Din Bucureștiul de altădată: Roșu, galben şi albastru – Ion Minulescu

Atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru.

Păreri pro, păreri contra cu privire la frumuseţea, urâţenia (de ce, nu ?) unui oraş. Doamnelor şi domnilor, vă spun un lucru simplu şi pe deplin ştiut: aşa se scrie istoria! Căci altfel cum? Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Roșu, galben şi albastru – Ion Minulescu”

Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (15)

primarii bucurestiului istoric pusa roth parcuri bucuresti calea grivitei

Lucian Skupiewski (februarie 1923–aprilie 1923) a fost unul dintre prietenii regelui Carol al II-lea şi face parte din familia strămoşilor preşedintelui Poloniei, Lech Kacinski, decedat într-un accident aviatic. Lucian Skupiewski şi-a dedicat întreaga viaţă îngrijirii bolnavilor şi a organizat şi condus toate spitalele de răniţi din împrejurimile Bucureştiului, în timpul Primului Război Mondial. În timpul mandatului său, şi-a continuat activitatea medicală. A lucrat în cadrul organizaţiei „Refugiilor pentru lăuze sărace” şi a fost director al maternităţii din Calea Griviţei, pe care mai apoi a transformat-o într-un spital specializat.

Alte nume, alte mandate: I. Costinescu (aprilie 1923–aprilie 1926, primul mandat) şi Anibal Teodorescu (aprilie 1926–iulie 1927). Anibal Teodorescu a fost jurist şi membru corespondent al Academiei Române. A publicat mai multe lucrări în care trata problema administraţiei locale şi a autonomiei locale. Principiul său era acela că autonomia locală duce la o descentralizare administrativă.

În iulie 1927 revine la conducere Primăriei Capitalei, pentru al doilea mandat, I. Costinescu (iulie 1927–noiembrie 1928) Urmează Gh. Gheorghian (decembrie 1928–ianuarie 1929, al doilea mandat).

Cel de-al 53-lea mandat îi revine lui Dem I. Dobrescu (februarie 1929–ianuarie 1934), supranumit „primarul târnăcop” din cauza numeroaselor proiecte urbanistice pe care le-a derulat. El a fost cel care a iniţiat construcţia de ştranduri în Capitală, a lărgit marile artere ale Bucureştiului, spre exemplu Calea Victoriei, şi a amenajat parcurile Snagov şi Băneasa. Spunea că vrea să îi facă pe bucureşteni să iubească Bucureştiul.

arcul de triumf bucuresti

Arcul de Triumf

A fost acuzat că a realizat lucrările din zona Unirii doar pentru a-şi sluji grupurile de interese: pavajele s-au deteriorat repede şi trebuiau refăcute. Faptul că Dobrescu a dispus construirea ştrandurilor din Capitală nu a fost pe placul tuturor. Acest obicei nu era privit cu ochi buni la vremea respectivă. A fost ameninţat cu moartea pentru că a vrut să amenajeze lacurile din zona Colentinei, pentru că se presupunea că acolo s-ar fi scăldat Mihai Viteazul.

Din martie 1934 şi până în ianuarie 1938 la cârma Capitalei s-a aflat Al. Gh. Donescu. În timpul primariatului său, în Bucureşti a fost iniţiată o sărbătoare anuală a oraşului, „Luna Bucureştilor”. În plus, a fost construit Arcul de Triumf actual şi a fost inaugurată Grădina Botanică.

Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (6)

Din 1 februarie 1893 (după alte surse, 9 februarie) şi până în 7 octombrie 1895 a condus primăria Capitalei deputatul de Brăila, Nicolae Filipescu, primarul cu numărul 23, în ordinea ocupării scaunului de prim edil. Nicolae Filipescu (5 decembrie 1862, București–30 septembrie 1916, București) avea doar 30 de ani atunci când a pus bazele ziarului „Epoca”, la care au colaborat, printre alții, I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuță, Titu Maiorescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea. În lucrarea sa Memorii, Ion Gheorghe Duca îl descrie pe boierul Filipescu ca find de „statură mijlocie, bine legată, fără eleganță, ochii mari, puțin holbați, verzi cenușii, te priveau în față cu o candoare copilărească”, iar Octavian Goga spune despre el în Însemnări din zilele războiului nostru că era „curajos până la temeritate, excesiv de pătimaș, violent ca un tigru și bun ca un copil”.

