Fory Etterle, portret de Annie Muscă la rubrica „Remember”

mari actori fory etterle de annie musca

Revista Teatrală Radio

annie musca eterne reveniri in luna lui florar revista teatrala radioAstăzi, 24 mai 2014, ne amintim de actorul Fory Etterle (24 mai 1908, Ploiești–16 septembrie 1983, București).

Roluri de debut pe scenele companiilor teatrale din București și creații antologice la Teatrul Bulandra căruia i-a rămas fidel până la sfârșit; zeci și zeci de apariții pe marele ecran, personaje în teatre și filme pentru televiziune, voce distinctă în Fonoteca de Aur a Radioului sub bagheta pricepuților regizori artistici într-o carieră de peste cinci decenii.

Fiecare apariție pe scenă sau pe ecran a însemnat un melanj de inteligență și rafinament în interpretare. Indiferent dacă era vorba despre un rol titular, principal sau doar despre o apariție episodică, Fory Etterle juca cu dăruire și responsabilitate pentru publicul său, aflat în fața scenei sau dincolo de micul și marele ecran.

Iată una dintre mărturisirile lui Nicolae Steinhardt, un mare admirator al teatrului, rubrica remember annie musca revista teatrala radio „emoționat, ahtiat, nesățios” (cum se autointitula), despre actorul care îi „cutremurase inima” în veșmintele lui Smerdiakov din Frații Karamazov de Dostoievski.

„Mai târziu, mi-a fost dat a mă apropia de Fory Etterle și a-l cunoaște ca om. Mi-am putut atunci lămuri unele din motivele pentru care mă impresionase la teatru. Conștiinciozitatea profesională cea mai riguroasă. Asceză în ziua spectacolului, reculegere de cel puțin una-două ore înaintea intrării în scenă. Atenție prioritară acordată dicțiunii. Nu se învață rolul, se învață piesa.” (Nicolae Steinhardt, Escale în timp și spațiu, București, Editura Cartea Românească 1987, p. 80).

Repere biografice

Fory Etterle, pe numele adevărat Cristofor Etterle, s-a născut în primul deceniu al secolului XX la Ploiești, orașul în care va urma peste ani cursurile Liceului „I. L. Caragiale”. La vârsta de 21 de ani devine absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din București, la clasa Luciei Sturdza Bulandra, alături de viitorul actor dispărut prematur, Mihai Popescu.

„O scrisoare recomandată pentru Ion Ianoși” – prima replică pe o scenă…

Încă din primul an de conservator, Fory Etterle a avut șansa să urce pe o scenă. Totul se petrecea în 1926, când, chemat de profesoara lui să joace la Compania Bulandra în piesa Moara roșie de Ferenc Molnár, Fory îlfory etterle rememberîntruchipează pe regele diavolilor. Dacă celebrul regizor Soare Z. Soare nu-l găsește deloc potrivit pentru acel rolișor, tânărul este remarcat, în schimb, de regizorul de culise, Titi Botez, care îi va prilejui apariția într-o piesă în care era nevoit să-l joace pe poștaș, în așteptarea sosirii vreunui elev de conservator căruia să-i dea rolul în primire. Cel care s-a ivit primul a fost chiar Fory Etterle, care de a doua zi începe să-l joace pe poștaș alături de actrița Marioara Voiculescu și de actorul Ion Manolescu.

Roluri, roluri…

După apariția episodică de la Compania Bulandra, sinonimă cu debutul lui, absolventul promoției 1929 avea să joace peste câțiva ani în Tessa (1935) de Jean Giraudoux, și în piesa De ziua neveste-mii (1937) de Vaszary Janos, alături de Tony Bulandra. Începe apoi să interpreteze personaj după personaj, făcându-se remarcat în dificile roluri de compoziție. Pe scena Teatrului „Muncă și Voie Bună”, înființat de Victor Ion Popa în 1938, în spectacolul Oricine de Hugo von Hofmannsthal, apoi la teatrele înființate în anii ’20–’30 de regizorul Sică Alexandrescu, printre care „Comedia”, unde joacă în Păianjenul de A. de Herz şi înTaifun de Melchior Lengyel.

