Regina adevărată 

regina adevarata

În colecţia „Young Fiction Connection” a Editurii Trei din București a apărut romanul Regina adevărată de Erika Johansen, în traducerea Laurei Sandu. Regina adevărată este primul volum al seriei Regina Ţinutului Tearling.

Trecerea, un cataclism misterios, a făcut să piară cea mai mare parte a umanităţii, alături de tehnologia ultramodernă. Regresând în epoca feudală, dar aflându-se totodată undeva în viitor, supravieţuitorii o iau de la capăt pe un teritoriu nou, numit Tearling: un ţinut sărăcit, prădat de propriii săi nobili şi de regatul Mortmesne, condus de Regina Roşie.

Singura speranţă a poporului îngenuncheat este moştenitoarea tronului, Kelsea Raleigh, o fată de 19 ani care nu cunoaşte decât lumea cărţilor şi, mai ales, istoria omenirii de dinainte de Trecere. Călătoria viitoarei regine este începutul unei iniţieri dure, pe parcursul căreia înfruntă moartea sub diferite chipuri şi îşi descoperă darul clarviziunii.

the queen of the tearling

O lume fantastică şi înfricoşătoare, ce aminteşte de Jocurile Foamei!

„O lectură epică! Johansen construieşte un roman fabulos, cu răsturnări de situaţie la tot pasul şi personaje memorabile.” – „New York Post”.

„Johansen inserează cu o mână de expert coliere magice, coduri de onoare, intrigă politică şi un grăunte de mister într-o poveste ce străbate spaţiul şi timpul.” – „Booklist”.

„Autoarea imaginează o maşină a timpului întunecată şi năucitoare. E posibil să fim în secolul XXIV, dar totodată şi în Evul Mediu? Această întrepătrundere a epocilor ne face să privim lumea de astăzi – şi mai ales tehnologia şi educaţia – într-o lumină cu totul nouă.” – „Glamour”.

„Cineva o apucă de subsuori şi o răsuci pe spate. În faţa ochilor îi jucau pete negre. Rana din grumaz i se deschise şi mai mult şi începu să-i pulseze cu sânge cald. Picioarele îi căzură fiecare într-o parte, nervii i se treziră la viaţă şi o lovi o durere nemaivăzută, de parcă gamba i-ar fi fost străpunsă deodată de nenumărate cioburi. Deasupra ei apăru un chip de culoarea morţii, cu două găuri negre, impenetrabile. În loc de ochi şi cu gura pătată de sânge. Kelsea nu putu să-şi oprească un ţipăt, până să-şi dea seama că nu era decât o mască.” – fragment din roman.

Erika Johansen şi-a luat masteratul la Iowa Writers’ Workshop, una dintre cele mai importante destinaţii pentru scriitorii în devenire. A început să lucreze la seria Regina Ţinutului Tearling încă din 2007, inspirată de un vis: „imaginea unor corăbii la linia orizontului”. „Am vrut să-mi imaginez un scenariu de coşmar, o lume în care cărţile nu mai au nicio valoare şi să văd ce se întâmplă”, declara Erika Johansen într-un interviu.

emma_watson_

Regina adevărată a fost numită versiunea feminină a celebrului Urzeala Tronurilor, însă autoarea crede că seria Dune, a lui Frank Herbert, e mai apropiată de naraţiunea ei. Warner Bros şi David Heyman, producătorul seriei Harry Potter, au obţinut drepturile de ecranizare, iar pentru rolul lui Kelsea Raleigh a fost aleasă Emma Watson.

logo liber sa spunVezi: Arhiva categoriei Carte

Între „știute” și „neștiute”

Nestiute ara alexandru sismanian cronica literara de christian tamas

cronica literara liber sa spunVolumul 1/neștiute al scriitorului și orientalistului Ara Alexandru Șișmanian (apărut în 2012, la Editura Ramuri din Craiova) care constituie, potrivit autorului însuși, primul dintr-un „serial poetic” cu același nume, caută să ofere cititorului o călătorie inițiatică în abisal, într-o perpetuă încercare de identificare a esențelor. Extrem de dense din punct de vedere al conținutului și marcate de imagini „sparte”, șocînd prin suprarealism pictural, care se înlănțuie cu rapiditate, aparent fără a avea la bază o structură logică, sintagmele devin tot atîtea fragmente ale unei oglinzi a cărei reconstituire nu este deloc ușor de realizat.

