Eveniment de excepţie în cadrul ediţiei a IV a a Stagiunii „Sunetul muzicii” de la Castelul Peleş din Sinaia

sunetul muzicii afis

Eveniment organizat de ExcesMusic şi Muzeul Naţional Peleş

eveniment liber sa spunSâmbătă, 21 iunie 2014, de la ora 17.00, în Sala de concerte a castelului, vă invităm la o călătorie muzicală în Franţa secolului al XVIII lea, prilejuită de împlinirea a 250 de ani de la trecerea in eternitate a compozitorului şi teoreticianului Jean Philippe Rameau. Protagoniste vor fi soprana Veronica Anusca şi clavecinista Raluca Enea.

veronica anusca

Veronica Anuşca

Soprana Veronica Anuşca, discipolă a lui Ionel Voineag, s-a perfecţionat la cursuri de măiestrie suţinute de: Mariana Nicolesco, Marina Krilovici, Claudio Desderi, Ionel Pantea. Veronica Anuşca a câştigat numeroase premii, printre care: Premiul I la Concursul Internaţional de Canto „Maeştrii Artei Lirice” – Petre Ştefănescu-Goangă, Premiul al II lea la Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclee, Brăila, Premiul al III lea la Concursul International „Le Grand Pix de l’Opera” de la Bucureşti, Premiul I la Concursul National al Liedului Romanesc, Braşov, Marele Premiu la Concursul Internaţional de Interpretare Vocală „Sabin Drăgoi”, Timişoara.

raluca enea

Raluca Enea este o clavecinistă cu studii de perfecţionare în Germania, o artistă care a susţinut recitaluri în ţară şi în străinătate pe scene din Norvegia, Germania, Franţa, Ungaria. De asemenea este director artistic al Festivalului de Muzică Veche Bucureşti şi doctorand al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

Accesul se face pe bază de invitaţie, care poate fi obţinută completând un formular pe site-ul http://peles.ro/concertul-sunetul-muzicii-iv-editia-a-iv-a/

Programul complet al stagiunii pe:
http://stagiuneasunetulmuzicii.wordpress.com/

Parteneri: Uniunea de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din România prin Programul „Oportunităţi la tine acasă”, Radio Romania Cultural, Asociaţia Cultural – Sportivă Pro Valores.

Parteneri media: Observator cultural, Casino Life&Bussines Magazine, Europa FM, Port.ro, onlinegallery.ro, Zile şi Nopţi, muzicabuna.ro, e-cultura.info.

Schubertiada – recital Verona Maier, Sanda și Aurelian Octav Popa

schubertiada recital luni la ora 5

eveniment liber sa spunSchubertiada se intitulează recitalul la care Verona Maier (pian), Sanda Crăciun-Popa (violă), Aurelian Octav Popa (clarinet) vă invită luni, 29 aprilie 2013, la ora 17.00, în sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei). Prezintă: Costin Tuchilă. Reînviind spiritul Schubertiadelor, întâlniri muzicale între prieteni, cei trei muzicieni propun un program alcătuit din muzică de Schubert, Mendelssohn-Bartholdy, Weber. Recitalul este programat în cadrul Stagiunii Camerale a Bibliotecii Metropolitane București, „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”. Fondator: Mirela Zafiri. Intrarea este liberă.

afis schubertiada stagiunea bmb

Născută la 31 decembrie 1961, în Bucureşti, Verona Maier a început studiul pianului la vârsta de 6 ani, la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice nr. 2 din Bucureşti, urmând apoi cursurile Liceului de Artă „George Enescu” din Bucureşti. În 1984, a absolvit Universitatea de Muzică din Bucureşti, la clasa de pian a profesoarelor Ioana Minei şi Ana Pittiş. În 1983 a beneficiat de o bursă de studii acordată de Guvernul francez pentru cursurile de pian ale Academiei de Vară de la Nisa. Din 1990 este cadru didactic la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. În 2006 a obţinut titlul de Doctor în muzică al aceleiași universităţi cu teza Alegerea spontană a tempourilor pentru preludiile şi fugile din „Clavecinul bine temperat” de J. S. Bach. A desfăşurat o bogată activitate artistică, materializată în recitaluri, concerte şi cursuri de măiestrie susţinute atât în ţară, cât şi în străinătate. A participat, între altele, la Festivalul Internaţional „George Enescu” din Bucureşti (1992–2007), Festivalul Internaţionalverona maier al Muzicii Noi, Bucureşti (1992–2002), Festivalurile Internaţionale de la Palencia şi Santander, Spania (1995), Festivalul „Max Deutsch”, Paris (2002).