În 1941, Fory Etterle fonda împreună cu Dina Cocea și Petre Nove „Teatrul Nostru”, în subsolurile Majesticului, teatru particular cotat ca fiiind multă vreme unul cu repertoriu modern. În regia lui Ion Şahighian, Fory Etterle îl joacă pe profesorul din Iluzia fericirii de Paul Arnont şi Marcel Gerbidon, dar și pe Higgins din Pygmalion-ul lui de G. B. Shaw. Actorul va juca apoi la „Alhambra” în Sonata Kreutzer de Alfred Savoir și în Maşina de scris de Jean Cocteau. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Fragmente de piese din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii, filme cu Fory Etterle, integral filmul „De-aș fi Harap-Alb”, regia: Ion Popescu-Gopo, 1965.

Annie Muscă

Sunetele unei simfonii tragice

gina patrichi 20 de ani de la moarte

calendarAstăzi s-au împlinit 20 de ani de la despărțirea de Gina Patrichi. Revista Teatrală Radio a dedicat luna martie 2014 marii actrițe, publicând începând din 8 martie, ziua sa de naștere, articole cu caracter monografic, amintiri, interviuri. În această zi, revista s-a deschis cititorilor, încă de la primele ore ale dimineții, cu un articol de Pușa Roth despre un spectacol unicat din Fonoteca de Aur, Vocea umană de Jean Cocteau, în interpetarea Ginei Patrichi. (C.T.)

gina patrichi comemorare 20 ani revista teatrala radio

Gina Patrichi în Vocea umană de Jean Cocteau

Poet, prozator, dramaturg, artist plastic (desen, ceramică, litografie, tapiserie, sculptură etc.), Jean Cocteau este considerat un artist complet.

jean cocteau

Jean Cocteau

Vocea umană, piesă într-un act, s-a jucat pentru prima dată la Théâtre-Français, în  17 februarie 1930, în interpretarea actriţei Berthe Bovy. Vocea umană este un text invadat de tăceri. Femeia care vorbeşte nu are nume, ea nu este decât o voce. Dacă pe scena de scândură te poţi „sprijini” pe un decor, chiar dacă este minimal, pe jocul de lumini sau chiar pe mişcarea scenică, la radio, toate acestea trebuie suplinite prin nuanţe, prin inflexiunile vocii, ca să poţi da credibilitate textului.

Acest text este scris pentru un tip deosebit de actriţă, de aceea nu multe s-au încumetat să joace acest rol, infernal prin tăcerile care „vorbesc”, prin schimbările de comportament ce generează un fel de mişcare asemănătoare fluxului şi refluxului mării, prin stări la vedere ce ascund, temperează, acutizează dialogul femeii cu ea însăşi, sau cu El, presupus, real sau imaginar. El, iubitul, a părăsit-o în favoarea alteia. Ea, femeia, are doar telefonul la îndemână pentru a-l întreba, pentru a-l convinge sau, de ce nu, pentru a-i spune adio.

gina patrichi in vocea umana de jean cocteau pusa roth

Ce a realizat Jean Cocteau, aşezând pe scenă o femeie şi un telefon? A reuşit să descifreze sufletul uman, să-l pună la încercare, să-l destrame şi să-l recompună, în egală măsură. O femeie singură, undeva, la capătul firului, un bărbat, poate o iluzie, sau poate chiar o minciună. Rolul acesta a fost interpretat la Radio de Gina Patrichi, o actriţă ca o metaforă, ca un fior, ca un strigăt, ca o iubire, o mare actriţă cu ştiinţă şi înţelegere a textului. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Fragment audio-video din spectacol. 

Pușa Roth

Calendar: Édith Piaf

Cu sau fără intenţie din partea autorilor lui, în cântecul din 1956 al lui Charles Dumont, pe versuri de Michel Vaucaire, Non, je ne regrette rien, se află profesiunea de credinţă a unei artiste unice, cu destin – fără exagerare – demn de imaginaţia romantică: Édith Piaf.

„Non, rien de rien, non je ne regrette rien,

Ni le bien qu’on m’a fait, ni le mal, tout ça m’est bien égal.

Non, rien de rien, non je ne regrette rien.

C’est payé, balayé, oublié, je me fous de passé.

Avec mes souvenirs, j’ai allumé le feu,

Mes chagrins, mes plaisirs, je n’ai plus besoin d’eux.

Balayés les amours avec leurs trémolos,

Balayés pour toujours, je repars à zéro.

Non, rien de rien, non je ne regrette rien,

Ni le bien qu’on m’a fait, ni le mal, tout ça m’est bien égal.

Non, rien de rien, non je ne regrette rien.

C’est payé, balayé, oublié, je me fous de passé.

Car ma vie, car mes joies, aujourd’hui, ça commence avec toi.”

