cel puţin dubii asupra existenţei lui Shakespeare. Ideea nu era aşadar deloc nouă, secolul al XX-lea şi mai ales ultimii ani excelând în atribuirea operei shakespeariene fie filosofului Francis Bacon (1561–1626), fie chiar reginei Elizabeth I, lui Edward de Vere, al 17-lea conte de Oxford, lui William Stanley, conte de Derby sau lui Rodgers Manners, al cincilea conte de Rutland (1576–1612), după recenta ipoteză a rusului Ilya Gililov. S-a avansat chiar ideea că Shakespeare este pseudonimul unei femei, Mary Sidney Herbert (1561–1621), contesă de Pembroke, autoare de psalmi. Cele mai multe speculaţii pornesc de la episoade biografice. Pentru că o rudă îndepărtată a lui Shakespeare, Sir Henry Neville (1562–1615), curtean şi diplomat, era poreclit Falstaff şi i-ar fi inspirat personajul, a devenit unul dintre candidaţii la paternitate. Directorul teatrelor Rose şi Fortune, unde s-au jucat mai multe piese shakespeariene, Phillip Henslowe (1550–1616), ar fi contribuit şi el la scrierea unora dintre acestea, fapt deloc imposibil în epocă. Freud şi Orson Welles erau susţinătorii contelui Edward de Vere, a cărui biografie corespunde cu episoade din piesele shakespeariene, ceea ce desigur e o simplă fantezie. Astăzi există o asociaţie cu acest nume care militează fervent pentru o astfel de atribuire, iar Societatea „Shakespearian Autorship Trust” încurajează cercetările asupra paternităţii. […]

biserica st george canterbury

Turnul Bisericii St. George din Canterbury, în care a fost botezat Marlowe

Amurg de Renaştere, epoca elisabetană încearcă să se desprindă într-o măsură de idealul exprimat abstract, să îmblânzească şi să umanizeze noţiuni aflate la mare preţ prin tradiţia creştină. Dar tocmai în acest fel ele dobândeau un plus de valoare morală. Ca într-o oglindă, realitatea devenea mai întâi iluzie, se dubla himeric iar dublul putea fi consacrator, dacă prin moarte înţelegem şi consacrare. Valoarea morală ajunge în acest spaţiu mental valoare pregătitoare: „Ceea ce este […] mult mai important în teatrul medieval în Anglia, în afară de mister, este teatrul moralităţii (morality), care este o construcţie deosebit de potrivită spiritului englez prin fondul moral pe care îl desfăşoară cu ajutorul unor personaje reprezentând anumite abstracţiuni. Prin gravitatea temelor sale, moralitatea engleză târzie înfăţişează dramatic o adevărată pregătire a sufletului creştin pentru moarte, s-ar putea spune: o adevărată artă de a muri. […]” (Ion Marin Sadoveanu, Drama şi teatrul elisabetan, în Istoria universală a dramei şi teatrului).

dr faust

Dr. Faust

Procedee specifice acestei specii, morality, mai pot fi aflate, la rigoare, în teatrul epocii elisabetane, dar foarte departe de maniera în care tipul spaniol distinct, auto sacramental, apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, urma misterele medievale. Conţinutul încetează să mai fie schematic, abstracţiunile alegorice aproape că nu mai există, studiul psihologiei individuale, cu nuanţe de multe ori contradictorii, devine prevalent şi atunci când soluţia este predictibilă în virtutea unui cod moral de sorginte creştină. Rămân doar anumite simetrii de natură imagistică, amintind de Evul Mediu: „Marlowe, scrie Ion Marin Sadoveanu, nu se va sfii să încadreze pe Doctorul Faust, al său, între un Înger bun şi un Înger rău, întocmai cum omul apare în descătuşarea acţiunii din Castle of Perseverance.”

timur lenk

Timur Lenk (Tamerlan cel Mare)

Este destul de limpede astăzi că sursa istoric-teoretică a lui Marlowe pentru prima lui tragedie, Tamerlan cel Mare (Tamburlaine the Great), a putut fi Oglinda englezească (The English Mirror) din 1586. Acolo va fi găsit Marlowe epitetul „biciul lui Dumnezeu” (the Scourge of God), asociat, e drept, numelui lui Attila. Dar poate fi lipsit de importanţă faptul că respectivul text se intitulează Oglindă? Că dramaturgul nu uită să arunce această provocare a oglinzii încă din prologul la Tamerlan cel Mare?

 „Lăsând în urmă rimele săltate

Pe care apasă-ntr-una poetaştrii

Şi piesele de bâlci ce le-ntocmesc

Autori profani dar plini de ciudăţenii,

Vă vom purta spre-un falnic cort de luptă

Ca s-auziţi cum scitul Tamerlan

Aruncă vorbe tunătoare lumii

Şi biciuieşte ţări cu spada-i cruntă.

Priviţi-l dar în tragică oglindă

Şi soarta judecaţi-o cum credeţi.” […]

Pe lângă ample comentarii referitoare la biografia enigmatică a lui Marlowe, la opera sa dramatică, emisiunea de la Radio România Cultural cuprinde fragmente din piesele Tamerlan cel Mare, Tragica istorie a dr. Faust și Eduard al II-lea, înregistrări de referință din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii.

Molière, omul și actorul

Clasicii dramaturgiei universale

Duminică, 28 octombrie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră emisiunea Moliére, omul și actorul, din seria „Clasicii dramaturgiei universale”. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Viața lui Moliére, desprinsă din documente de epocă, istoricul carierei dramaturgului și actorului, de la înființarea trupei Ilustrul Teatru și primele farse la cel din urmă act ale existenței sale, Bolnavul închipuit, conflictele și scandalurile artistice care l-au însoțit pe autorul lui Tartuffe, într-o emisiune în care, pe lângă comentarii, veți asculta fragmente din piesele: Astă seară joacă domnul Moliére de Marica Beligan, Doctorul zburător, Pisălogii, Tartuffe, Bolnavul închipuit de Moliére, în înregistrări din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii.