Verona Maier are o preferinţă deosebită pentru muzica de cameră, atât pentru repertoriul clasic, cât şi pentru creaţia modernă şi contemporană. A cântat numeroase lucrări în primă audiţie. Din 1987 și-a îndreptat atenţia şi în direcţia muzicii vechi, evoluând în formaţii în care susţine partida de clavecin. Repertoriul său de clavecinistă cuprinde lucrări din secolele XI–XII, Renaștere și Baroc. Susţine, de asemenea, concerte la orgă, cu piese din repertoriul Barocului.

Evoluând alături de prestigioşi dirijori şi interpreţi din România şi din străinătate, Verona Maier a apărut frecvent în formaţii restrânse, dar şi în cadrul unor orchestre de cameră: Orchestra de Cameră Radio, Orchestra de cameră „Simfonietta”, Orchester Contemporary Opera Zürich. Colaborează cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, Orchestra Naţională Radio, Daniel Kientzy (saxofon), Pierre Yves Artaud (flaut), Aurelian Octav Popa (clarinet), Remus Azoiţei, Florin Croitoru, Mayuko (vioară), Ion Ivan Roncea (harpă) ș.a. În 1990, alături de Georgeta Stoleriu, Anca Iarosevici și Robert Dumitrescu, a pus bazele Studioului de Muzică Veche, formație prestigioasă, cu o bogată activitate concertistică. A realizat înregistrări şi a participat la numeroase emisiuni pentru radio şi televiziune, fiind prezentă pe şapte CD-uri editate în ţară şi în străinătate.

sanda craciun popaSanda Crăciun-Popa a studiat viola, în liceu, sub îndrumarea profesoarei Jeanine Costescu, urmând, în continuare, cursurile Universităţii de Muzică din Bucureşti. Tatăl său, cunoscut dirijor şi profesor de dirijat coral, i-a deschis perspectivele culturii muzicale. Din 1973 a devenit violistă în Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, având privilegiul de a cânta sub bagheta lui Sergiu Celibidache şi începându-şi, în acelaşi timp, cariera solistică şi camerală. În 1977, alături de Aurelian Octav Popa, a înfiinţat Orchestra de cameră „Quodlibet Musicum”, ca prim-violistă. În 1980 a fondat Ansamblul de muzică veche „Consortium Violae”, cu care a susținut numeroase concerte, a făcut înregistrări radio și TV și înregistrări discografice la Casa „Electrecord”: Comori ale barocului, Dowland – Palestrina, Timpul regăsit (lucrare compusă de Miriam Marbe pentru Sanda Crăciun-Popa şi ansamblul său de viole. Repertoriul Sandei Crăciun-Popa cuprinde toate stilurile, de la Renaştere până la muzica de astăzi, multe lucrări fiind special compuse pentru ea sau fiind aranjamente proprii pentru violă.

Împreună cu Aurelian Octav Popa alcătuiește un duo redutabil, pentru care mulți compo-zitori români au scris lucrări apreciate. Primul CD al celor doi muzicieni, România Azi (Sonoton-München) a reprezentat un mare succes de public și de critică, apărând în mai multe ediții și fiind considerat unul dintre cele mai bune CD-uri ale anului 1997 de către DRS Elveția.

Sanda Crăciun-Popa a predat viola ca profesor asociat la Universitatea „Ovidius” din Constanța și la Universitatea Națională de Muzică din București. Este doctor în muzică, cu teza Viola între tradiție și inovație (2009).