Viaţă şi artă sunt, ca la nimeni altcineva, sinonime pentru cântăreaţa născută în urmă cu 95 de ani, pe o pelerină, la lumina unui felinar de stradă din Paris. Unii biografi evită amănuntul indicând ca loc al naşterii imobilul din strada Belleville, nr. 72 (arondismentul 20). În actele de stare civilă e declarată adresa spitalului Tenon: 4, Rue de la Chine. Edith Giovanna Gassion era fiica lui Louis Alphonse Gassion, artist de circ (contorsionist) şi al Annettei Maillard (numele de artistă: Line Marsa), cântăreaţă de stradă. Prea săracă pentru a creşte copilul, mama o încredinţează bunicii, care nu se ocupă însă mai deloc de fetiţă. Din 1922, alături de tatăl său, duce viaţa trupelor ambulante de circari. Copilărie plină de privaţiuni, cu răni greu de cicatrizat. În 1930 îşi părăseşte tatăl şi cântă în duet cu Simone Berteaut. La 11 februarie 1933, se naşte Marcelle, fiica lui Édith şi a iubitului ei, Louis Dupont. Copilul moare la 7 iulie 1935, de meningită.

În acelaşi (inevitabil) cod romantic, anul 1935 înseamnă primul pas spre consacrare. În toamnă, Louis Leplée, directorul cabaretului Gerny’s de pe Champs-Elysées, o aduce pe scena cabaretului şi îi dă numele Piaf („vrăbiuţă”, în limbaj familiar). Primele succese o fac remarcată de compozitorul şi textierul Raymond Asso şi de Marguerite Monnot, compozitoare şi pianistă, care va deveni marea prietenă a lui Édith Piaf, compunându-i câteva dintre cântecele cele mai apreciate (Mon légionnaire, Hymne à l’amour, Milord, Les Amants d’un jour). În 1936, înregistrează primul său disc, Les Mômes de la cloche, la Casa Polydor. În toamna aceluiaşi an debutează în sala de music-hall Alhambra. Édith Piaf ţinteşte însă mai sus. În martie 1937, apare pe scena ABC, cel mai prestigios teatru de music-hall al Parisului, în epocă. Succesul este fulminant. Piaf devine vedeta cântecului parizian, e difuzată des la radio, este, cu certitudine, starul spre care se îndreaptă toate privirile. În 1940 debutează în teatru, în piesa scrisă special pentru ea de Jean Cocteau, Le Bel indifférent, în care îl are ca partener pe Paul Meurisse. În anul următor, în film: Montmartre-sur-Seine de Georges Lacombe, alături de acelaşi Paul Meurisse.

Timp de două decenii şi jumătate, gloria nu a încetat să o viziteze pe Édith Piaf, simbol al boemei pariziene. E drept, n-a fost ocolită nici de episoade speculate scandalos. Dar putea fi altfel Édith Piaf, fiinţă pasională în muzică şi în poezie, dar şi în viaţa cotidiană? Farmecul iradiant al personalităţii sale a avut privilegiul de a se întâlni cu muzicieni şi textieri care au ştiut să servească exemplar o voce amplă, cu extraordinare resurse de sensibilitate, cu un timbru atât de personal – şi un temperament scenic unic: Marguerite Monnot, Norbert Glanzberg, Hubert Giraud, Charles Dumont, Michel Emer, Jean Villard Gilles, Michel Vaucaire, Georges Moustaki ş.a.

Dacă totul este, în fond, în arta interpretativă, o problemă de accent şi de nuanţă, Édith Piaf a stăpânit un imperiu de nuanţe, de străluciri rare, chiar dacă acestea nu transpar întotdeauna din înregistrări.

A murit în ziua de 10 octombrie 1963, la ora 13,10, la Grasse, localitate din Provence, în Alpii maritimi, în urma unei hemoragii interne datorate insuficienţei hepatice. Decesul a fost anunţat a doua zi, 11 octombrie, ziua morţii marelui săi prieten, Jean Cocteau.

Dar, oare, chiar a murit?

Costin Tuchilă

Non, je ne regrette rien. La pian: Charles Dumont

Les Mômes de la cloche

La vie en rose

Milord

Padam, padam

La Foule

L’Accordéoniste

Mon Dieu

Johnny, tu n’es pas un ange

Les Amants d’un jour

L’Hymne à l’amour

C’est peut-etre ça

Les Flonflons du bal

Sous le ciel de Paris