„Molière se născuse cu o înclinaţie atât de mare pentru teatru, încât a fost cu neputinţă de a-l împiedica să se facă actor. Abia îşi sfârşise studiile în care reuşise în chip desăvârşit şi se însoţi cu mai mulţi tineri de vârsta sa şi cu aceeaşi pasiune luă hotărârea să înjghebeze o trupă de actori pentru a merge în provincie să joace teatru. Tatăl său, bun burghez din Paris şi tapiser al regelui, necăjit de hotărârea luată de fiul său, a încercat să-l determine prin toţi prietenii săi să părăsească acest gând. Nici rugăminţile, nici mustrările prietenilor susţinute de promisiunile sale n-au avut darul să-l convingă.”– citim în schiţa biografică Molière, din seria „Les Hommes illustres qui ont paru en France”, 1696.

„La patruzeci (adică în 1640) sau puţin mai înainte, / am ieşit din Colegiu şi am ieşit savant. /Apoi, întors din Orléans, unde mi-am luat licenţa, / m-am făcut avocat după vacanţa cea mare. / Am fost în barou cinci sau şase luni”, spune personajul Élomire, anagrama numelui lui Molière din comedia-pamflet Élomire Hypocondre (1670) de Le Boulanger de Chalussay, pseudonim sub care se ascundea un duşman al lui Molière. Datele par a fi certe, mai ales că nu avem amănunte clare, verosimile despre anii de formare ai lui Molière. E sigur că a studiat avocatura, iar pasajul din piesa amintită nu era decât una dintre multele răutăţi („Dar tatăl său ştiind că pe bani / în Orléans un măgar obţinea o licenţă, / îl duse pe al său…”). Avocatului care nu a pledat niciodată, care avea să ştie să depăşească înţelept şi ironic mizeriile unei vieţi prea scurte, i se deschidea la mijlocul unui veac în acelaşi timp baroc şi clasic, o carieră artistică nebănuită. Cariera unuia dintre cei mai mari dramaturgi, despre care se spune de trei secole încoace că a creat o fiziologie a râsului. Fiziologie, sau dacă acceptaţi, în egală măsură, filosofie a râsului.

Biserica Saint-Eustache din Paris

Fiul lui Jean Poquelin, bogat negustor tapiţer din strada Saint Honoré din Paris, şi al Mariei Cressé, şi ea fiică de tapiţer, Jean-Baptiste Poquelin a fost botezat la 15 ianuarie 1622, în Biserica Saint-Eustache. Data naşterii nu se cunoaşte. La 11 ani este înscris la prestigiosul Collège de Clermont, şcoală iezuită. Există multe poveşti despre timpul petrecut aici, de la exigenţa exagerată a tatălui, la întâlnirea cu prinţul de Conti. Viitorul dramaturg ar fi fost elevul filosofului Pierre Gassendi, dar informaţia nu e sigură. Cert este că a fost un prieten apropiat al abatelui La Mothe Le Vayer, fiul lui François de La Mothe Le Vayer, filosof sceptic, una dintre figurile „libertinajului erudit” din secolul al XVII-lea, în anii pe când abatele edita lucrările tatălui său. La moartea prematură a abatelui, Molière scrie un sonet dedicat bătrânului Le Vayer. În aceşti ani de studiu, în care lumea pariziană era sedusă de Fizica lui Epicur, Molière ar fi tradus, după spusele contemporanilor, poemul De rerum natura al lui Lucreţiu.

Molière, portret de Nicolas Mignard (1658)

Când a împlinit vârsta de 18 ani, tatăl său i-a predat titlul de „tapissier du Roi” şi oficiul asociat de „valet de chambre”, care îi dădea posibilitatea de a fi în contact cu regele. În 1642, după ce absolvise dreptul la Orléans şi fusese înscris în Barou timp de şase luni, îl aflăm urmând cortegiul regal la Narbonne. În după-amiaza zilei de 30 iunie 1643, împreună cu iubita sa Madeleine Béjart, un frate şi o soră a acesteia, actori şi alţi asociaţi, fondează trupa „L’Illustre Théâtre” („Ilustrul Teatru”), care, după doi ani, va trece prin mari dificultăţi financiare. Protejata contelui de Modène, de la care ar fi avut un copil, Madeleine Béjart era mai mare cu patru ani ca Molière. „Era frumoasă, galantă, dotată cu mult spirit, ştia să cânte şi să danseze frumos; cânta la tot felul de instrumente; scria versuri şi proză încântătoare iar în conversaţie era teribil de amuzantă. Era în plus una dintre cele mai bune actriţe ale secolului şi interpretarea sa fermecătoare inspira toate pasiunile prefăcute ce se puteau vedea în teatru”, spune Georges de Scudéry. Rolul ei cel mai bun a fost Epicharis din Moartea lui Seneca de Tristan L’Hermite.

