Câinind printr-o viaţă de pât

nicolae mazilu cainind printr_o viata de pât

cronica literara liber sa spunLa  Editura Ars Longa din Iaşi a apărut volumul Câinind printr-o viaţă de pât de Nicolae Mazilu, postfaţă de Mircea Porumbreanu.

Sigur, la prima vedere, cititorul va fi surprins de titlu, un titlu maieditura-ars-longa-iasi-christian-brandusa-tamas1 puţin obişnuit pentru limbajul actual. Câinind printr-o viaţă de pât poate fi „tradus” ca suferind, alergând printr-o viaţă de miop sau de orb etc. Dacă ar fi să admitem această definiţie liberă, ea este justificată de nostalgia anilor trecuţi, de amintiri, de întâmplări bune sau mai puţin bune, adică de experienţele vieţii.

Construind  în „straturi” alternative de amintiri, autorul-fizician păstrează tonul optimist şi priveşte cu umor la anii tinereţii, iar întâmplările sunt tot atâtea pretexte de a povesti. Viaţa fiecăruia dintre noi este, de ce nu, un roman, însă nu toată lumea are curajul de a povesti, de a trece totul în codul ficţiunii. Fiind la debut, autorul justifică, evident cu umor, apariţia domniei sale în peisajul literar: „De altfel, nici nu mă pretind a fi scriitor sadea, ci numai ocazional, adică povestitor. Asta înseamnă că nu mă simt în stare să inventez realităţi fanteziste, conforme condiţiei mele umane, cum se obişnuieşte în mod curent în breasla scriitorilor, şi de altfel nici nu simt nevoia. Invenţia mea nu-i mai mult decât ceea ce mi s-a fixat în memorie conform acelei condiţii particulare. Iar dacă mi s-a fixat în mod diferit de percepţia altora pentru aceleaşi realităţi, apoi cred că pot să mă plasez sub umbrela unor circumstanţe atenuante. Povestească şi acei alţii ce-au perceput ei din acele realităţi, iar cititorul facă-şi singur impresia.”

amintiri comice

Într-o zi oarecare, fiecare dintre  noi poate avea revelaţia unui timp câştigat, graţie amintirilor, evenimentelor sau oamenilor ce ne-au marcat viaţa într-un moment sau altul. Autorul acestui volum, Nicolae Mazilu, a fost surprins pur şi simplu de amintirile ce  se aşezaseră „nedumerite” pe fereastra inimii. Aveau nevoie să fie povestite, împărtăşite cu alţii, iar declicul s-a produs într-o zi specială, după cum însuşi autorul mărturiseşte:

„Sămânţa producţiei de faţă a fost aruncată într-o ocazie care, deşi nu chiar aparte, ar putea fi calificată cel puţin drept inedită. Nu mai ştiu cum ne-am agăţat din nou unii de alţii, după jumătate de veac, prin internet oricum, da prin 2009 am decis să ne întâlnim ca să aniversăm 45 de ani de când ne-am… întâlnit… prima dată, la Bucureşti, la Facultatea de fizică. Ne-am întâlnit în iunie 2010. Pupături, şcl., catalog, dări de seamă, ţuici, vinaţuri, mâncăruri etc. După care ne-am dus care pe unde, crezând că s-a terminat, da nici vorbă! A ridicat unul glasul: «Hai, bă, să scoatem carte, cum a făcutără şi alţii! Să spunem noi acolo fiecare de unde vine şi ce-a făcut… în afară de umbră pământului.» Am şi scos carte să citească cine poate şi vrea: chiar două! Le zice Noi [volum colectiv, n.n.] şi-au apărut la Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti. Prima are ca motiv «căutarea timpului trecut», a doua se referă la «timpul regăsit», că chipurile îl găsisem după ce l-am căutat atâta…