traditie schubertiada

Clarinetist, dirijor, compozitor, Aurelian Octav Popa este unul dintre cei mai apreciați muzicieni români de astăzi. Personalitatea sa complexă are darul de a fascina: interpretul, unul dintre marii clarinetiști ai lumii, considerat astfel încă de la începutul carierei, este dotat cu acele calități artistice rare, care se rezumă – atât cât se poate traduce în cuvinte – prin expresie și har. Repertoriul său cuprinde practic întreaga literatură muzicală dedicată instrumentului, concertele pentru clarinet și orchestră, lucrările camerale cu clarinet și creații din perioada contemporană, multe dintre ele fiind scrise special pentru Aurelian Octav Popa. La acestea se adaugă numeroase transcripții, aranjamente pentru clarinet sau pentru diverse formații instrumentale, dar și compoziții proprii. Recitalurile sale sunt de fapt o amplă incursiune în istoria sonoră, cu idei și conexiuni de multe ori neașteptate. Îndrăgostiţi de „sunetul de aur” al clarinetului său, francezii i-au editat la Paris două CD-uri, unul imediat după 1989 şi încă unul în anul 2006, cotate cu nota maximă de cele mai prestigioase aurelian octav popapublicaţii muzicale din Franţa. Ziarul german „Berliner Morgenpost” scria că „star-clarinetistul român face păsările să cânte.”

Aurelian Octav Popa s-a născut la 10 octombrie 1937, la Amara, județul Cetatea Albă (azi în Ucraina). A urmat Liceul „Matei Basarab”, Liceul de Muzică și Conservatorul din București, după care a urmat stagii de perfecționare la Paris și în SUA, apoi cursurile de dirijat susținute de Sergiu Celibidache la Trier. A obținut numeroase premii la concursuri internaționale, cel dintâi la Concursul Internațional „Primăvara la Praga” (1959), fiind primul instrumentist român care a obținut Premiul I în străinătate. Din 1962 până în prezent a fost instrumentist, apoi solist instrumentist la Filarmonica „George Enescu” din București. După 1989 a devenit și dirijor al Filarmonicii „Marea Neagră” din Constanța. A cântat în primă audiție în România piese camerale ale unor compozitori importanți ai secolului al XX-lea: Bartók, Stravinski, Berg, Schönberg, Messiaen, Honegger și concerte cu orchestră: Concertul de Aaron Copland (dirijor compozitorul), Concertul de Hindemith (dirijor: Constantin Bobescu), Preludii de dans de Lutoslawski (dirijor: Serge Baudo), Scaramouche de Darius Milhaud (dirijor: Cristian Mandeal), Concertul de H. U. Lehmann (dirijor: Paul Popescu) ș.a. Foarte semnificativă este seria de concerte pentru clarinet scrise de compozitori români: Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Ștefan Niculescu, Adrian Iorgulescu, Wilhelm Berger, Cornel Țăranu, Tiberiu Fatyol, Alexandru Pașcanu, Mihnea Brumariu. Seria de compoziții pentru clarinet solo este extrem de numeroasă, piesa-simbol aparținând lui Tiberiu Olah: Sonata „Pasărea măiastră”.

Aniversări: Felicia Donceanu, Georgeta Stoleriu

afis aniversari felicia donceanu georgeta stoleriu luni la ora 5

eveniment liber sa spunCompozitoarea Felicia Donceanu și soprana Georgeta Stoleriu sunt invitatele Stagiunii Camerale a Bibliotecii Metropolitane București, „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret” (fondator: Mirela Zafiri), luni, 28 ianuarie 2013, la ora 17.00, în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei). Prezintă: Costin Tuchilă. În cadrul Medalionului dedicat celor două muziciene care își aniversează ziua de naștere în luna ianuarie este programată lucrarea Feliciei Donceanu, Una volta alla Corte del Principe, operă de cameră pentru soprană, viola da gamba, clavecin și percuție. Interpretează Studioul de Muzică Veche: Georgeta Stoleriu, Anca Iarosevici, Verona Maier. Lucrarea a mai fost cântată o singură dată, în toamna anului trecut. Intrarea este liberă.