În ciuda eforturilor făcute mai ales în secolul al XIX-lea, nu se ştie dacă Armande, viitoarea soţie a lui Molière, era fiica sau sora Madeleinei Béjart, prima directoare a trupei „Ilustrul Teatru”. Când devine directorul companiei, în iulie 1644, Jean-Baptiste de Poquelin adoptă pseudonimul Molière, inspirat de numele unui mic sat din sudul Franţei. În 1645, reclamat de creditori, este închis pentru datorii la Châtelet, dar eliberat după câteva zile la intervenţia tatălui său. Oricum, soarta „Ilustrului Teatru” pare pecetluită, cel puţin la Paris. Trupa pleacă într-un lung turneu în provincie, care va dura aproape 14 ani, răstimp de prefaceri, treceri sub protecţia unor persoane influente, întâlniri mai mult sau mai puţin profitabile. Actorul Charles Dufresne preia la un moment conducerea trupei care joacă la Albi, Carcasonne, Nantes, Toulouse, Narbonne, Grenoble, Lyon, Bordeaux, Montpellier, Avignon, Dijon, Rouen, unde Molière îl întâlneşte pe Corneille. În 1650 el preia din nou conducerea trupei, care trei ani mai târziu intră sub protecţia prinţului de Conti, guvernatorul provinciei Languedoc, şi împrumută numele acestuia. Prietenia avea, însă, să se termine mai târziu, când Conti s-a alăturat inamicilor lui Molière din „Parti des Dévots” („Partidul Bigoţilor”), în scandalul cu Tartuffe. La Lyon, domnişoara Duparc, cunoscută sub numele de La Marquise, se alătură trupei. La Marquise era curtată, zadarnic, de Pierre Corneille, devenind mai târziu iubita lui Jean Racine. […] (Fragment din textul emisiunii).

Clasicii dramaturgiei universale: „August Strindberg: alchimia visului”

Centenar August Strindberg

Duminică, 27 mai 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați emisiunea August Strindberg: alchimia visului din seria Clasicii dramaturgiei universale. Realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Data difuzării în premieră: 24 septembrie 2000.

În 14 mai a.c. s-au împlinit 100 de ani de la moartea scriitorului suedez August Strindberg (n. 22 ianuarie 1849, Stockholm).

În emisiunea din seria Clasicii dramaturgiei universale puteți asculta comentarii referitoare la biografia și opera lui Strindberg, un amplu interviu cu Dan Grigorescu, realizat în septembrie 2000, fragmente de piese (Domnișoara Iulia, Tatăl, Dansul morții).

„Decenii în şir opera lui Strindberg a fost prezentată de istoria literară dintr-o perspectivă simplificatoare. Până prin anii ’50–’60 ai secolului al XX-lea, ea era pusă exclusiv în legătură cu influenţa pe care împreună cu pictura norvegianului Edvard Munch, contemporan cu el şi ilustrator al operei lui Strindberg, sau inspirându-se din aceasta, a exercitat-o asupra literaturii europene la cumpăna celor două veacuri, determinând printre altele apariţia expresionismului. Strindberg era înregistrat, aşadar, în primul rând ca un precursor al expresionismului. Dar abia către sfârşitul anilor ’40, la un secol de la naşterea dramaturgului, două studii monografice apărute concomitent, unul al istoricului literar englez, Elizabeth Sprigge, celălalt al francezului Maurice Valency, au revelat lărgimea orizontului său tematic şi stilistic.

După cum se ştie, Strindberg provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi – mama fusese însă slujnică într-o crâşmă. Povestirea autobiografică de o mare intensitate tragică Fiul slujnicei l-a făcut cunoscut nu numai Scandinaviei, ci întregii Europe occidentale. De altminteri se cuvine să observăm că după numai 13 ani ea era tradusă şi în româneşte în paginile unei reviste de la Iaşi. Strindberg, care debutase relativ târziu, după ce fusese ziarist, institutor, bibliotecar la Stockholm, corespundea într-un fel imaginii pe care sfârşitul de secol şi-o făcea despre scriitorii vremii. […]” (Dan Grigorescu)

 ***

 „Un surâs în mizerie sugerează existența unei speranțe și situația se prezintă altfel decât fără speranță. Așa e drumul. Eu pun numai câteva flori pe el.”

„Meditez astfel la viața mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permițându-mi astfel să devin dramaturg și să descriu toate stările de suflet și toate situațiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viața mea ar fi decurs liniștită și fără probleme, n-aș fi avut nimic de descris.”

„Seara, o rază de lumină verde a căzut de la lampă pe pieptul meu, urmărindu-mă peste tot unde mă duceam. Oare va veni lumina pînă la urmă?”

„Când stau liniștit acasă, sunt în pace. Dar când ies puțin printre oameni, începe infernul.”

„Singur, trist, am plâns mult. M-am gândit că viața mea mi-a jucat o farsă plină de cruzime, că își bate joc de sentimentele noastre cele mai bune. Viața? O înșelătorie.”

Am plâns atâta încât ochii mei au pălit în exterior, în timp ce în interior sufletul meu a fost spălat.” (August Strindberg, Jurnal ocult)

 

Picturi de August Strindberg

 Vezi și Delia Nartea și Șerban Gomoi în „Domnişoara Iulia” de August Strindberg

Regi în teatrul lui Shakespeare

Duminică, 29 aprilie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: Regi în teatrul lui Shakespeare. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

În cele zece piese inspirate din istoria Angliei, Shakespeare nu a urmat cronologia istorică, începând cu sfârşitul: Henric al VI-lea (trei părţi, 1591–1592) şi Richard al III-lea (1592–1593) – considerate prima tetralogie –, dorind parcă să înfăţişeze mai întâi venirea la putere a Tudorilor şi abia apoi să analizeze cauzele. A doua tetralogie este alcătuită din Richard al II-lea (1595), Henric al IV-lea (două părţi, 1596–1598) şi Henric al V-lea (1598–1599). Acestora li se adaugă Regele Ioan (1596) şi Henric al VIII-lea, ultima sa piesă, din 1613, care nu-i aparţine decât în parte. Prin urmare, perspectiva istorică cuprinde perioada dintre 1199 (venirea la putere a lui Ioan-fără-Ţară, Regele Ioan) şi 1547 (moartea lui Henric al VIII-lea), adică istoria Plantageneţilor şi a Tudorilor. Războiul cu Franţa (Războiul de 100 de ani, 1337–1453) şi războiul civil (Războiul celor două Roze, 1455–1485) alcătuiesc fundalul pe care se orchestrează lupta pentru putere în cele două tetralogii.