Cititorul interesat le poate găsi uşor, mai ales dacă-i şi interesat în a le găsi. Dacă nu, nu. De-aia nici nu dau aici nume, cum că cine s-a ocupat, ce-a făcut, şcl. Vreau să spun numai că prilejul a destupat parcă ceva în ce mă priveşte. Am participat cu ardoare şi fervoare, având eu motiv mult mai profund poate decât alţii s-o fac. Anume, cei cinci ani din viaţă, scurşi la facultate, în acel timp şi loc, mi-au ordonat trăirile, sublimând un caracter care, chiar dacă altfel a rămas necizelat pentru că nu aparţine unei caste anume, a devenit un spirit universal. Ştiam asta, am realizat-o încă de-atunci, de demult, de-aia multe amintiri de-atunci îmi sunt foarte detaliate, chiar periculos de detaliate, cum se exprima unul dintre colegi. Dar cu prilejul primei noastre producţii ele mi-au răsărit într-o nouă lumină. Şi-am socotit eu, în mine, că acel timp, cu oamenii în idee sau fiinţă care l-au făcut posibil, merită mult mai mult decât un onorabil anonimat social. Că, adică, acei oameni pot servi de exemplu, pentru mulţi destul de negativ, respingător chiar că la ce oare serveşte să mai înveţi şi carte azi?! însă pentru unii poate fi foarte pozitiv, îndemnându-i la străduinţă pe potriva putinţei. Şi ăstora le dedic amintirile de-aici… Dintr-un atare motiv, cititorul va găsi aici numai schiţe ce cuprind, într-un fel sau altul, numele acelora, dintre oamenii minunaţi, întâlniţi în fiinţă. Există chiar şi schiţe care poartă ca motto cuvintele lor, experienţa lor.”

ars-longa-sigla-col-ridentem-dicere-verumVolumul Câinind printr-o viaţă de pât de Nicolae Mazilu a apărut în colecţia „Ridentem dicere verum” (Râzând spunem adevărul), colecție a cunoscutei edituri Ars Longa, al cărei titlu este un vers celebru aparținând lui Horațiu şi cuprinde scrieri satirice, semnate de scriitori contemporani.

Pușa Roth

logo liber sa spunVezi: arhiva rubricii Cronica literară

Arhiva categoriei Carte

Amfiteatru cu Vorbe

spectacol teatrul mignon vama veche

Vineri, 9 august 2013, la ora 21.00, în spațiul „amfiTEATRU”, La Pescărie – Vama Veche, va avea loc spectacolul Vorbe, vorbe, vorbe…, cinci texte de Dumitru Solomon (Vorbe, vorbe, vorbe…, Orient-Expres, Superba, nevăzuta cămilă, Joc și Coșmar). Spectacolul Teatrului Mignon din București îi are în distribuție pe tinerii actori Luminița Bucur, Oleg Apostol, Alexandru Sinca. Scenografia: Mirela Trăistaru. Regia artistică: Delia Nartea – debut în regia de teatru.

superba nevazuta camila dumitru solomon

Alexandru Sinca și Oleg Apostol în spectacolul Vorbe, vorbe, vorbe… (Superba, nevăzuta cămilă)

„Pentru a crea un spectacol unitar, Delia Nartea a ales foarte bine cinci texte dramatice scurte, să le zicem cu un termen convențional schițe dramatice, din creația lui Dumitru Solomon. Sunt piese cu două sau trei personaje, de certă originalitate, cu un limbaj, de altfel, foarte modern, în spiritul teatrului contemporan: replici scurte, adesea explozive, parcurgând un registru umoristic amplu, de la ambiguitate, comunicare trunchiată, comic rezultat din tăieri sigla teatrul mignon bucurestiridicole de fraze, la absurd. […] Delia Nartea, care are o bună școală de teatru, talent, inteligență artistică și substanțială experiență scenică (inclusiv experiență în specia aparte a teatrului radiofonic), a găsit cheia exactă a alcătuirii unui spectacol care curge firesc, logic, de la o scenă la alta, în care momentele nu trenează, iar verva jocului actoricesc și ipostazele teatrale create de regizoare au naturalețea necesară. […] Virtuozitatea dialogului evidentă în textele lui Dumitru Solomon este subliniată eficient prin gestică, mișcare scenică, prin atmosfera punctată de regizoare, care a distribuit trei tineri actori talentați: Luminița Bucur, Oleg Apostol, Alexandru Sinca, toți cu o bună disponibilitate pentru comedie, tehnică actoricească bine asimilată, dicție remarcabilă, mobilitatea scenică, dezvinvoltură în șarja comică. Luminița Bucur și Oleg Apostol excelează în rolurile celor doi funcționari, două mecanisme „stricate” de la ghișeele gării, care trăiesc o penibilă criză de gelozie, finalul, indicat succint de autor, fiind exploatat de Delia Nartea într-o scenă cutremurătoare și de mare efect dramatic (Orient-Expres). În Superba, nevăzuta cămilă, Alexandru Sinca și Oleg Apostol dau multă culoare, concretețe aproape vizuală, absurdului cinic din piesa lui Dumitru Solomon.” (Fragmente din cronica spectacolului, Debut regizoral: Delia Nartea de Costin Tuchilă).

