Nea Nae Stoian și confuzia buclucașă

erata viata studenteasca amintiri zoe ceausescu

amintiriMare bucurie a mai fost pentru noi, cei din redacţia revistei „Universitas”, revista studenţească a Almei Mater bucureştene, atunci când, la începutul lui martie ’69, după nişte peripeţii (despre care am mai povestit acum câţiva ani în ospitalierul supliment de sfârşit de săptămână al „Jurnalului Naţional”), am văzut primul număr – nr. 3 –, ieşind de sub teascurile Tipografiei „Informaţia Bucureştiului”.

Bucurie la care s-a adăugat peste câteva zile, reluarea în revista „Viaţa studenţească” a unui interviu pe care subsemnatul îl realizasem cu profesorul Alexandru Valentin, prodecanul Facultăţii de Filozofie, un cărturar autentic şi un mare sufletist. Numai că, să vezi şi să nu crezi?!, interviul era reprodus, cum s-ar spune „cap-coadă”, dar fără a se menţiona nici publicaţia şi nici numele celui care a făcut treaba.

Eu-ca eu, dar ce te faci cu minunata mea colegă Zoia, redactor şef adjunct (ca şi mine) al revistei?! A luat foc şi m-a somat să sun numaidecât la redacţie şi să cer să se dea o precizare chiar în numărul următor al revistei. Uşor de zis, dar greu de făcut, de vreme ce ştiam şi pricina acestei omisiuni… nu chiar involuntare. Ce să mai lungim vorba?, la mijloc era supărarea redactorului şef al „Vieţii stundeţeşti”, poetul Niculae Stoian, pe mine. Şi asta pentru că, numai cu câteva săptămâni înainte, mă încontrasem cu „nea Nae” care, mai vechi în ale presei, vroia să ia sub un fel de oblăduire a „Vieţii studenţeşti” revistele studenţeşti din principalele instituţii universitare din ţară, reviste care apăruseră începând din toamna lui 1968.

Ideea mea nu o împărtăşeau nici alţi colegi, de exemplu Eugen Uricaru de la „Echinox”-ul clujean, Costică Dumitrache de la „Cadran universitar” din Craiova sau Alexandru (Sandu) Dobrescu de la „Alma Mater” din Iaşi. Drept pentru care nea Nae m-a declarat instigator. Şi instigator mi-a rămas numele!

Aşa că degeaba am dat eu telefon la redacţie, nea Nae a rămas ferm pe poziţie – fără nicio erată! Chestie care a înfuriat-o peste poate pe Zoia!

Întâmplarea a făcut ca exact a doua zi, joi adică, să aibă loc o şedinţă UTC pe Universitate (pe atunci, organizaţiile UTC erau separate de Asociaţiile Studenţilor), şedinţă pe care, din partea Biroului CC al UTC, o conducea… Niculae Stoian!

Pentru a duce treaba la bun sfârşit, îmi trebuia, normal, nu?!, şi curaj. Curaj pe care l-am căpătat şi întărit la bufetul de la subsolul clădirii Universităţii prin bunăvoinţa lui nea Laurenţiu, barmanul.

Astfel blindat, am urcat la tribună şi „am demascat”, adică „am înfierat” pirateria de la „VS”. Nae Stoian asculta şi nu-i venea să creadă! A dat pauză şi m-a luat din scurt, pe hol, în văzul tuturor:

– Mă Şerbane, ai înnebunit? Te iei de mine în şedinţă? Unde te crezi?

Zoia, care tot timpul filipicei mele mă aplaudase cu frenezie, a izbucnit:

– Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu prietenul meu? Te rog să-i ceri imediat scuze!

– Sunt membru al Biroului CC al UTC, s-a făloşit Nae.

– Eşti pe dracu’, i-a replicat scurt Zoia, eşti un prost crescut şi atât! Cere-ţi imediat scuze …

– Ce scuze vrei, mă, papiţoaico?

Asta a fost picătura care a umplut paharul! Zoia s-a făcut roşie ca para şi-a luat avânt şi „harşti!” i-a aplicat lui nea Nae o palmă zdravănă, după care m-a luat de mână şi duşi am fost!…

Vă închipuiţi ce hărmălaie a ieşit! Ba, colac peste pupăză, sâmbătă la prânz am fost convocaţi direct la Primul Secretar al CC al UTC! Ca să nu mergem cu mâna goală, Zoia şi eu ne-am luat întărituri: pe Jeana Gheorghiu, redactor-şef şi pe Andrei Aszody, sufletistul nostru secretar general de redacţie.

din presa studenteasca in comunism

Normal, primul înscris la cuvânt a fost nea Nae! Numai că, după ce şi-a terminat rechizitoriul împotriva mea, Primul Secretar l-a luat cu binişorul:

– Ei lasă şi tu, Stoiane, că nu-i Cionoff aşa băiat rău. Nu mi-ai povestit tu mai deunăzi despre el că e băiat bun, că scrie bătăios?

– Aşa este, tovarăşe Prim Secretar. Şerban e băiat bun dar eu cred că l-a montat asta, papiţoaica asta. Ia uitaţi-vă la ea şi aici îşi permite să fumeze!