Plasate, de multe ori, sub semnul paradoxului, succesiunea sintagmelor conturează o atmosferă apăsătoare, un labirint spațio-temporal interior pe care imaginile realității cotidiene îl distorsionează și în care eul se simte pierdut: „atîrnam în toate direcțiile – cu toate brațele imaginare, cu toate dansurile dezarticulate/ minutul spart devenise labirint din care nu mai știam ieși” (25).

Rene-Magritte furtuna

René Magritte, Furtuna

Aflat la limita unui oniric abisal de factură freudiană, volumul își păstrează pînă la sfîrșit aceeași cadență stranie, amalgamul, la o primă vedere, strident și inutil, de elemente care încarcă aproape pînă la refuz alambicul scriiturii, dînd la iveală, prin răbdarea lecturii, formule cifrate ce se doresc destinate unor inițiați: „infernul vocilor sau umbra turnului amneziei/ ctitoriile obscurului s-au năruit în jurul țipătului țepos al deșertului/ stăpînul oglinzilor și-a însîngerat cioburile de lătrăturile lui colțuroase/ din gîtlej îi țîșnesc furtuni de nisip și haite sălbăticite de cîini/ vocile infernale strigă: «mesajul divin nu-i lanțul aleatoriu al cuvintelor, ci mesagerul sacrificat»” (89).

Livrescă, dar nu fals prețioasă, scriitura încearcă să treacă dincolo de un prim nivel de semnificare: „frazele se ofliesc înscriindu-și culorile într-un cerc alb/ apoi își transpun labirintul în tăceri descojite ex nihilo/ neantul îmi lasă cuvintele să se înalțe din cupă – și să mă umple de această identitate golită – mereu mai liberă/ cerneala moare în aer ca un semn cu misterul pierdut” (130), căutîndu-și sensurile într-un fir ariadnic desfășurat cosmologic într-un cerc închis, delimitat de un realism lucid care caută să se separe de angoasele subconștientului: „călușul îmi umple gura cu halucinații ca un gust vizual al infernului/ torționarul tremură în visurile mele/ dacă eu sînt personajul oniric al neantului cari mă visează – în mine se ascunde oare și punctul de exit?” (90).

luminita gliga orhidee albastra

Luminița Gliga, Orhidee albastră

Fără să scrie Paludes, aidoma lui Gide, autorul pare să se închidă și el, urmînd exemplul lui Tityre, într-un turn solitar construit din cuvinte: „mă închid în singurătate – captiv și liber/ mă transform coborîndu-mi în coșmar contemplațiile” (54), chiar dacă „un ciudat labirint îmi inventează neliniștea – virus al amurgului/ solitudinea e disc sau e insulă – un film al ciclului din care vreau să ies” (1).

Căutînd să se autodefinească prin conturarea unui dasein propriu, autorul nu lansează interogații, ci se constată pe sine în raport cu sine și cu lumea: „omul și lumea sînt două utopii incompatibile/ ființa lumii e neantul omului/ și invers – il y a du cygne dans le signe et même parfois du singe/ ismo ismini nullus” (90).

Dincolo de arhitectura lor de factură aforistică, una care îl scufundă pe cititor în labirinturi baroce de simboluri, făcîndu-l să ricoșeze printre imagini, concepte și idei suprapuse, „neștiutele” lui Ara Alexandru Șișmanian creează premisa unor autentice clipe de meditație și de reflecție interioară.

Christian Tămaș

Un italian la București: Riccardo C. Raimondi

O fostă colegă de liceu, care locuieşte în Italia de mulţi ani, mi-a povestit că a cunoscut un tânăr artist plastic care a ajuns în România pentru o scurtă perioadă, dar ca mulţi alţi călători, s-a îndrăgostit de ţara noastră. Tânărul va reveni în România în această toamnă, încercând să prezinte publicului român câteva dintre lucrările sale. Înainte de acest eveniment, eu cred că este necesar să deschidem „uşa” spre universul artistic al lui Riccardo C. Raimondi.

Riccardo C. Raimondi, Șemineu

Artistul plastic Riccardo C. Raimondi s-a născut la 24 decembrie 1981, în oraşul San Cataldo de lângă Caltanissetta (Sicilia). Copil fiind, este atras mai mult de desen şi de pictură decât de jocurile copilăriei, pasiune moştenită de la tatăl său care este pictor şi decorator. Artistul lucrează cu materiale diverse ca argila, lemnul, piatra, plasticul şi ipsosul. În anul 2000 a absolvit Liceul de Artă Aplicată „Filippo Juvara” din oraşul natal San Cataldo, urmând apoi cursurile Facultăţii „Belle Arti” din Catania (Sicilia).