Contact: Daniela Plopeanu, PR Manager Teatrul Mignon, tel. 0728291966
E-mail: daniela.plopeanu@teatrulmignon.ro
contact@teatrulmignon.ro
www.facebook.com/TeatrulMignon

Citește integral Cronica spectacolului.

Debut regizoral: Delia Nartea

delia nartea regie teatrul mignon

Vorbe, vorbe, vorbe… de Dumitru Solomon, la noul teatru bucureștean Mignon

cronica dramatica liber sa spunÎncântător – o spun de la bun început – este spectacolul Vorbe, vorbe, vorbe…, regizat de Delia Nartea, care se joacă la Teatrul Mignon din București. Pe texte de Dumitru Solomon, Delia Nartea, apreciata actriță a Teatrului de Comedie din București, aflată la debut în regia de teatru, a construit un spectacol de o oră, plin de vervă, umor, bun gust, speculând atât cât trebuie doza de absurd pe care o au aceste „schițe dramatice” ale autorului Iluziei optice.

teatrul mignon bucuresti

Recent înființat, aflat în centrul Bucureștiului (Piața Rosetti, str. Hristo Botev nr. 1), într-o clădire veche, în stil neoclasic, din 1926, cu o sală plăcută și elegantă, Teatrul Mignon, inițiativă independentă, a făcut foarte promițător primii pași. Deschis în 10 mai 2013 cu o piesă celebră a lui Jean Cocteau, Vocea umană (1930), în interpretarea Oanei Pellea (regia: Sanda Manu), acest teatru, care are printre intenții reînvierea farmecului aristocratic de altădată al Micului Paris (mai ales că sala și ambianța îi permit), are deja un repertoriu bogat, în care a inclus și două spectacole Caragiale, Moftul român, recital al tânărului actor Lari Giorgescu, și A. D. 3874. Cronică fantastică (regia: Marius Costache). Mărturisesc că întâlnirea cu acest teatru nou a fost pentru mine o surpriză foarte plăcută: în primul rând prin opțiunea pentru texte de calitate încredințate curajos unor tineri artiști dornici, observ, să aducă pe scenă literatura dramatică de calitate, pe care prea des o uităm sau o tălmăcim extravagant, aiuritor, în experimente nefericite; și texte clasice, nici ele prea cunoscute azi (cum e Cronica fantastică scrisă de Caragiale la 22 de ani, o proză cu totul aparte, sau chiar unele dintre schițele alese în spectacolul Moftul român). Cum multe teatre sunt pline de americănisme îndoielnice, care seamănă ca două picături de apă, de adaptări sau partituri dramatice care fac concesii unui gust mărunt și vulgar, cu o miză artistică de cele mai multe ori stupidă, înscenări „de gang”, e cu atât mai notabilă reușita acestor spectacole de la Teatrul din strada Hristo Botev, a cărui sală a fost plină la reprezentațiile la care am asistat.