O realizare importantă a acestui primar a fost completarea reţelei de canale pentru scurgerea apelor menajere. Primarul și-a promovat demersurile prin expresia „totul la canal”. Astfel, a fost făcut un studiu despre configurația orașului, studiu care analiza și curbele de nivel, canalele colectoare și gurile de canal. În plus, în timpul mandatului său a fost dezvoltată alimentarea cu apă potabilă a oraşului. Primarul a dispus captarea izvoarelor subterane din preajma Bucureştiului, precum și repararea filtrelor de la Bacu-Arcuda. Filipescu a construit pentru oamenii săraci o baie populară în ultimul său an de mandat, lângă Piața Bibescu Vodă, pe strada care astăzi se numește Ienăchiţă Văcărescu. Aceasta avea un bazin uriaș cu apă rece, dar și cabine cu băi calde și dușuri, separate, pentru bărbați și femei. Pentru construcția ștrandului au fost alocați 150.000 de lei. Prețul biletului de intrare era de 10 bani.

Piața Bibescu-Vodă

Realizarea cea mai mare rămâne însă introducerea tramvaiului electric. În 1894, 9 decembrie, tramvaiul începe să circule pe traseul Marele Bulevard, astăzi bulevardele Mihail Kogălniceanu, Carol I şi Pache Protopopescu. În Cronologia Bucureştilor de Gheorghe Parusi se precizează faptul că „este pus în funcţiune primul tramvai electric, cu numărul 14 pe linia Cotroceni-Obor (la Târgul Moşilor). Era alimentat de centrala electrică de la Grozăveşti, pusă în funcţiune în 1889. Pornea din faţa acesteia, străbătea bulevardul deschis de Pache Protopopescu în 1888 (Kogălniceanu–Elisabeta–Carol–Pache) şi întorcea la început în faţa actualei Şcoli a Iancului, apoi la Biserica Iancu Vechi (Agricultori–Mătăsari), după aceea dincolo de Piaţa Iancului, în faţa ţesătoriei de azi (pe strada Sătucu, actuala At. Ionescu). Parcul de tramvaie avea 8 vagoane-motor şi 8 remorci.” Filipescu și-a continuat proiectul și a înființat noi linii de tramvai în Capitală. Mai mult, s-a asigurat că orașul va fi iluminat cu gaz și electricitate. Totuși, a fost contestat de presa de atunci din cauza prețului practicat pentru un metru cub de gaz. Dacă la Berlin acesta costa 20 de centime, la București pentru fiecare metru cub de gaz erau percepute 28 de centime.

Halele Centrale și Palatul Brâncovenesc

Tot lui Nicolae Filipescu i se datorează înfiinţarea „Buletinului Statistic Lunar al Orașului Bucuresci”. Acesta cuprindea informații referitoare la populație, căsătorii, decese, boli infecțioase, numărul persoanelor din penitenciare.

În timpul mandatului său, Nicolae Filipescu a ridicat trei școli, pentru care a cheltuit peste 400.000 de lei, a înființat patru posturi de pompieri în zone diferite ale Bucureștiului. Primarul a investit 1,5 milioane de lei în Antrepozitul de la Rahova, a început construcția Halei Traian, a Observatorului Astronomic, a Garei Obor, a dispus și deschiderea unui pavilion de boli venerice la spitalul Zerlendi, dar şi construcția unei Gări de gunoaie în Tunari.