Cadrul general tematic, care poate fi şi unul de interpretare a istoriei, este legitimarea puterii, urmând schema medievală a ascensiunii şi prăbuşirii capetelor regale. Sursele principale sunt Unirea celor două nobile şi vestite case, Lancaster şi York (1548) de Edward Hall şi Cronicile Angliei, Scoţiei şi Irlandei (1577) de Raphael Holinshed. Acest corp dramatic enorm, cu foarte multe personaje şi un vârtej de întâmplări din negura vremii, teatralizează o lungă istorie, dintr-o perspectivă care este deopotrivă meditaţie, caracterologie şi mai ales aşezare a faptelor în perspectiva epocii elisabetane, nelipsind desigur partizanate fireşti, astăzi lipsite de relevanţă. Pentru că prin aceste drame istorice, majoritatea rar jucate, Shakespeare ar urmări „un scop precis, acela de a arunca lumină asupra uneia dintre problemele politice ale epocii elisabetane şi de a o rezolva în spiritul filosofiei politice general acceptate a Tudorilor”, istorismul lor a fost contestat, chestiunea fiind departe de a fi elucidată. Importante sunt însă relieful artistic pe care îl au câteva dintre personajele acestor piese, deşi inegal şi, adesea, inferior altor creaţii shakespeariene, apoi valoarea sigură de îndreptar moral. La o privire generală, căreia i se pot adăuga mereu detalii care să o nuanţeze, istoria este ciclică pentru Shakespeare, ca o multiplicare de situaţii similare, previzibile:

„Când citim aceste capitole diferite în ordinea evenimentelor şi potrivit succesiunii domniilor, ne frapează faptul că, pentru Shakespeare, istoria este statică – scrie Jan Kott în Shakespeare, contemporanul nostru (1965). Fiecare din aceste capitole începe şi se sfârşeşte în acelaşi punct. În fiecare piesă, istoria parcă ar descrie un cerc, întorcându-se în punctul de plecare. Cercurile care se repetă invariabil şi pe care istoria le descrie sunt domniile succesive. Fiecare din aceste mari tragedii istorice începe cu lupta pentru tron sau pentru consolidarea acestuia, fiecare se încheie prin moartea monarhului şi printr-o nouă încoronare. În fiecare din piesele istorice, suveranul legitim târăşte după sine un lung şir de crime.”

În această emisiune veți putea asculta comentarii referitoare la trilogia Henric al VI-lea, drama istorică Henric al V-lea, tragediile Richard al II-lea, Richard al III-lea, Regele Lear, Macbeth și fragmente semnificative din piese aflate în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii: Richard al II-lea (1956), Richard al III-lea (2004), Regele Lear (1955), Macbeth (1990).

Calendar: Lope de Vega

În 27 august 1635 a murit la Madrid scriitorul Lope de Vega. Cea mai concludentă şi inspirată expresie ce ar putea sintetiza fenomenul Lope de Vega a fost formulată de un contemporan al său, nimeni altul decât Cervantes, care l-a numit „monstru al naturii”. Formulă, desigur, admirativă, căci „monstruo de la naturaleza” poate însemna în egală măsură „fenomen al naturii”. Lope reprezintă atât pentru contemporanii săi, cât şi pentru posteritate, un caz psihologic extraordinar. Geniul lui are, cu diferenţele de rigoare şi supus „pluralităţii vitale” a veacului baroc, conturul titanic al unor Michelangelo, Leonardo da Vinci, Shakespeare sau Wagner. La toţi concentrarea vieţii poate deschide perspective asupra operei, dar nu o poate explica. Nu e însă mai puţin utilă atunci când depăşeşte cadrul îngust al biografismului.

Se întâmplă cu Lope de Vega ceea ce îndeobşte întâlnim la creatorii de asemenea anvergură: cu cât portretul omului iese din aura misterioasă, cu atât opera sa devine mai enigmatică şi mai tulburătoare. În plus, descins din Secolul de Aur spaniol, Lope de Vega devine o figură simbolică prin ceea ce acceptă dintr-o tradiţie culturală, prin ceea ce neagă pentru a deschide o epocă, dar şi prin mobilitatea spirituală care îl face, în atâtea privinţe, precursor al modernilor.

Aşezat alături de Shakespeare, de la revendicarea lui ca precursor în epoca romantismului până la interesul care îl face „contemporanul nostru”, cu o sintagmă atât de întrebuinţată în ultimele decenii, Lope de Vega rămâne un caz unic în istoria literaturii şi în istoria teatrului. Cel mai prolific autor dramatic din toate timpurile – şi, considerându-i întreaga operă alcătuită din teatru, poezie, proză, autorul celei mai bogate cantitativ creaţii – Lope de Vega a scris, se pare, aproximativ 1800 de drame şi comedii, după Juan Pérez de Moltalbán, la care se adaugă 400 de piese religioase (autos sacramentales), majoritatea, în versuri, cu rimă. Din primele s-au păstrat puţin peste 500, din piesele religioase – 60. Desigur aceste cifre trebuie privite cu oarecare prudenţă, ele pot cuprinde o mistificare, dar ea nu schimbă defel datele problemei. Lope se declara în 1609 autor a 483 de comedii: „Dar ce pot să fac dacă am scris, / cu cea terminată săptămâna aceasta, / patru sute optzeci şi trei de comedii?” (v. 367–369 din Arta nouă de a face comedii în vremea noastră). În 1625, în finalul comediei Fata cu ulciorul (La moza del cántaro) spunea că a scris 1 500 de piese: „Aici tace comedia, / Care, de-a pierdut procesul, / Aminteşte că-i a mia / Şi cinci-sutea comedie / Scrisă de Lope de Vega. / Când o mie şi cinci sute / Scrii, ai dreptul la iertare!” Hugo A. Rennert şi Américo Castro estimează opera dramatică a lui Lope la 723 de titluri, dintre care 78 sunt de autenticitate îndoielnică sau chiar atribuite greşit, iar 219 s-ar fi pierdut. Prin urmare, ar fi de luat în discuţie astăzi 504, dintre care 426 cu paternitate sigură. Sylvanus Griswold Molrey şi Courtney Bruerton (The Chronology of Lope de Vega’s Comedias: With a Discussion of Doubtful Attributions, the Whole Based on a Study of his Strophic Versification, New York, The Modern Language Association of America, 1940, devenită fundamentală în studiul teatrului lui Lope) inventariază, după o analiză a sistemelor metrice, doar 315 piese cu paternitate sigură, 27 al căror autor este probabil Lope, 73 cu paternitate îndoielnică (dintre care 10 imposibil de datat) şi 87 aparţinând altor autori, deşi îi erau atribuite prin tradiţie lui Lope de Vega – deci un total de 502.