orient expres dumitru solomon

Pentru a crea un spectacol unitar, Delia Nartea a ales foarte bine cinci texte dramatice scurte, să le zicem cu un termen convențional schițe dramatice, din creația lui Dumitru Solomon (14 decembrie 1932, Galați–10 februarie 2003, București): Vorbe, vorbe, vorbe…, Orient-Expres, Superba, nevăzuta cămilă, Joc din volumul Socrate (București, Editura Eminescu, 1970) și Coşmar, din volumul Dispariţia (București, Editura Pentru Literatură, 1967). Sunt piese cu două sau trei personaje, de certă originalitate, cu un limbaj, de altfel, foarte modern, în spiritul teatrului contemporan: replici scurte, adesea explozive, parcurgând un registru umoristic amplu, de la ambiguitate, comunicare trunchiată, comic rezultat din tăieri ridicole de fraze, la absurd. Dacă ar fi nevoie să căutăm neapărat filiații, acestea sunt cu certitudine Caragiale și Eugen Ionescu, fie că e… vorba (sunt Vorbe, vorbe, vorbe…) de automatismele de limbaj, de lipsa de comunicare în dialoguri prostești, de jocul real sau nu al confuziei (Periș – Paris din Orient-Expres), de situaţia generatoare de absurd mai ales prin limbaj (Superba, nevăzuta cămilă), de blazare şi cinism, de „dramolete” adolescentine, și ele mai mult sau mai puțin reale, de universul copilăriei ș.a.m.d. Cum pot sta toate acestea într-un singur spectacol fără a crea nici un moment de repetare sau monotonie? Delia Nartea, care are o bună școală de teatru, talent, inteligență artistică și substanțială experiență scenică (inclusiv experiență în specia aparte a teatrului radiofonic), a găsit cheia exactă a alcătuirii unui spectacol care curge firesc, logic, de la o scenă la alta, în care momentele nu trenează, iar verva jocului actoricesc și ipostazele teatrale create de regizoare au naturalețea necesară. Chiar în linia absurdului, se știe că efectele arbitrare, bizare la urma urmei, trebuie să fie înlănțuite după o logică artistică, desigur alta decât cea a „lucrurilor normale”, dar una reperabilă, pentru a nu instala pe deplin haosul. Virtuozitatea dialogului evidentă în textele lui Dumitru Solomon este subliniată eficient prin gestică, mișcare scenică, prin atmosfera punctată de regizoare, care a distribuit trei tineri actori talentați: Luminița Bucur, Oleg Apostol, Alexandru Sinca, toți cu o bună disponibilitate pentru comedie, tehnică actoricească bine asimilată, dicție remarcabilă, mobilitate scenică, dezvinvoltură în șarja comică. Luminița Bucur și Oleg Apostol excelează în rolurile celor doi funcționari, două mecanisme „stricate” de la ghișeele gării, care trăiesc o penibilă criză de gelozie, finalul, indicat succint de autor, fiind exploatat de Delia Nartea într-o scenă cutremurătoare și de mare efect dramatic: sunt de fapt doi invalizi în cărucioare (Orient-Expres). În Superba, nevăzuta cămilă, Alexandru Sinca și Oleg Apostol dau multă culoare, concretețe aproape vizuală, absurdului cinic din piesa lui Dumitru Solomon. Scenografia, potrivită viziunii și spațiului de joc de la Teatrul Mignon, aparține Mirelei Trăistaru.

teatrul mignon delia nartea regie vorbe vorbe vorbe de dumitru solomon

foto spectacol vorbe vorbe debut regie delia nartea

Luminița Bucur, Oleg Apostol, Alexandru Sinca, Delia Nartea. Fotografii din spectacol de Gabriel Ghizdavu.

Nu ratați așadar spectacolul Vorbe, vorbe, vorbe…, programat marți, 30 iulie 2013, la ora 20.30. La același nou teatru bucureștean, luni, 29 iulie 2013, ora 20.30: A. D. 3874. Cronică fantastică după I. L. Caragiale. În distribuție: Eduard Cârlan, Bogdan Costea, Eduard Haris. Regia: Marius Costache.

Rezervări la contact@teatrulmignon.ro.
Bilete online pe www.iabilet.ro
https://www.facebook.com/TeatrulMignon.

Costin Tuchilă

Vasile Alecsandri – nume și caractere

Clasicii dramaturgiei universale

Duminică, 25 decembrie 2011, ora 19.00, Radio România Cultural. Realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Înregistrare din 1998.

Într-o jumătate de secol, Vasile Alecsandri a scris peste 50 de piese de teatru, însumând aproximativ 2000 de pagini. Inventarul, făcut cu precizie de Alexandru Piru, demonstrează accentul pus de autorul Chiriţelor pe realizarea unui tablou satiric, care reflectă un întreg organism social. Alecsandri a scris „9 comedii (din care una, Les bonnets de la comtesse, în limba franceză, în versuri, publicată la Socec în 1882), 2 proverbe cu cântece, 2 tablouri, 7 comedii cu cântece, 14 cânticele comice, 4 operete, 3 vodeviluri, un dialog politic, 3 scenete, 2 farse de carnaval, o feerie, 6 drame.”