Gara Obor

Tot din lucrarea Cronologia Bucureştilor aflăm că în mandatul Filipescu în „Bucureşti s-au pavat cu piatră cubică 52.718 metri pătraţi şi cu bolovani de râu 56.391 metri pătraţi, s-au instalat 6.510 metri de canale aşa că, la finalul anului în Bucureşti erau 90 de km de canale publice. Între străzile canalizate s-au aflat şi Calea Criviţei, Ştirbei Vodă, Spătarului, Popa Soare, Labirint, Bateriilor, Principatele Unite, Şerban Vodă, Leon Vodă, Lânăriei, Sevastopol, Frumoasă. […] În mandatul primarului Nicolae Filipescu este terminată marea arteră nord-sud, începută de Pache Protopopescu în 1888. Este tăiat acum Bulevardul Lascăr Catargiu, între Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei, iar la sud este deschis Bulevardul Principesa Maria.”

Petre Chirea, Calea Șerban-Vodă

O altă iniţiativă extrem de utilă a fost realizarea planului cadastral al oraşului, stabilindu-i-se limitele. Proiectul făcut de primărie, denumit „Raza oraşului” a fost votat în Parlament în luna mai 1895. Acestea erau zonele limitrofe ale Bucureştilor: „Şoseaua Kiseleff la kilometrul 5, intrarea în Herăstrăul Vechi, nordul gropilor Floreasca, lacul Tei, podul de la Zalhana, malul drept al Colentinei şi al Lacului Fundeni, până la Fabrica de Oţet a lui Niculae, Şoseaua Căţelu, Mănăstirea Văcăreşti, Calea Rahovei, Cimitirul Ghencea, Pirotehnia (Militari), moara lui Macedon (Ciurel), Cimitirul Pomenirea (Sfânta Vineri).” (Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor).

Nicolae Filipescu s-a implicat şi în comerţul cu produse alimentare, interzicând comercianţilor să aibă „în odaia de la stradă cuptor, grătar, cotlon sau maşină pentru preparat mâncăruri”, iar pâinea se transporta doar „cu trăsuri închise cu arcuri”. Același regulament stabilea numărul „latrinelor urinare” pentru hoteluri și restaurante.

Nicolae Filipescu, bust de Oscar Späthe, 1932, Palatul Cercului Militar Naţional, Bucureşti

Se spune, pe bună dreptate, că omul sfinţeşte locul. Primăria Capitalei a fost condusă de 93 de primari de la înfiinţare şi până astăzi, dar mult mai puţini au fost aceea care s-au îngrijit ca oraşul să se dezvolte, să se modernizeze, să devină capitală europeană în adevăratul sens al cuvântului. De aceea mulţi dintre ei sunt doar consemnaţi de cronicile vremii, ca fiind doar ocupanţi ai scaunului de primar. La fel facem şi noi, ţinând cont de ceea ce au lăsat ca moştenire oraşului, contemporanilor, dar şi urmaşilor lor.

Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Satele din București (3)

Vlad Voievod cel Tânăr (Vlad al V-lea sau Vlăduț), care a domnit între 1510–1512, emite câteva documente din satul Măgurele, unde se pare că a poposit mai multă vreme. În prima sa domnie (ianuarie 1545–16 noiembrie 1552), Mircea Ciobanul întărește la 2 aprilie 1548 lui „Stroe din Giulești” moșia pe care a cumpărat-o: „toată partea lui Giulea, de la rovina lui Micul până la Colintina.” Este posibil ca toponimul Giulești să provină de la acest Giulea, după cum menționează Constantin Giurescu în Istoria Bucureștilor. Pe harta Principatelor, realizată între 1828–1832 de topografi ruși, sunt menționate trei localități cu acest nume, situate una lîngă alta: „Giuleștii din Deal, cu 52 de case, Giuleștii din Vale, cu 24 de case și Giuleștii Domnești, numiți și udeni, cu 71 de case.”

În aceeași perioadă cu Giulești este menționat satul Fundenii într-un document provenit tot de la Mircea Ciobanul, datat 23 august 1559, prin care voievodul întărește lui Bladovin, „ocină în Fundeni, partea tatălui său Sin, toată”. În acest sat, la 1669 s-a ridicat cunoscuta ctitorie a lui Mihail Cantacuzino, Biserica Fundenii Doamnei.