Opera nedramatică a scriitorului spaniol numără 21 de volume masive. Contemporanii săi îi atribuiau cam 4 000 de lucrări. Ar fi scris 3 000 de sonete, trei romane, trei romane scurte, nouă epopei, trei poeme didactice etc. În faţa unui asemenea cantităţi, este imposibil să nu trăieşti o stare de perplexitate. Întrebarea care se pune de îndată, nu departe de suspiciune, este dacă într-adevăr un creator este capabil într-o viaţă care numără puţin peste 70 de ani de o asemenea performanţă. Care să fie secretele acestei miraculoase puteri creatoare? Le vom afla din parcurgerea biografiei, la rândul ei atât de spectaculoasă? Dimpotrivă, o viaţă atât de agitată, cum a fost cea a lui Lope, ar conduce la o profundă îndoială, chiar dacă geniul iese din tiparele comune. Un hispanist francez, Charles Vincent Aubrun (La Comédie espagnole [1600–1680], Paris, Presses Universitaires de France, 1966) presupune că dramaturgul alcătuia planul piesei şi scria câteva scene izolate, iar alţii, poeţi şi actori din anturajul său, completau restul textului. Ipoteza poate fi admisă parţial, mai ales că în epocă practica era relativ curentă. Totuşi e greu de crezut că aceasta ar fi fost o regulă pentru Lope. Există în majoritatea pieselor cunoscute o unitate a tonului care nu poate fi realizată de mai mulţi colaboratori.

Datele exterioare ale biografiei lui Lope nu fac decât să ascundă metabolismul unei creativităţi ieşite din comun. Lope de Vega compunea versuri aşa cum alţii respiră. Primul său biograf, Juan Pérez de Montalbán, insistă asupra precocităţii lui Lope, care la cinci ani citea texte latineşti şi spaniole şi făcea versuri. Se pare că vocaţia poetică a copilului minune se manifesta înainte de a şti să scrie. Micuţul Lope îşi împărţea mâncarea cu copiii mai mari pentru a-i convinge să noteze ceea ce le dicta. Viitorul scriitor avea o disponibilitate uriaşă nu numai pentru versificaţie, ci şi pentru alcătuirea unei situaţii dramatice pornind de la cea mai comună împrejurare. Conform propriei mărturisiri, la vârsta de 11-12 ani Lope de Vega scria piese în patru acte pentru reprezentaţii festive.

Născut la 25 noiembrie 1562, la Madrid, de condiţie umilă (tatăl său, Félix de Vega, meşter ţesător, se stabilise în 1561 la Madrid, după ce trecuse scurt timp prin Valladolid), Félix Lope de Vega y Carpio fusese primit în 1572 la Colegiul Imperial iezuit. Stăpânea bine regulile gramaticii şi ale retoricii, ştia să cânte şi să danseze. Mânuia şi spada dar, în mod sigur, depăşea nu numai prin intuiţie întreaga tradiţie de instrucţie în spirit medieval. Moştenea de la tatăl sau spiritul aventurii şi, dacă nu avea sânge nobil, era în schimb educat în mândria „sângelui curat” („sangre limpia”), particularitate pe care o va privi admirativ mai târziu în multe piese. Familia sa provenea din La Montaña, regiune din nordul Peninsulei Iberice, considerată „leagăn al nobilimii spaniole”, chintesenţa hispanităţii creştine. Un unchi, Miguel de Carpio, fusese un inchizitor plin de zel la Sevilla. Dacă la maturitate lui Lope îi va fi greu să-şi accepte condiţia umilă, nerezistând ispitei de a-şi etala un blazon nobiliar cu nouăsprezece turnuri, ridiculizat de Góngora şi Cervantes, aceasta se datorează firii sale contradictorii. Amestecul de senzualitate nestăpânită şi religiozitate, observabil în comportamentul tatălui său, avea să marcheze cu intensitate întreaga existenţă a lui Lope de Vega. Se pare că Félix de Vega venise la Madrid după o femeie, lăsându-şi la Valladolid soţia, Francisca Fernández Flores del Carpio şi o fiică, Isabel. Don Juan-ul se pocăi la sfârşitul vieţii, când îngrijea bolnavii din spitale.