Spiritul solar a lui Alecsandri, autorul caligrafelor Pasteluri, a exersat cu virtuozitate caligrafia acidă a teatrului. Înaintea lui Caragiale, Alecsandri a reuşit să ridiculizeze o întreagă societate aflată în convulsiile transformărilor, exploatând pestriţ resursele cunoscute ale comicului de situaţii şi de limbaj. Cu o paletă stilistică de împrumut, în primele piese, scrise puţin după 20 de ani, Alecsandri a creat treptat un tip special de comedie de caracter şi de moravuri, care surprinde deopotrivă studiul de fiziologie literară, tradus scenic, comedia de situaţii şi de limbaj şi mai ales o colorată colecţie de personaje identificate caracterologic prin nume. Fără a avea „fineţurile” şi retorica aluzivă a numelor de opera lui Caragiale, Alecsandri a construit un purgatoriu de nume caricate, într-un exerciţiu de invenţie lexicală fără rival în epocă. S-ar putea obiecta superficialitatea procedeului. Dar, într-o literatură care abia se desprindea din colbul cronicilor şi din umbra studiului umanist, într-o literatură sufocată de traduceri şi adaptări, Alecsandri reuşea să dea teatrului specific, rigoare şi tonalitate.

Afirmaţia lui Alecsandri: „Nu ştiu dacă am creat teatrul naţional, dar ştiu că i-am adus un mare concurs” pare, după atâta vreme, o confirmare dată lui Titu Maiorescu care, în Poeţi şi critici din 1886 scria: „Când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă scriindu-i comedii şi drame.”

Aproape de mijlocul veacului al XIX-lea, când Alecsandri preia, în 1840, în cadrul binecunoscutului triumvirat, conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, scena avea o funcţie aparte. Teatrul îndeplinea în Principate, abia dedulcite cu obişnuinţa ziarului, rolul presei. Teatrul este pentru Alecsandri şi pentru generaţia paşoptistă cea mai la îndemână gazetă. La mijlocul unei secol romantic, teatrul era, în această lume mic-burgheză trăind aventura modernizării, deopotrivă tribună de idei, exerciţiu oratoric, spectacol de caractere şi viţii, prilej de întâlnire mondenă, locul privilegiat al zvonurilor intersectate, galerie de modă, ocazie de defulare şi consolare. Societatea vremii faţă în faţă cu ea însăşi, lume ca teatru? Mai degrabă, teatru ca lume.

Cu trei-patru decenii mai târziu, când gustul pentru gazetărie se sprijinea pe o producţie jurnalistică substanţială, policromă, Caragiale avea să transforme gazeta în teatru.

Comediile-vodevil aveau în anii ’40–’50 ai secolului al XIX-lea multă trecere la public; murea lent o lume, cea fanariotă, se năştea o alta, burghezia, care cu greu abandona vechi obiceiuri. Acest gen de piesă comică în care cupletele şi refrenele punctau atmosfera şi caracterele, era preferată şi pregătea terenul marilor creaţii dramatice. Privite astăzi cu superioară îngăduinţă, dacă nu chiar cu persiflare, aceste „întâmplări” la urma urmei banale, pe care replica usturătoare, sprijinită de o muzică uşor de fredonat, le arunca dezinvolt în urechea unor spectatori înfometaţi de ei înşişi, păstrează farmecul, prospeţimea, dar şi culorile unui muzeu de mucava.

Deşi moda occidentală devine regulă, pe scenele uneori de mărimea unei scoici se înfruntau pitoresc epoca cronicilor cu vremea elegantelor veşminte franţuzeşti. În această lume care declina inevitabil în atmosferă de carnaval, numele personajelor trebuie să ofere rapid cheia caracterelor. Era, dacă acceptaţi paralelismul, un mod direct de adresare spectatorului, tot aşa cum gazeta doreşte să transmită în limbaj direct o lume cu trimitere către toţi cititorii.

Dacă formalismul unor caractere, inventarul relativ restrâns de tipuri sunt evidente în piesele comice ale lui Alecsandri, în schimb risipa de sugestii lingvistice este excepţională. Spectacolul lingvistic îşi propune la Alecsandri să valorifice cu pragmatism teatral contrastul dintre vorbirea populară şi amestecul care poate părea bizar astăzi, de franţuzisme, grecisme, turcisme ş.a.m.d. O lume artificială se suprapune straniu peste o realitate pierdută pentru simţul contemporan. Mai mult decât prin situaţii, tipurile comice, aceste întruchipări exponenţiale ale epocii, devin caractere prin limbaj. Nume proprii, nume comune, cuvinte care se ciocnesc, cuvinte care se reflectă, cuvinte care sunt ele însele sunetele hilare ale muzicii parodice, construiesc formele dar şi fondul desfăşurării scenice. Veşmântul este de fapt însăşi substanţa. Caragiale nu e deloc departe.