În anul 2004, tânărul Raimondi îl cunoaşte pe marele sculptor Giuliano Vangi, care îi insuflă pasiunea pentru sculptură. Peste doi ani, în 2006 îşi ia licenţa cu specializarea în sculptură. Între anii 2006–2008 este masterand la Facultatea „Belle Arti” din Reggio Calabria. După această perioadă, devine profesor la Institutul Statal de Artă „Bernardino di Betto” din Perugia, iar din anul 2011 predă cursul despre sculptură a lemnului (ebanisteria).

Riccardo C. Raimondi, Timp, 2005, ipsos patinat

***

Expoziţii personale şi de grup:

• aprilie 2005, expoziţie de pictură, Enna, Sicilia.

• septembrie 2005, expoziţia „Talente ascunse”, Caltanissetta, Sicilia.

• februarie 2007, expoziţie de artă în domeniul reciclării la Facultatea „Belle Arti”, Reggio Calabria, Sicilia.

• martie 2007, expoziţia „Sperietoarea”, Artă şi Riciclare „Sculptura Polimateriche”, Reggio Calabria, Sicilia.

• octombrie 2007, expoziţie colectivă de sculptură şi pictură, San Cataldo, Sicilia.

• mai 2008, a participat la concursul pentru premiul Nascimben,Treviso.

• iulie 2008, expoziţia „Metamorfoza Artei”, patru secole de atestare documentară a oraşului San Cataldo (1607–2007).

• 8 martie 2010, expoziţia „Pasiunea Femeilor”, Caltanissetta, Sicilia.

•19–20 martie 2011, expoziţia de artă figurativă „Spice de Artă”, San Cataldo, Sicilia.

• În 2012 a deschis o expoziţie permanentă la Biserica Maria din Nazareth din oraşul San Cataldo,Sicilia.

• 21 aprilie–13 mai 2012, expoziţia colectivă de pictură şi sculptură la Studio Art Nouveau „Liberty”, Angera (Varese).

Pușa Roth

 

Catedrală, 2012, tehnică mixtă pe carton vegetal

Venus, 2012, tehnică mixtă pe carton vegetal

Soarele și luna, 2010, relief în ipsos și praf de marmură, culori de apă

Studiu de texturi și relief, 2010, relief în ipsos și praf de marmură

Vânt, 2011

Memorie pierdută, 2004, argilă smălțuită

Diptic Adam și Eva, 2009, tehnică mixtă, colaj pe pânză

Coșmar, 2011

Anxietate, 2000

„Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte” de Puşa Roth la Teatrul Național Radiofonic

Duminică 31 iulie 2011, la ora 20,30, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi spectacolul Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth, în regia lui Mircea Albulescu.

În distribuţie: Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Sanda Toma, Coca Bloos, Mihai Dinvale, Armand Calotă, Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Interpretează: Daniela Marinache (ţambal), Ştefan Marinache (vioară). Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din anul 2007. Spectacolul va fi difuzat după emsiunea De la Catarina la Ofelia, din seria Clasicii dramaturgiei universale.

„Puşa Roth ne invită la un spectacol aproape total, în care manechine absurde, trăind fără obsesia morţii, stau faţă în faţă cu moartea eroului domnului Tolstoi, cu nebunia rusă şi cu emoţia religioasă în faţa adevărului – specifică Marelui Englez”, scria D. R. Popescu în prefaţa volumului de teatru al Puşei Roth, Roman de Bucureşti (Bucureşti, Editura Adam, 2005).

Șambelan la viezuri, prima sa piesă, montată mai întâi la Teatrul Naţional Radiofonic, apoi la Teatrul „Bacovia” din Bacău în 1999, aducea pe scenă personajele bizare ale lui Urmuz într-un captivant exerciţiu de imaginaţie, creând o lume paralelă cu cea reală şi reuşind performanţa de a transforma ciudatul univers din Pagini bizare într-o ficţiune dramatică foarte coerentă.

Ringhișpilul, pus în undă în 2002, era o satiră care pornea de la un fapt real petrecut într-o comună din Ardeal în anii comunismului.

A urmat, la Teatrul Naţional Radiofonic, Roman de București (2003), o comedie amară construită pe tema cuplului şi inspirată din realitatea cotidiană. Subtitlul ei, „comedie de moravuri la moment”, e într-o măsură explicit pentru intenţiile satirice ale Puşei Roth. Fina observaţie a societăţii contemporane, a comportamentelor, a clişeelor (inclusiv a celor lingvistice) este sprijinită de capacitatea autoarei de a crea tipuri vii prin situaţii, dar mai ales prin limbajul dramatic folosit cu virtuozitate.