Viaţa de 73 de ani a scriitorului se desfăşoară între comportamentul donjuanesc, cavalerismul eroic mai mult decorativ şi pocăinţă. Biografia lui e tipic romantică: înălţări şi căderi spectaculoase, patimi devastatoare, închisoare, exil, crize de misticism, tragedii de familie, penitenţă, idealuri aristocratice dar şi servilism, predilecţie pentru cazurile extreme, dezlănţuiri umorale. În 1577 îl găsim student la Universitatea din Alcalá de Henares; nu-şi ia licenţa, nu poate urma o carieră de preot, duce o viaţă dezordonată, plină de aventuri erotice. Va fi însă capabil de mari pasiuni, cu accente de furie pe măsură. Filis din sonete este actriţa Elena Osorio, prima sa mare dragoste, care fusese soţia actorului Cristóbal Calderón. Era fiica lui Jerónimo Velázquez. Lope scrie comedii pentru compania tatălui Elenei, pe care avea s-o denunţe violent în 1587, când actriţa s-a căsătorit din convenienţă cu nepotul unui cardinal. Cele două poezii defăimătoare, în ton violent fac înconjurul Madridului şi poetul este arestat în 29 decembrie 1587, în timpul unui spectacol de teatru la Corral de la Cruz. Tribunalul îl condamnă la închisoare. La apel, pedeapsa i se transformă în surghiun din Madrid timp de opt ani şi timp de doi ani din Castilia. Pleacă a doua zi, însoţit de un impresar, Gaspar de Porres şi un prieten de aventuri galante.

Poetul înflăcărat, debordând de energie ca un ocean, cunoscuse până atunci şi cariera armelor: în 23 iunie 1583 se îmbarcase la Lisabona, plecând spre Insula Terceira din Azore, ca ostaş al Invincibilei Armade. Expediţia încheie anexarea Portugaliei la regatul spaniol şi va constitui o sursă de inspiraţie pentru dramaturg. Marea pasiune pentru Elena Osorio va reveni transfigurată peste ani în romanul La Dorotea, „acción en prosa”, publicat târziu, în 1632. Este posibil ca tipul feminin din acest roman – după cât se pare, reluat în timp, poate chiar rescris, fapt rar la Lope de Vega – să nu fie doar rodul amintirii şi retrăirii unei mari iubiri, ci şi fructul remuşcării faţă de răzbunătoarele invective adresate în 1587. Universalitatea eroinei, relieful ei literar au făcut-o comparabilă cu Laura lui Petrarca şi Beatrice a lui Dante.

În 10 mai 1588 se căsătoreşte cu Isabel de Alderete y Urbina, după ce o răpise ca în romanele medievale, intrând pe fugă în Madrid, fără teamă de consecinţele pe care le-ar fi putut avea încălcarea interdicţiei. Omul era pesemne destul de nestăpânit. Actele procesului intentat de familia fetei pentru răpire s-au pierdut. Probabil că nu a avut nici o urmare, familia consimţind finalmente căsătoria. Presupunând că Belisa este o anagramă a numelui Isabel, ca în poezii, e imposibil de presupus care dintre personajele cu acest nume din piesele lui Lope a avut-o ca model, dacă într-adevăr a avut-o. Lope era un imaginativ de anvergură, construia pe o temă dată, dar şi din pură fantezie, cu aceeaşi îndemânare. La puţine zile după căsătorie, în 29 mai 1588, se înrolează din nou în Invincibila Armada, pe nava amiral. Armele nu reuşesc, în ce-l priveşte, să facă muzele să tacă. Scrie poezii închinate Belisei şi lui Filis şi amplul poem liric Frumuseţea Angelicăi (La hermosura de Angélica, publicat con otras diversas rimas în 1602). Expediţia se încheie dezastruos, proporţiile înfrângerii fiind amplificate de o furtună. Era începutul declinului puterii maritime spaniole, în favoarea imperiului englez. Tânărul scriitor animat de sentimentul eroic care era propriu generaţiei sale, trece prin Toledo, încălcând încă o dată interdicţia, apoi se stabileşte la Valencia. Va fi o perioadă de acumulări culturale fertile, de cristalizare a formulei poetice şi dramatice. Poemele eroice şi baladele (romances) în stil popular tradiţional obţin notorietatea, fiind cuprinse în culegerile din Valencia şi în cartea lui Ginés Pérez de Hita (1544?–1619?), Războaiele civile din Granada (Historia de las guerras civiles de Granada). Probabil un maur asimilat, născut la Mula (Murcia), Pérez de Hita inaugurează prin această istorie, a cărei primă parte apărea la Zaragoza, în 1595, genul romanului istoric (novela historica). A doua parte a apărut în 1609, la Cuenca. Titlul complet este: Historia de los bandos de los Zegris y Abencerrages, caballeros moros de Granada, de las civiles guerras que hubo en ella y battalas particulares que se dieron en la vega entre Christianos y Moros, hasta que el Rey Don Fernando Quinto quinto ganó esse reyno (Istoria grupărilor de zegríes şi abencerrajes, cavaleri mauri din Granada, a războaielor civile care au avut loc aici şi a bătăliilor individuale care s-au dat în câmpia mănoasă între creştini şi mauri, până când regele Ferdinand al V-lea a cucerit acest regat). Los Zegríes şi los Abencerrajes (în ortografia actuală) erau caste nobiliare din regatul Granadei. Prima denumire are legătură, etimologic, cu noţiunea de „grănicer”. Cealaltă are la bază numele unei familii nobile din Alhambra, de origine africană, rivali de moarte ai „grănicerilor”. În naraţiunea istorică autorul introduce pentru exemplificare şi câteva balade. Inspiraţi din aceste episoade din istoria Spaniei, Chateaubriand va scrie Les aventures du dernier Abencérage (1826), o ilustrare a mitului imposibilei întoarceri, iar Cherubini va compune o operă, Les Abencérages (1813). Cartea lui Pérez de Hita, devenită repede celebră, a contribuit din plin la consacrarea poetului Lope, mult mai important în această perioadă decât dramaturgul. Totodată, Lope este, alături de Pérez de Hita, creatorul genului nou de poeme eroice, romances moriscos. Scrie însă asiduu piese de teatru pe care le trimite impresarului din Madrid. Influenţa lui atât în poezie, cât şi în teatru, devine considerabilă mai ales la Valencia, Guillén de Castro, autorul Tinereţii Cidului (Las mocedades del Cid), punctul de plecare al capodoperei lui Corneille, datorându-i enorm. Principala sursă de venit a lui Lope este teatrul. Este numai una dintre explicaţiile numărului mare de piese.