Născută pe 28 ianuarie 1931, la Bacău, Felicia Donceanu a urmat cursurile Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București (1949–1956), unde a studiat cu Mihail Jora (compoziție), George Breazul și Ioan D. Chirescu (teorie și solfegiu), Paul Constantinescu (armonie), Nicolae Buicliu (countrapunct), Mircea Basarab (orchestrație). A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA) din București, secția muzicală (1956–1958) și la Editura Muzicală din București (1958–1966).

felicia donceanu

Felicia Donceanu

Plină de culoare și ritm, rafinată, muzica Feliciei Donceanu pendulează cu grație între registrul dramatic și cel liric, între meditația poetică și umor, cu remarcabilă efervescență creatoare. A compus cu egală măiestrie în toate genurile: muzică simfonică (Meșterul Manole, poem simfonic, 1956, rev. 1968, 1977), muzică vocal-simfonică (Invocatio, poem pentru soprană, vioară, pian și orchestra de cameră, text religios și citate din Ovidiu, 1999), muzică de cameră (Inscripție pe un catarg, baladă pentru harpă solo, 1989; Diptic pentru oboi, clarinet, fagot, 1989; Lamento pentru soprană, două viole da gamba, clavecin și percuție, pe un text religios, 1994), lieduri, muzică de scenă (Tartuffe de Molière, 1965; Măsură pentru măsură de William Shakespeare, 1965), muzică corală, muzică pentru copii, teatru instrumental pentru preșcolari, teatru instrumental (Fantasia per piano-forte et caetera, pantomimă pentru pianist și alți doi instrumentiști, 1998; Tablouri vivante pentru voce, instrumente și dans, 1999).

A scris articole și cronici în „Muzica”, „Contemporanul”, „Azi”. A susținut conferințe, prelegeri, concerte-lecții, emisiuni radiofonice. A scris texte pentru muzica proprie și pentru diverse lucrări corale aparținând diferiților compozitori români, scenarii pentru radio și pentru spectacole muzical-coregrafice. Felicia Donceanu este și autoarea unor inspirate ilustrații la cărți pentru copii.

A fost distinsă cu Mențiune specială la Concursul Internațional de Compoziție de la Mannheim (1961), premiile Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1983, 1984, 1986, 1988, 1993, 1996, 1997), Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pe anul 2010, Ordinul Meritul Cultural, clasa I (1981), Premiul „George Enescu” al Academiei Române (1984).

orazio gentileschi cantareata din lauta

Orazio Gentileschi, Cântăreață din lăută

Soprana Georgeta Stoleriu s-a dedicat în exclusivitate muzicii de concert, şi nu scenei lirice. Această opţiune poate părea puţin curioasă în cazul unei cântăreţe dotate cu toate darurile muzicale şi interpretative. A fost desigur un gest de voinţă personală venit din partea unei personalităţi complexe, pentru că artistul este dublat de un pedagog eminent. Formată de soprana Yolanda Mărculescu, pentru arta şi pedagogia căreia a păstrat permanent veneraţie profesională, Georgeta Stoleriu a format la rândul său, la Universitatea de Muzică din Bucureşti, cântăreţi remarcabili, majoritatea afirmaţi pe plan internaţional. Cât despre performanţele sale artistice, trebuie să spunem că vocea de soprană de o limpezime, de o puritate şi o strălucire rar întâlnite, conservată în cei peste 40 de ani de carieră, s-a întâlnit cu o cultură muzicală excepţională şi cu o dăruire artistică la rândul ei nepereche. Repertoriul Georgetei Stoleriu este foarte întins, cuprinzând mari lucrări vocal-simfonice din epoci diferite, cu o predilecţie deosebită pentru muzica lui Bach, piese vocale din Evul Mediu şi Renaştere, reconstituite printr-o muncă de veritabilă arheologie muzicală, unele dintre ele prezentate în primă audiţie absolută cu remarcabila formaţie Studioul de Muzică Veche; lucrări de compozitori contemporani, artista acordând o atenţie deosebită acestei laturi a activităţii sale concertistice. Prin talent pedagogic şi consecvenţă în a descoperi şi cultiva valoarea, Georgeta Stoleriu a format cântăreţi de marcă, existenţa unei adevărate şcoli de măiestrie care îi poartă numele la Conservatorul bucureştean fiind, de mulţi ani, de notorietate.

soprane georgeta stoleriu

Georgeta Stoleriu

După absolvirea Conservatorului din Bucureşti în 1970, Georgeta Stoleriu (născută într-o zi de ianuarie, 19), a urmat cursuri de specializare la Hochschule für Musik „Franz Liszt” din Weimar, în 1974, 1975, 1976, 1977, 1979, cu Lore Fischer. Prezentă permanent în stagiunile Radio şi ale Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti, a concertat de asemenea în Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Slovacia, Spania, Elveţia, Olanda, Germania, Italia, Grecia, Austria, Cehia, Franţa, Moldova, Maroc, SUA, Portugalia, Suedia. A înregistrat peste 3500 minute la Radio România, la Casele de discuri „Electrecord”, „Newport Classic” (SUA), „Guanako” (Germania) şi la Televiziunea Română, ca interpretă principală în filmele Secretul Susanei de Wolf-Ferrari (regia: Marianti Banu, 1969) şi The Music Lesson de Felicia Donceanu (regia: Dan Manoliu, 1997). În 1995 a iniţiat bursa personală „Yolanda Mărculescu”, pe care o acordă anual tinerilor cântăreţi, în memoria profesoarei sale.