Zoia, care, de nervi, îşi aprinsese o ţigară fără să mai ceară permisiunea (bineînţeles!), a sărit imediat în sus:

– Ceeeee? Nu vrei să-ţi ceri scuze? Pe mine nu mă interesează deloc ce spui tu despre mine, dar de prietenul meu nu îţi dau voie să te legi!

Abia atunci şi-a dat seama Primul Secretar al CC al UTC cum că nea Nae habar nu avea cu cine s-a luat la harţă.

– Stoian, stai liniştit – l-a luat din scurt pe belicos şi apoi s-a îndreptat către Zoia cu un zâmbet prietenesc:

– Tovarăşa Zoia, tovarăşa Ceauşescu, vă rog să vă liniştiţi…

Peste bietul nea Nae a căzut cerut! Dar, după ce şi-a revenit, s-a sculat şi a recitat:

– Tovarăşe Prim Secretar, am meditat la ceea ce a spus tovarăşa Zoia. Recunosc, am greşit! Îmi cer scuze…

Zoia bombănea:

– Îţi ceri pe dracu’!

– Ei, a intervenit cu blândeţe Primul Secretar, dai erată, Stoian?

– Dau, tovarăşe Prim Secretar, cum să nu dau?!

– Şi le plăteşti şi drepturi de autor pentru textul reprodus?

– Sigur că da.

– Atunci, a încheiat Primul Secretar, daţi-vă mâna şi împăcaţi-vă.

A trebuit multă stăruinţă din partea Jeanei şi a lui Andrei, ca să nu mai vorbesc despre mine, până când Zoia să accepte împăcarea.

Care împăcare, odată pecetluită, a fost bineînțeles stropită cu o cafea şi un coniac (mic!) la „Albina”!

Şerban Cionoff

Sandu, blonda și mângâierile în autobuz

amintiri autobuz 37 ateneu bucuresti

amintiriTreaba mergea ca unsă. În fiecare sâmbătă după amiază, orele 18 fix trecute, sunam la uşa apartamentului situat la etajul I, în blocul aflat în stânga Ateneului, unde locuia concetăţeanul meu, minunatul compozitor Radu Şerban, pentru a-l lua „cu noi, băieţii”, pe Răducu, fiul maestrului, la o cafea… îmbunătăţită! Dar, cum Răducu (cel prea repede plecat dintre noi şi pentru care mă rog Bunului Dumnezeu să îl odihnească în paza sa!) era încă elev de liceu, fireşte că trebuia iniţiat în tainele boemei studenţeşti în tagma căreia urma să intre nu peste multă vreme.

Drept pentru care, caracalean filotim, după cum îi era felul, „nenea Radu” ne avansa cu dărnicie o anume sumă, deloc modică aş zice eu, reprezentând consumaţia (moderată) la „Albina” sau la „Katanga” sau, dacă era vreme frumoasă, chiar şi pe la „Tosca”.

În prealabil, îi plantam pe banca din parcul de la Ateneu pe băieţi, de regulă pe Morel Zelţer, pe George Ţărnea şi Sandu Monciu (pe vremea aia încă nu şi Sudinsky), urmând ca, după ce coboram din bloc dimpreună cu Răducu, să purcedem la treburile noastre.

ateneul roman anii 70

Şi, cum veneam noi într-o seară senină de primăvară (vorba ghiersului din Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu), în autobuzul 37 care ne ducea dinspre Splai, taman lângă Ateneu s-a nimerit înghesuială mare. Înghesuială-înghesuială, dar tot am putut dibui silueta de top model a unei blonde planturoase, parcă anume îmbrăcată în nişte pantaloni albi numai buni să-i pună în evidenţă formele provocatoare.

În spatele blondei, un domn în vârstă cu o ţinută foarte îngrijită, iar în spatele domnului – Sandu Monciu. Apropiindu-ne noi de staţia terminus a expediţiei, normal că a început dialogul stereotip:

– Coborâţi la prima?

– Desigur. (Pe vremea aia, nu se inventase încă replica total imbeciloidă: „Nu, dar vă fac loc!”)

Cum domnul a răspuns, foarte politicos, că da, Monciu a insistat:

– Dar domnişoara?

Blonda, care trebuie că se pregătea să coboare, a răspuns un „Da!” oţărât şi numai ce a coborât şi „harşt, trosc, pleosc!” două palme pe obrajii domnului. După care a plecat, nervoasă foc, pe tocurile ei de ceva mai mulţi centimetri…

Domnul era siderat. Mai-mai că îi venea să plângă…

Văzându-i stupefacţia, Sandu (numai Monciu, încă nu şi Sudinsky) l-a întrebat:

– Domnişoara aceea este nebună, nu-i aşa?

Şi, cum domnul era încă năucit de întâmplare, a continuat:

– Dar, de fapt, de ce v-a pălmuit? I-aţi făcut ceva?

– Nu, domnule, cum se poate? Nu i-am făcut nimic, sunt om serios, nu vă daţi seama?! Cum aş putea să fac ceva neruşinat?

– Vai, vai, vai! l-a compătimit Sandu – dar dacă pe dumneavoastră, care nu i-aţi făcut nimic, v-a pălmuit, atunci ce îmi făcea mie dacă afla că am mângâiat-o pe fund vreo trei staţii?

cafeneaua albina bucuresti

După care Sandu a revenit la grup şi ne-am îndreptat în pas vioi spre cahfeneaua „Albina”, fiindcă aveam multă treabă…

Şerban Cionoff