În apropiere de Fundeni se afla satul Măicănești, menționat într-un document din 12 august 1582, prin care Mihnea Voievod întărește o ocină având următoarele hotare: „de la drumul Măicăneștilor până la drumul Racului și până la apa Colentinei”. Ulterior satul și-a schimbat numele în Turloaia și a fost încorporat în comuna Băneasa. Amintirea sa s-a păstrat în denumirea Pădurii Măicănești de pe teritoriul moșiei Băneasa, consemnată în Marele Dicționar Geografic apărut în 1893, şi în Câmpia Măicăneasca, situată la nord de Bucureștii Noi și la vest de Pădurea Băneasa. Într-un plan topografic din anul 1854, moșia Măicănești este situată la nord de moșia Giuleşti, proprietate a Mănăstirii Sărindar, şi la vest de satul Herăstrău.

A existat şi un al doilea sat Măicănești, pomenit într-un document din 18 septembrie 1560, referitor la o ocină a diaconului Tatomir și a fiilor săi. Acest sat era situat „din jos de București”, după cum se precizează și într-un zapis din 14 decembrie 1662, care face referire la numeroasele vii existente „în dealul Măicăneştilor”. Satul se afla în apropierea Broștenilor și a Cărămidarilor de Jos, după cum rezultă dintr-un zapis întocmit la 12 aprilie 1744.

Pe malul drept al râului Dâmbovița, mai jos de Mănăstirea Radu Vodă se afla satul Grecii sau Grecenii, sat pe care la 30 ianuarie 1577 Alexandru Voievod i-l întăreşte vel-vornicului Ivaşcu Golescul, după cum se precizează în document: „Grecenii de lângă Bucureşti, cu tot hotarul”.

Lângă apa Colentinei, în partea de nord a orașului, existau două sate: Clanța şi Racul, menţionate într-un document de Mihnea Voievod, la 12 august 1582. Satul Clanța se pare că era pe teritoriul Herăstrăului de astăzi și avea şi un alt nume, după cum o atestă un document din 29 aprilie 1626: Pădureții de la Iutele. Lângă el se afla satul Racul, a cărui denumire venea probabil de la numeroșii raci care erau pescuiți în bălțile Colentinei. Undeva, între Herăstrău și Băneasa se afla satul Cârstienești, în care era și o moară renumită.

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Moda băuturilor spirtoase

Astăzi a ajuns, din păcate, aproape o obişnuinţă să aflăm că una sau alta dintre prevederile legale au fost încălcate, dând astfel serios de lucru instituţiilor abilitate, mai ales acelora din domeniul financiar. Dar nimic nu-i nou sub soare, istoria se repetă şi în această privinţă.

Cercetând vechi documente bucureştene, constatăm că asemenea exemple erau frecvente şi în urmă cu o sută şi mai bine de ani, când se înregistrau destule cazuri de încălcare a hotărârilor Primăriei Capitalei. Trebuie să precizăm de la bun început că în acea vreme, oraşul fiind înconjurat de vii şi de grădini întinse – nostalgice aduceri-aminte – numeroasele puncte de intrare în Bucureşti erau destul de greu de supravegheat de cei care controlau accesul persoanelor şi produselor în capitala ţării.

Se cuvine să menţionăm faptul că erau renumite în epocă zonele Vitan, Văcăreşti şi Bellu, pe unde se strecurau în oraş tot felul de produse fără a se plăti taxele aferente fixate de Primăria Bucureştilor. Unul dintre produsele foarte căutate de „contrabandiştii” de atunci era spirtul, care era taxat în Bucureşti cu 7 lei decalitrul şi în afara oraşului cu 50 de bani decalitrul. Dacă ţinem cont de preţurile vremii, strecurarea lui în oraş fără a se plăti taxele de rigoare constituia o sursă foarte serioasă de venituri. În unele izvoare documentare se afirmă că erau cartiere întregi care trăiau de pe urma acestei contrabande cu spirt.