Întâia comedie cu tematică originală a lui Alecsandri este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, care reflectă contradicţiile din societatea vremii, conflictele dintre nou şi vechi. Iorgu, nepotul pitarului Enachi Damian, bonjurist educat într-un centru imaginar de cultură, la Sadagura, tip superficial, observă că Iaşul este o urbe anchilozată, unde cartoanele vechilor forme de existenţă nu pot fi dărâmate de suflul înnoirii. Enachi Damian ştie bine că franţuzitul Iorgu trebuie să-şi înalţe neamul nu prin exerciţiul livresc, pe care-l dispreţuieşte de altfel, ci prin puterea banului.

Iaşii în carnaval, farsă bazată pe o încurcătură, este prefaţa moldovenească la D’ale carnavalului.

Satirizând obiceiul micii boierimi ieşene de a transforma căsătoria într-un târg meschin, Piatra din casă, scrisă în Sicilia, pe vapor, pentru a o amuza pe Elena Negri, încearcă să se înscrie într-o tipologie universală, chiar dacă schematismul dramatic este evident.

Spectacolul caracterologic şi cel lingvistic îşi găsesc înfăţişarea cea mai autentică, la nivelul marii arte, în ciclul Chiriţelor. Pentru a-l crea, Alecsandri foloseşte toate modalităţile de exprimare în registrul comic. Episoadele burleşti, groteşti, satirice, bufe, o ironie care şi-a pierdut atributele, pasta groasă a umorului popular – toate acestea se combină pentru a reliefa prăpastia dintre realitate şi dorinţa de parvenire a cucoanei Chiriţa, care vrea numaidecât să ajungă isprăvniceasă „cu jandarmi la poarta şi-n casă”. Snobismul şi arivismul boiernaşilor de ţară, ahtiaţi după degustarea modei occidentale, pe care nu o înţeleg de fapt, sărmane fiinţe căzute în nebunia parvenitismului, sunt biciuite de condeiul ascuţit a lui Alecsandri. Figura cea mai populară a teatrului său comic, Chiriţa, personajul jucat antologic în travesti de Matei Millo, aşa cum Henri Monnier o juca pe Madame Angot pe vremea lui Balzac, luptă din răsputeri să intre în paradisul de mucava al rânduielilor noi.

Succesul era asigurat – şi confirmat de prima reperezentaţie, din 1850, a comediei cu cântice în trei acte Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă. Filozofia provincialului se transformă subit şi răsunător în fiziologia snobului rătăcit în labirintul formelor fără fond.

După doi ani de la succesul Chiriţei în Iaşi, Vasile Alecsandri revine cu personajul său, de data aceasta stigmatizat acolo, departe, în „provinţia” care, vai, i se pare cucoanei Chiriţa purgatoriul tuturor mojicilor. Deasupra lor domneşte pompos şi hilar amazoana cu cravaşă.

La Paris, isprăvniceasa de curcănii joacă french can-can. Chiriţa în voiaj (1863) şi Chiriţa în balon (1874), ultima după Madame Angot dans son balon de Jean d’Aube, sunt expresia extravaganţei snoabe. Vorba lui Schnitzler, snobismul este o „boală sufletească atât de răspândită, încât se poate considera ca epidemică sau endemică, aşa cum este tuberculoza”. Bolnava noastră aspiră acum să devină „hailaifă, model de bonton” şi vrea a se „ascensiunarisi” în cer. De-acolo ar putea vedea „alte lumi, nu asta de la noi”, „plină de bazaconii”. Epilogul buf al lui Alecsandri din Chiriţa în balon este o privire care se aşterne totuşi cu înţelegere ascunsă aspura acestei lumi de mucava: „Bravo, zmeiţă, / Care-ai zburat printre nori.”

Teatrul-gazetă satirică, teatrul acesta înţepător ca un moft, urând fără patimă kitsch-ul existenţial se încheie parcă în tonalitatea evocării nostalgice a lumii care pierde sub cenuşa obiceiurilor moderne.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Fragmente din textul emisiunii Vasile Alecsandri – nume și caractere