Costin Tuchilă

Calendar: Arcangelo Corelli

Născut cu un sfert de veac înaintea lui Vivaldi, Arcangelo Corelli (17 februarie 1653, Fusignano, Ravenna– 8 ianuarie 1713, Roma) este considerat părintele artei viorii, fiind numit „Orfeu al viorii”. Ştim foarte puţin despre anii formării sale; documentele consemnează doar că la 17 ani a devenit membru al Academiei Filarmonice din Bologna, în care admiterea era condiţionată de o exigentă probă de compoziţie. Îndrumat, se pare, de Giovanni Battista Bassani şi Giuseppe Torelli, muzicieni mai tineri decât el, Corelli se impune după 1685, la Roma, ca director de muzică la Palatul cardinalului Pietro Ottoboni. El devine în scurt timp protagonistul „concertelor de luni”, la care asistau personalităţile vieţii culturale din Roma. Violonist cu o tehnică uluitoare pentru veacul său, făcea adevărate acrobații muzicale, dar nu pierdea niciodată, se spune, claritatea și echilibrul în exprimare. Suverană pentru el rămânea frumusețea tonului violonistic.

Răsplătit cu onoruri în Italia, sprijinit de regina Cristina a Suediei, care se stabilise la Roma, şi de Alessandro Scarlatti, Corelli nu a fost numai un violonist virtuoz, ci şi un compozitor de mare valoare. Deşi creaţia lui cuprinde numai 8 opusuri cu paternitate certă (e drept, șase alcătuite din câte 12 lucrări), ea s-a impus nu în ultimul rând datorită faptului că muzicianul ilustrează în fiecare dintre acestea genuri instrumentale diferite, de la sonata a tre (trio sonata) la sonata pentru vioară solo şi bas continuo şi la concerto grosso (op. 6, publicat postum, în 1714, la Amsterdam). În timpul vieții i-au fost publicate: 12 Sonate da chiesa (trio sonate pentru două viori și bas continuo), op. 1, Roma, 1683; 12 Sonate da camera (trio sonate pentru două viori și bas continuo), op. 2, Roma, 1685; 12 Sonate da chiesa (trio sonate pentru două viori și bas continuo), op. 3, Roma, 1689; 12 Sonate da camera (trio sonate pentru două viori și bas continuo), op. 4, Roma, 1694; 12 Sonate a due pentru vioară și bas continuo (6 sonate da chiesa și 6 sonate da camera), op. 5, Roma, 1700. Pe lângă Concertele grossi op. 6, postum au apărut: Sinfonia în re minor și 6 Sonate a tre (ultimele la Amsterdam în 1714). I se mai atribuie: un Concerto grosso compus în 1689 pentru curtea lui Francesco II d’Este, duce de Modena, care ar fi constituit introducerea la un oratoriu de Giovanni Lorenzo Lulier (titlul partiturii este Introduzione e Sinfonia per l’Oratorio di Santa Beatrice d’Este); un Concert a quattro pentru două viori, violettă (tip de vioară discant cu trei coarde, din secolele XVI–XVII) şi bas continuo, o Sonată a quattro pentru trompetă, două viori și bas continuo, o Fugă pentru patru voci pe un singur subiect, în care apare o temă asemănătoare celei din Alleluia din oratoriul Messia de Händel.

Sonatele lui Corelli sunt împărţite în două tipuri, relativ distincte: da chiesa (de cântat în biserică) şi da camera. Primele se cântă de obicei cu acompaniament de orgă, celelalte cu clavecin. Dar, indiferent de caracterul lor, aceste compoziţii se caracterizează prin melodia de mare nobleţe, pe cât de simplă, pe atât de rafinată, şi prin alternanţa dintre tonul major şi cel minor, specifică muzicii populare italiene.