Să amintim, pentru delectarea cititorului, nu pentru aceia care vor să se sustragă legii, câteva dintre mijloacele pe care le foloseau contrabandiştii, aşa cum le-a menţionat cunoscutul scriitor Constantin Bacalbaşa în lucrarea Bucureştii de altădată (1871–1884):

„Găzarii: aceştia aveau garniţe cu două funduri, deasupra era petrolul iar dedesubt spirtul, romul sau coniacul.

Geamgiii: aceştia aveau cutii măsluite, în peretele de jos exista o deschizătură în care era introdus un tub de tinichea ce conţinea spirt.

Lemnarii: căruţele treceau bariera încărcate cu lemne. Printre acestea erau câteva trunchiuri mai groase, scobite pe tot lungul lor, iar înăuntru tuburi de tinichea conţinând spirt.

Înmormântările: un convoi mortuar trecea bariera către un cimitir din oraş. În frunte era popa care citea, în urma cosciugului femei care jeleau, mă rog, tot alaiul cuvenit unui asemenea ceremonial. Dar, în realitate era vorba de o bandă de contrabandişti. Popa era contrabandist, femeile la fel, iar dacă ridicai capacul cosciugului găseai înăuntru cutii de tinichea pline cu spirt.

Femeile însărcinate: zilnic treceau prin barieră câteva femei cu pântecele la gură. Într-o bună zi un controlor mai curios a pus mâna pe pântecele unei femei, dar nu era altceva decât o cutie de tinichea plină cu spirt şi fasonată astfel ca să se adapteze corpului şi să simuleze sarcina.

Trăsurile de Hereasca, acele trăsuri mari, acoperite cu coviltir, renumite în Bucureştii de atunci. Acest coviltir, bine acoperit şi bine căptuşit, cuprindea în toată întinderea sa o mare cutie de tinichea plină cu spirt.

Căruţaşii foloseau căruţe cu fundul dublu în interiorul căruia se aflau cutii cu spirt. A fost găsit unul care avea o osie găurită şi în interior un tub plin cu spirt.

Butoaiele cu fund dublu: la control se declara vin, care era taxat la un preţ foarte mic. În realitate, butoiul avea două funduri şi în compartimentul interior se afla spirt, rom sau coniac. Dacă cel care îndeplinea serviciul de cotar al comunei era de rea-credinţă, fiind cumpărat de contrabandişti, afacerea mergea strună şi butoiul trecea. Dar dacă respectivul cotar era cinstit, prindea imediat frauda.

Căruţele cu fân: butoaiele cu spirt erau ascunse în mijlocul fânului; aceste căruţe erau sondate cu nişte ţepe lungi şi ascuţite. Dacă cel care făcea controlul era mituit declara că totul este în regulă.

Femeile cu copii: foarte ingenios mijloc. Femei cu copii de ţâţă în braţe treceau de la ţară la oraş. În pachetul din braţe care nu era altceva decât un butoiaş special cu spirt se afla un instrument ingenios. Când mama bătea cu palma peste spatele butoiaşului, acesta scotea un ţipăt de copil.”

Să rămânem tot în nota amintirilor lui Bacalbaşa menţionând un caz care a făcut mare vâlvă la acea vreme. Este vorba despre o întâmplare petrecută în zona unde Colentina se întâlneşte cu strada Doamna Ghica. Între Bucureşti şi comunele dimprejur era o porţiune de pământ numită „raion”. În comuna Colentina, la marginea „raionului”, se afla o cârciumă unde se făceau depozite mari de spirt, deoarece acolo se plătea o taxă de numai 50 de bani decalitrul. Iar la limita cealaltă a „raionului”, pe teritoriul oraşului Bucureşti se afla o altă cârciumă. De la cârciuma din Colentina până la cârciuma din Bucureşti era săpat, pe sub şosea, un tunel prin care butoaiele cu alcool erau trecute de la o cârciumă la alta fără a se plăti nici o taxă. Şi exemplele ar putea continua.

Puşa Roth

„Lasă, Gheorghe, băutura” – Liviu Vasilică