În 1590, după ispăşirea pedepsei, îl găsim la Toledo, secretar în slujba ducelui Antonio de Alba, nepotul comandantului campaniilor din Flandra. Ajunge la curtea lui don Antonio din Tormes de Alba, în apropierea oraşului Salamanca. Karl Vossler (Lope de Vega und sein Zeitalter [Lope de Vega şi epoca sa], C. H. Beck’sche Verlags-buchhandlund, München, 1932) presupune că scriitorul a asistat aici la cursurile vestitei Universităţi sau măcar a respirat aerul vieţii studenţeşti, în care ambianţa renascentistă a teatrului lui Juan del Encina era încă dominantă. În 1598 îi apare romanul pastoral La Arcadia, care urmează tradiţia lui Sannazaro. După moartea Isabelei, în 1595, la naşterea celei de-a doua fete, Teodora, se întoarce în Madrid, primind iertarea lui Jerónimo Velázquez, care speră că Lope se va căsători cu Elena Osorio, ajunsă între timp văduvă. Pasiunea de altădată rămăsese însă doar în sonete. În anul următor apare din nou în faţa tribunalului madrilen, acuzat de concubinaj cu Antonia Trillo de Armenta, o văduvă bogată, cu viaţă excentrică.

Actriţa Micaela de Luján îi trezeşte o dragoste pasională, care va dura un deceniu. Camila Lucinda din sonete este această Micaela, probabil frumoasă, talentată dar incultă. Mai mult, sentimentul va cunoaşte momente de apogeu chiar după căsătoria lui Lope cu fiica unui măcelar foarte bogat, Juana de Guardo, în 1598. Zestrea promisă, peste 22 000 de reali de argint, rămâne iluzorie. Góngora şi alţii găsesc numai bun prilejul de a-l batjocori pe Lope pentru această căsătorie cu o fată de măcelar.

În 1597 Filip al II-lea interzisese reprezentaţiile teatrale, pentru a nu tulbura doliul regal în urma morţii infantei Catalina. Reluarea spectacolelor s-a făcut odată cu venirea la tron a lui Filip al III-lea, în 1598. În anul următor, Lope apare ca actor la Valencia, jucând într-o piesă proprie, Nunta sufletului cu iubirea divină (Las bodas del alma con el amor divino). Scrie poemul epic La Dragontea despre piratul englez Drake, personaj dintre cele mai odioase pentru spanioli. Popularitatea dramaturgului este şi ea considerabilă, valoarea lui fiind deja aproape unanim recunoscută. Lope este acum „poetul cerului şi al pământului”, generând un adevărat cult. Între 1602–1604 semnează cu iniţiala M, de la Micaela de Luján, al cărei soţ, actorul Diego Diaz, moare în 1603 în Peru, unde se stabilise de şapte ani. De la „frumoasa ţărancă de la munte” Lucinda-Micaela, care nu ştia să se semneze, va avea şapte copii. Primul deceniu al veacului este pentru Lope o perioadă agitată, cu multe călătorii şi mai ales cu obligaţia de a se împărţi între două cămine, căci relaţia cu actriţa devine şi ea una de tip conjugal. Don Luis Fernández de Córdoba y de Aragón, duce de Sessa, devine protectorul său. Din 1604 încep să apară culegerile de teatru de Lope de Vega, numite Partes (Părţi), îngrijite multă vreme de alţii, mai mult sau mai puţin supervizate de autor. 1604 este anul a două importante evenimente editoriale: acum apar romanul bizantin Pelerin în patria sa (El peregrino en su patria, Sevilla) şi o colecţie de 12 Comedii ale faimosului poet Lope de Vega Carpio (Zaragoza, la tipograful şi librarul Angelo Tavanno). În prologul romanului, Lope se plânge că impresari puţin scrupuloşi, dar conştienţi de faima sa îi atribuiau piese care nu-i aparţineau. Erau riscurile celebrităţii. De aceea crede de cuviinţă să includă în acest prolog o listă de 219 piese pe care admitea că într-adevăr le-a scris. Partes, în total 25, cuprinzând de regulă 12 piese, vor apărea până în 1647.

Cu un an înaintea publicării poemului Ierusalimul cucerit, avându-l ca model pe Torquato Tasso, şi a Artei noi de a face comedii (1609), Lope devine familiar al Sfântului Oficiu al Inchiziţiei. În 1610 se stabileşte definitiv în Madrid şi îşi o cumpără o casă cu etaj şi grădină în centrul oraşului, pe actuala Calle Cervantes, la numărul 11 (în apropiere, pe aceeaşi stradă, se află una dintre casele în care se presupune că a locuit Cervantes). Bine conservată şi restaurată în ambianţa epocii, cu câteva obiecte care i-ar fi aparţinut scriitorului, declarată monument istoric în 1935 şi devenită muzeu, casa reprezintă o imagine semnificativă pentru ultimii 25 de ani de viaţă ai lui Lope. Ceea ce frapează este inscripţia săpată în piatră deasupra uşii de la intrare: Parva propria, magna; Magna aliena, parva, „prin care, dincolo de satisfacţia de a fi proprietar, se exprimă ceea ce critica a numit «localismul» lui Lope (opus «universalismului»), cu alte cuvinte valorificarea (absorbţia) lumii în forme strict particulare, care devin astfel grandios specifice.” (Andrei Ionescu, Tabel cronologic, în vol. Lope de Vega, Teatru, I, Peribañez. Fuenteovejuna, Bucureşti, Editura Minerva, BPT, 1983). Casa va fi frecventată în timp de mulţi admiratori ai poetului din Spania şi din străinătate, curioşi să cunoască şi să prezinte omagiile celui deja supranumit „el Fénix de los ingenios”, sintagmă echivalabilă cu „geniu rar”, prin trimiterea la figura mitologică a păsării Phoenix.