Nu toate dintre aceste lucrări sunt cunoscute astăzi publicului larg. Cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului se cântă al optulea Concerto grosso din op. 6, Concerto per la Notte di Natale, în sol minor (Concert pentru noaptea de Crăciun). Dintre cele 6 Sonate da camera de Corelli, care fac parte din ciclul de 12 Sonate pentru vioară şi bas continuo, op. 5, se cântă în mod curent o singură lucrare, ultima, intitulată La Follia, în re minor, alcătuită din 23 de variaţiuni pe tema unui vechi dans popular portughez. Ea este complet diferită faţă de partiturile care o preced, atât prin formă, cât şi prin conţinut. Prima menţiune a unei melodii cu titlul La Follia a fost făcută de Salinas în 1577, formula ei muzicală fiind frecvent folosită în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Mai mult decât passacaglia şi ciaccona, follia servea ca bază pentru variaţiuni. Această ultimă partitură din op. 5 este considerată pe bună dreptate concluzia artistică a sonatelor instrumentale ale lui Corelli, dar şi a carierei sale de violonist, pentru că, în mod special aici, se întrevăd aspectele de tehnică şi de expresie violonistică proprii muzicianului italian. Celelalte sonate din acest opus sunt alcătuite invariabil dintr-un preludiu, în tempo rapid sau lent, urmat de dansuri cu caracter diferit, cultivate în suitele instrumentale ale epocii baroce: sarabandă, gigă, gavotă, allemandă, courantă. Pe o structură dată, Corelli scrie însă o muzică de mare diversitate şi bogăţie, surprinzând adesea prin caracterul melodiilor care se supun ritmului respectiv şi prin colorit.

Costin Tuchilă

 Concerto per la Notte di Natale – Europa Galante, dirijor: Fabio Biondi

La Follia 

 Concerto grosso op. 6, nr. 4 – partea I

O recomandare

Giuliano Carmignola și Orchestra Barocă Venețiană interpretând al patrulea Concert pentru vioară și orchestră din ciclul „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi, „Iarna”, în fa minor. Părțile sunt: Allegro non molto, Largo, Allegro.

Ca o completare la ceea ce am ascultat, în cadrul Festivalului „George Enescu”, sâmbătă noaptea la Ateneu, când muzicienii italieni au cântat, ca al doilea bis, în fața unui public care i-a aclamat, partea a treia din Concertul în sol minor, „Vara”. Nu vreau să repet ce am scris în cronica postată pe „Liber să spun”. Dar evident aceleași observații se impun – bucurându-mă că am găsit pe You Tube această înregistrare. Formațiile de muzică veche, și în cazul muzicii italiene, în mod special această Venice Baroque Orchestra și Giuliano Carmignola, ne fac să observăm că media percepției noastre față de muzica barocului e falsă. Tempii sunt mai rapizi decât credeam, nu trebuie insistat prea mult asupra ornamentelor, totul e mai direct, mai frust, dacă vreți, sunetul mai „abrupt”, fără nuanța romantică pe care mulți o adaugă greșit. Observați în prima parte alternanța dinamică și chiar de tempo, crescendo-ul foarte abil realizat și tensiunea creată astfel. Viteza execuției se impune de la sine viorii soliste, prin valorile de note, indicația Allegro non molto e de fapt generală, mai mult pentru pasajele de ansamblu. Trebuie să sugerezi, doar, spaima bietului muritor care tremură de frig prin zăpadă, în vânt… totala indispoziție a italienilor, chiar a celor din nord, când temperatura ajunge la 0 grade sau puțin mai jos…

Apoi, împăcarea și mica bucurie în sfârșit regăsite în fața focului care arde liniștit în cămin, în timp de ploaia rece bate în geam – sugestia din partea a doua, Largo, cu acompaniamentul pizzicato la viori. În fine, suferința, uneori dramatică, din partea a treia, un Allegro cu scriitură capricioasă, în care, la început, apare explicația „camminar sopra il ghiaccio” („plimbare pe gheață”) iar vioara solistă trebuie să redea impresia că nefericitul care s-a aventurat pe o asemenea vreme va aluneca dintr-un moment în altul… (Concertele din ciclul „Anotimpurile” sunt, de altfel, muzică programatică, ele ilustrând patru sonete de un autor necunoscut, iar indicațiile din partitură nu sunt altceva decât versurile sonetelor, pe care muzica le-ar „traduce” sau acompania.)