Difuzată în premieră absolută în 29 aprilie 2007, Ieri după Shakespeare sau Visul unui președinte este la rândul ei o satiră care aduce în prim-plan un personaj exponenţial pentru psihologia şi moravurile contemporane. Între vis şi realitate, sau mai degrabă pradă unui coşmar, un preşedinte de concern amestecă reminiscenţe livreşti cu situaţii trăite zilnic, devenind când ridicol, când monstruos, într-o compoziţie dramatică admirabilă prin alternanţa de planuri şi construcţie – şi totodată şocantă prin neprevăzutul situaţiilor. Rămas târziu la serviciu, răsfoind o carte, Preşedintelui îi apar în faţa ochilor personaje din tragediile lui Shakespeare: Regele Lear, Kent, Bufonul, Hamlet, Marcellus, Horatio, Duhul. Situaţia insolită, aflată mereu la graniţa fragilă dintre halucinaţie şi realitate, dezvoltă intriga. Preşedintele, personaj contemporan în care se amestecă dorinţa de putere absolută şi suspiciunea faţă de subalterni, devenită la un moment dat paroxistică, este portretizat cu siguranţă atât prin monolog, procedeu folosit fără exces, cât şi prin dialog şi prin situaţiile de joc ciudate până la un punct, în care este pus:

PREŞEDINTELE: Păi, dragă rege, dumneata umbli cu măscăricii? (Aparte.) Cred că fetele lui au avut dreptate: e bun de legat. (Tare.) Şi de ce, mă rog, îl plimbi după dumneata? (Aparte.) Nu-i destul că el însuşi e caraghioşenia întruchipată? (Tare.) De ce?

LEAR: E aghiotantul meu. Ce faci, amice?

BUFONUL: «Aş face mai bine dacă ţi-aş pune boneta mea de nebun.» (Aparte.) Regele meu şi-a găsit unul pe măsură. Doamne, ce haine caraghioase are!

PREŞEDINTELE: Cum îndrăzneşte piticul ăsta să te facă nebun? Zici că eşti rege! Eu l-aş pedepsi pe loc: i-aş lua treizeci la sută din salariu şi i-aş interzice să mai vorbească în public trei luni. Şi dacă e duşmănos, cele trei luni pot deveni trei ani. În fond, eu semnez.

LEAR: Păi, el e gura adevărului şi mai ştie şi multe vorbe de duh. El mă înveseleşte. Dar să ştii că-i sincer.

PREŞEDINTELE: Nu mă îndoiesc. (Aparte.) Până la urmă ăsta are dreptate. (Râde.) Ai mei, bufonii mei – ce-mi place! – se linguşesc şi sunt gata să sară în tabăra vecină, la o adică. (Tare.) Rege, zici că bufonul spune adevărul? Adevărul lui sau al dumneavoastră? Nu vă enervează adevărul ăsta, spus aşa când îi vine ăstuia la gură?

BUFONUL: «Adevărul e un dulău credincios pe care-l dai în bice afară…»

LEAR: «Ia seama la bici, pungaşule!»

PREŞEDINTELE (mirat): Ce faci, domnule, vrei să-l baţi? Păi nu ţi-e frică de ăia cu drepturile omului? Aşa i-aş mai trânti pe unii din preajma mea, dar… ce să mai vorbim? Apropo, ce faci dumneata cu cei care fură? Cum îi pedepseşti să nu te acuze la rândul lor? Unii mai ştiu câte ceva, alţii au mai pus mâna pe nişte acte. Trădători sunt la tot pasul. Până şi cei apropiaţi, dacă nu au caracter, şi mulţi nu au, te trădează. De altfel, toată lumea, sau aproape toată lumea, fură.”

Mircea Albulescu, care interpretează extraordinar rolul Preşedintelui, a realizat totodată o inspirată montare radiofonică a piesei Puşei Roth, de la concepţia de ansamblu şi distribuţie la ritmul spectacolului şi expresivitatea fiecărui detaliu. Pentru a justifica amestecul planurilor, ironia fină a autoarei dar şi accentele parodice, regizorul a recurs la un procedeu relativ inedit din unghi teatral-radiofonic, folosit aici eficient: „travestiul” – rolurile Lear, Kent, Bufonul sunt interpretate de Coca Bloos, Sanda Toma, Tamara Buciuceanu, alături de alte „surprize” regizorale, la rândul lor şocante, într-o construcţie artistică unitară, care serveşte pe deplin textul dramatic al Puşei Roth.

Costin Tuchilă