1613 este un an tragic în viaţa lui Lope de Vega: după moartea fiului său Carlos Félix, moare şi Juana, la naşterea unei fetiţe, Feliciana. Doi dintre cei şapte copii pe care-i avea de la Micaela sunt aduşi în casa din Madrid. În 1614, se dezlănţuie criza de misticism, pe fondul sentimentului, atât de specific în Spania epocii, de desengaño (dezamăgire sau, mai exact, tristă eliberare de iluziile lumii). La 52 de ani, Lope îmbracă veşmântul preoţesc, dorind să răscumpere astfel, prin austeritatea autoimpusă, viaţa tumultoasă de până atunci, adesea la limita aventurii, dar şi la limita moralei. Făcea deja parte din două congregaţii, a Slujitorilor Sfintelor Taine şi a Ordinului Franciscan, dar intră şi în altele. Gloria dramaturgului şi calitatea de „creştin vechi”, cu „sânge curat” îl recomandau cu prisosinţă. Rimele sacre scrise în această perioadă atestă acest sentiment de pocăinţă, care nu se va dovedi însă de durată. Noua legătură sentimentală, cu actriţa Lucia de Salcedo, „nebuna” întoarsă de la Neapole, cum o numeşte în scrisori, se consumă rapid. După un moment de mare amărăciune, când îi mărturiseşte ducelui de Sessa cât de mult simte apăsarea vieţii dezordonate, va trăi ultima mare pasiune a vieţii: iubirea pentru Marta de Nevares, o tânără de 26 de ani, căsătorită cu un oarecare Roque Hernández. Pe cât de târziu, pe atât de puternic e acest sentiment, care alimentează bârfe pe măsură. În ciuda scandalului public din 1617, la naşterea Antoniei Clara, când soţul legitim al Martei protestează la înregistrarea fetei pe numele lui, această dragoste va avea darul de a-l stimula şi, într-un fel, chiar de a-i oferi scriitorului o rigoare pe care nu o avusese. Din 1617, când îi apare a noua culegere de teatru, dramaturgul se va ocupa personal de tipărirea comediilor sale. Marta este modelul pentru Amarilis din poezii şi pentru Marcia Leonarda din nuvele. Umbrele vieţii casnice nu îl părăsesc pe impetuosul Lope. Scandalizată de atmosfera din casă, Marcela, una dintre fiicele pe care o avea de la răposata Juana de Guardo, se călugăreşte. Lope consideră de cuviinţă să-şi strângă toţi copiii alături de el. Scrie piese cu o viteză ameţitoare. În 1622, când se află în prim-planul serbărilor prilejuite de canonizarea Sfântului Isidro, patronul Madridului, Marta orbeşte şi la scurt timp înnebuneşte. Un auto da fé (în spaniolă, auto de fé, ritual de penitenţă publică în Evul Mediu) la care asistă în 1623, în calitatea pe care o avea în Sfântul Oficiu, îl face să cunoască direct duritatea pedepselor Inchiziţiei. Încearcă să-l salveze pe călugărul Ferrer, considerat eretic, spunând că ar fi lunatic.

Viaţa scandaloasă a lui Lope nu era probabil bine văzută la Curte, odată ce nu obţine protecţia Contelui-Duce de Olivares, după ce dedicase soţiei acestuia Triunfos divinos (1625), imitaţie după Petrarca. În 1627, papa Urban al VIII-lea primeşte însă cu bucurie dedicaţia poemului Corona trágica, despre viaţa Mariei Stuart şi îi atribuie titlul de doctor în teologie. Evenimente tragice planează asupra ultimilor ani de viaţă: moartea Martei în 1632, apoi, în 1634, a fiului său Lope Félix într-un naufragiu aproape de coastele Venezuelei, unde expediţionarii căutau perle, răpirea Antoniei Clara de un nobil, Cristóbal Tenorio, protejat al Contelui de Olivares, probabil un fel de răzbunare târzie.

Despre moartea scriitorului aflăm amănunte preţioase de la Juan Pérez de Moltálban (1602–1638), discipolul şi prietenul său, care în 1636 a publicat un amplu volum de elogii aduse lui Lope cu prilejul înmormântării, Fama póstuma. În 25 august 1635 a slujit sfânta liturghie, şi-a udat grădina şi s-a retras în camera de lucru. Era într-o zi de sâmbătă. Răcise şi în mod sigur îşi presimţea moartea. Cu o zi înainte se biciuise, aşa cum obişnuia să facă de la o vreme în fiecare vineri, pentru amorţirea simţurilor. Era o pedeapsă pe care pesemne că şi-o aplica pentru răscumpărarea vieţii neînfrânate de altădată. Pereţii erau stropiţi cu sânge, imagine cumplită care amintea de autoflagelările din Evul Mediu. Duminică şi-a făcut testamentul şi s-a împărtăşit, iar luni 27 august s-a stins. Erau de faţă ducele de Sessa şi mulţi alţi prieteni. Înmormântarea a avut proporţii de funeralii naţionale. Faima lui Lope de Vega era uriaşă. La Madrid „lope” devine substantiv comun şi mai bine de un secol de la moartea scriitorului continuă să echivaleze cu un superlativ absolut care denumeşte un fapt ieşit din comun.

Costin Tuchilă, Pușa Roth

Fragmente din capitolul Lope de Vega – poetica invizibilă, Clasicii dramaturgiei universale, vol. I, București, Editura Academiei Române, 2010