Firește că la aceste diferențe de interpretare contribuie din plin atmosfera timbrală pe care o creează instrumentele vechi: un clavecin, nu mă îndoiesc, de epocă, un instrument din familia lautei – teorbă și, în loc de contrabasul modern, o viola-contrabas, cu 6 corzi. Giuliano Carmignola cântă pe o vioară Stradivarius din 1732.

Costin Tuchilă

„Ariodante” de Händel la Ateneul Român

O operă puțin cunoscută de publicul din România va putea fi ascultată în această seară la Ateneul Român, de la ora 22.30, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” (seria „Concertele de la miezul nopții”): Ariodante de Händel, în interpretarea soliștilor Ann Hallenberg (Ariodante), Roberta Mameli (Ginevra), Ana Quintans (Dalinda), Matthew Brook (Regele Scoției), Anicio Zorzi Giustiniani (Odoardo), Varduhi Abrahanyan (Polinesso), Nicholas Phan (Lurcanio) și a ansamblului „Il Complesso barocco”. Dirijor: Alan Curtis.

Admirat mereu, Georg Friedrich Händel (23 februarie 1685–14 aprilie 1759) este unul dintre primii muzicieni care au scris pentru marele public, ducând la perfecţiune structuri larg răspândite în practica muzicală a vremii. Ideea, formulată în câteva rânduri în istoria muzicii, mai mult sau mai puţin explicit, e demnă de reţinut şi nu aduce vreun prejudiciu gloriei artistice a „omului-munte”, cum îi ziceau englezii. Händel a reuşit, ca nimeni altul, să se adapteze gustului contemporanilor, mai ales în muzica vocal-simfonică şi, parţial, în cea destinată teatrului liric, fără a face totuşi concesii. Aflat, ca şi Bach, la întretăierea unor estetici contradictorii, Handel a ştiut să împrumute creator, de la italieni arta scriiturii vocale, de la germani tehnica, familiară, a cantatei, de la francezi stilul clavecinistic şi formula operei lullyste, realizând o sinteză a tuturor acestor elemente diverse, o sinteză exprimată elocvent şi, mai ales, personal, o sinteză uşor recognoscibilă. „Făcând din acest artist german muzicianul lor naţional, scrie Emile Vuillermoz, englezii au consacrat gloria celui mai internaţional dintre compozitori.”

S-ar zice că Händel a avut o existenţă lipsită de adversităţi, cu glorie constantă. Mărturiile documentare atestă însă că, la Londra, unde s-a stabilit în 1710, nu a fost ferit de intrigi, de piedici, de duşmani. Că desele succese alternau cu momente în care compozitorul se afla în dificultate, uneori în pragul depresiunii.

Cele 42 de opere, în stiluri diferite, compuse de Händel între 1705–1741 au parcurs, și ele, calea de la triumf la primirea reticentă sau chiar la căderea spectaculoasă (ca Imeneo, în 1740, oprită după al doilea spectacol). Opera seria în trei acte, Ariodante a fost compusă pe un libret italian care se bazează pe o lucrare a poetului italian Antonio Salvi, Ginevra, principessa di Scozia. Libretul fusese scris pentru o operă de Perti. Ariodante a fost jucată în premieră la 8 ianuarie 1735, la Covent Garden, marcând astfel începutul colaborării compozitorului cu Teatrul Regal din Londra. Se întrevede aici influența operei-balet franceze, corului i se atribuie un rol important în conducerea acțiunii, psihologia personajelor dobândește un plus de complexitate față de lucrări anterioare. Rolul lui Ariodante a fost interpretat la premieră de unul dintre cei mai apreciaţi tenori castraţi ai epocii, Giovanni Carestini. Jucată cu succes în epocă, Ariodante a fost apoi uitată mai bine de două secole, până în anii ’70 ai veacului trecut (în 1971 a avut loc premiera americană a operei, montată de Societatea Händel din New York, cu mezzosoprana Sophia Steffan în rolul titular şi Judith Ruskin (Ginerva).

