O întâmplare cu tâlc și doi mari artiști

mari violonisti romani ion voicu stefan ruha

amintiriPentru că nu mai e zi, lăsată de la Bunul Dumnezeu, în care tot felul de starlete doi doi bani (la preţ redus) să nu se bălăcarească în public plătind poliţe unor alte farvuze de aceeaşi teapă (na, că era să scriu „ţoapă”!) sau ca nu ştiu ce personaj urduros să nu-şi etaleze complexele faţă de un altul care, chipurile!, îi subminează statuia de chirpici, totul petrecându-se, bineînţeles!, ziua-nămiaza mare, pe tot soiul de canale mediatice, eu zic cum că nu ar fi lipsit de noimă să istorisesc o întâmplate cu mult tâlc la care am avut privilegiul – fiindcă privilegiu a fost! – să asist.

Mă aflam, aşadar, pe la începutul anilor ’80 , la Botoşani, în documentare, cum bine îmi şedea ca ziarist, iar bunul meu prieten, Dorin Glăvan, binecuvântată fie-i amintirea!, care era secretarul literar al Teatrului „Mihai Eminescu”, mi-a „vândut” un subiect fierbinte. Veneau spre a concerta, împreună cu orchestra Filarmoncii din localitate, doi mai virtuozi ai viorii: Ion Voicu şi Ştefan Ruha.

În consecinţă, m-am mobilizat şi, prin mijlocirea unui om de bine care, la acea vreme îndeplinea o anumită demnitate pe plan local, am avut ocazia să mă aflu în prejma celor doi maeştri. Mărturisesc că m-a frapat, cu osebire, naturaleţea, modestia şi simţul măsurii pe care violonle dovedeau aceşti doi mari artişti atât în relaţiile cu ceilalţi cât şi în comportamentul unuia faţă de celălalt. Mirarea mea era cu atât mai mare cu cât, gura lumii, slobodă şi clevetitoare cum o ştim, scornise tot felul de istorii despre (chipurile!) duşmănia pe viaţă şi pe moarte care ar fi existat între cei doi mari artişti. Asta, fireşte, în baza mahalagescului nostru nărav de a pune competiţia sub pecetea lui „care pe care”.

Dar cea mai frumoasă, emoţionantă şi, mai ales, de neuitat secvenţă din filmul acelor zile, am trăit-o atunci când, împreună cu Ion Voicu şi Ştefan Ruha, am purces să prânzim la restaurantul Hotelului „Rapsodia” din centrul urbei.

Ei bine, atunci când s-au adus gustările, am văzut că Ion Voicu mai aşteaptă ceva… De fapt, domnia sa observase că nu venise la masă şi Ştefan Ruha.

A privit ceasul şi i-a spus fiului său, Mădălin:

– Mergi, te rog, şi invită-l la masă pe Ştefan.

Şi, numai când Ştefan Ruha a coborât şi s-a aşezat cu noi la masă, a început Ion Voicu să mănânce.

A fost, acesta, un simplu şi, în aparenţă, mărunt gest. Dar um gest care spune foarte mult despre ceea ce însaemnă respectul între adevăratele valori ale artei, oameni de aleasă alcătuire sufletească şi care nu pun semnul egalităţii între emulaţie şi duşmănie.

Șerban Cionoff