Profesor o perioadă îndelungată la Berkeley (California), Alan Curtis este un excelent clavecinist şi dirijor al operelor epocii baroce şi clasice, de la Monteverdi la Mozart. Titlul unui articol despre Orfeu de Monteverdi, dirijat la Berlin avea un titlu elocvent: Avangardistul muzicii vechi. În de pe vremea studenţiei, în anii ’50, a fost primul clavecinist modern care s-a confruntat cu problematica atât de complexă a preludiilor pentru clavecin ale lui Couperin. La scurt timp după aceea, a fost printre primii muzicieni care au pus în practică reîntoarcerea la instrumentele originale şi la interpretarea operelor vechi în stilul şi tehnica barocă. În colaborare cu Shirley Wynne, Curtis a fost primul care a restituit publicului opere de Rameau cu instrumente de epocă şi coregrafia autentică. Reconstrucţia radicală a operei L’Incoronazione di Poppea de Monteverdi, interpretată la Berkeley în anii ’60, a reprezentat prima versiune din ultimii 300 de ani care a ţinut cont de intenţiile compozitorului, adică fără intervenţia modernă asupra orchestraţiei, intervenţie de multe ori greşită.  A comandat construcţia primului chitarrone autentic (Warnock) şi a primului clavecin cromatic (Dowd), realizate în epoca noastră.

După versiunea de la Berkeley, L’Incoronazione di Poppea a fost montată cu mare succes la Amsterdam, Bruxelles, Spoleto, Innsbruck şi Veneţia O interpretare-reper a operei Admeto de Händel la Amsterdam Concertgebouw (înregistrată de casa de discuri EMI şi apoi, 30 de ani mai târziu, relansată pe CD de Virgin Classics) a fost considerată ca fiind prima încercare de succes de a reînvia orchestra de operă a lui Händel, incluzând şi instrumentul archlute, neutilizat în epoca modernă. O generoasă readucere în atenţia publicului contemporan a operei lui Landi, Il Sant’Alessio, la Roma şi Innsbruck în 1981, a fost un success neaşteptat de răsunător, ca şi cele trei producţii diferite ale primei opere de Jommelli montate în epoca modernă: La schiava liberata (Amsterdam, Napoli şi Berkeley).

Dintre operele cunoscute dar pe nedrept neglijate, Alan Curtis a dirijat Armida de Gluck, în trei producţii diferite, printre care una cu orchestra sa la Théâtre Musical de Paris (Chatelet). Tot el a dirijat cele patru producţii ale operei lui Händel, Ariodante (la Scala, în 1981 şi 1982, la Innsbruck în 1982 şi Wexford în 1985) şi prima montare modernă a operei Il Giustino de Vivaldi la Teatro Olimpico din Vicenza, prezentată apoi şi la Versailles, Veneţia, Milano, Buenos Aires, Houston şi Ludwigshafen.

A dirijat la Lisabona premiera operei Fernando de Händel, Il Ritorno di Ulisse de Monteverdi şi Il Re pastore de Mozart, aceasta din urmă pusă în scenă  de Pier Luigi Pizzi. În vara anului 2000, Alan Curtis a dirijat o nouă producţie a operei Radamisto pentru Festivalul Halle Händel, iar la Amsterdam Concertgebouw, aproape necunoscuta operă a lui Händel, Arminio, apărută şi pe CD. Societatea Händel din Londra a ales-o drept cea mai bună înregistrare a unor lucrări de Händel în 2001.

Recent, Alan Curtis şi „Il Complesso Barocco” au înregistrat duete din opera lui Händel, Amor e gelosia, cu Patrizia Ciofi şi Joyce DiDonato, operele Radamisto şi Fernando de Händel, dar și lucrarea compozitorului de curte vienez Francesco Conti, oratoriul David (Virgin Classics).

Fondată în Amsterdam în 1979 de către Alan Curtis, „Il Complesso Barocco” a devenit o orchestră renumită pe plan internaţional, care abordează genurile de operă şi oratoriu baroc,a vînd totodată o discografie impresionantă.

Costin Tuchilă

 Transmisie în direct la radio, 4 septembrie, ora 22.30:

Radio România Muzical, Radio România Cultural

Aria „Scherza infida” din opera Ariodante (actul al II-lea) – Ann Hallenberg, Moscova, 2011