„Frica și pânda” de Florin Constantin Pavlovici

cozi la carne in comunism

eveniment liber sa spunContemporary Literature Press, sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român  și  Ambasada Irlandei, anunță publicarea volumului Frica și pânda de Florin Constantin Pavlovici, editat de Lidia Vianu.

Fl Pavlovici. Frica si panda.CLP

Ce anume definește cel mai bine viața în ,,comunism”? A doua carte scrisă de Florin Pavlovici, pe care o publicăm acum, răspunde tocmai la această întrebare. Este vorba de două activități, care aparțin fiecare altei tabere – sistemul având, din acest unghi de vedere, două tabere în total. Uneori, în cazurile foarte nefericite, un singur individ ajunge la performanța de a acționa în ambele direcții. Cum ne spune chiar titlul – emblematic – al cărții, ele sunt frica și pânda. 

Pentru autor, ,,comunismul” este un pat al lui Procust în care timp de jumătate de veac au învățat să doarmă mai toți cei prinși în această capcană sinistră a istoriei. Ei au înghițit mai întâi neajunsurile minore – lipsa căldurii ori a apei calde, lipsa alimentelor, lipsa hainelor, lipsa cărților… –, pentru ca la un moment dat să cadă pradă acelui somn al rațiunii care naște monștri. ,,Gălăgioșii” sistemului au fost aceia care nu s-au lăsat convinși să doarmă în orice condiții, aceia care au citit cărți pe care alții nu le mai citeau, au ascultat posturi pe care tot românul se ferea să le asculte; ei au fost vocile care s-au încăpățânat să spună tuturor: Împăratul e gol!

florin pavlovici frica si panda

Florin Constantin Pavlovici

Cartea lui Florin Constantin Pavlovici ne cere să nu-i uităm pe aceștia din urmă. Frica am trăit-o cu toții. Nu e un merit, ci un dat cronologic: ne-am născut sub comunism. Pânda însă a fost opțiunea fiecăruia. Volumul publicat acum de Contemporary Literature Press blestemă această opțiune, care este în cele din urmă o lipsă de caracter, de morală, de tărie spirituală. Frica și pânda este un Memento necesar trezirii Rațiunii. Ea a fost scrisă pentru generația care, ieșind din comunism, a fost condamnată inevitabil la trecerea deșertului biblic, dar este la fel de necesară acelora care se inflamează astăzi în fața televizoarelor la auzul unor vorbe precum ,,torționar”, fără să aibă habar ce înseamnă ele cu adevărat.

Florin Constantin Pavlovici definește pe scurt comunismul – cu multă ironie, chiar cu umor, dar și cu demnitatea celui care nu a făcut absolut niciodată absolut niciun compromis cu conștiința lui. Pe lângă această restituire a caracterului uman, de care este nevoie după orice ieșire din totalitarism, așa cum este nevoie de o baie fierbinte după un drum lung prin maidanele cu gunoaie, Frica și pânda predă ștafeta tinerei generații, în ideea că, așa cum a spus George Santayana în trecutul secol XX, „cei care nu-și țin minte trecutul cu siguranță îl vor repeta”.

Lidia Vianu

Frica și pânda de Florin Constantin Pavlovici, editat de Lidia Vianu se lansează oficial vineri 7 noiembrie 2014, dar volumul poate fi consultat și descărcat din acest moment la adresa de internet: 

http://editura.mttlc.ro/florin-pavlovici-frica.html

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză, cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii,  lidia.vianu@g.unibuc.

Premieră: „Iarna cărţilor noastre” de Ana Boariu

iarna cartilor noastre ana boariu spectacol radiofonic

Teatrul Național Radiofonic

eveniment liber sa spunJoi, 20 iunie 2013, la ora 19.00, la România Cultural şi sâmbătă, 22 iunie 2013, de la ora 13.15 la România Internaţional, Teatrul Național Radiofonic prezintă în premieră Iarna cărţilor noastre de Ana Boariu, spectacol realizat de Redacţia Teatru a Societăţii Române de Radiodifuziune şi Signis România, cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional. Regia artistică: Ana Boariu. În distribuţie: Victor Rebengiuc, Andreea Bibiri, Irina Petrescu, Ozana Oancea, Marius Stănescu, Coca Bloos, Mihai Constantin, Ana Ciontea, Constantin Florescu şi copilul Yvona Berceanu. Redactor: Domnica Ţundrea. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Renata Rusu. Coloana sonoră şi ilustraţia muzicală: Liviu Elekes. Regia tehnică: Vasile Manta.

Iarna cărţilor noastre de Ana Boariu reprezintă o îmbinare tulburătoare de ficţiune şi document istoric, rememorarea unor destine emblematice pentru spiritualitatea românească, o privire retrospectivă spre Blajul din anii 1948 şi 1968, cruciali pentru istoria ţării noastre. Aici şi-a dezvoltat vocaţia umanistă – şi tot aici şi-a văzut aspiraţiile frânte şi a îndurat persecuţii politice cumplite părintele Ştefan Manciulea, istoric şi geograf, preot, profesor şi memorialist, care, cu înţelepciune şi generozitate, declara, în 1984, cu un an înaintea morţii: „Eu am făcut o singură politică: să iubesc şi să slujesc neamul şi poporul meu românesc”.

ana-boariu

Ana Boariu

Spectacolul radiofonic se desfăşoară sub forma unui dialog între generaţii, creionând emoţionant şi alte figuri, precum cea a mamei, fiinţă intelectuală prin excelenţă, o adevărată erudită, activă, însetată de cunoaştere, nevoită să parcurgă meandrele unei epoci tulburi – şi aici spectacolul ne face atenţi la micile trădări, la complicitatea prin tăcere, la vina – colectivă şi individuală – de a nu fi reacţionat la atrocităţile exercitate asupra semenilor, de a nu ne fi împotrivit aberaţiilor ideologice din acei ani grei, nedreptăţilor generatoare de adevărate tragedii.

În spectacolul radiofonic Iarna cărţilor noastre de Ana Boariu, se subliniază semnificaţia culturală şi istorică a Blajului: aici s-a jucat pentru prima dată teatru în limba română, aici s-a creat prima şcoală cu predare în limba naţională şi tot aici s-a înfiinţat prima tipografie românească din Ardeal. Cum spunea Ion Heliade Rădulescu, „aici a răsărit soarele românilor”… Din nefericire, în anii de opresiune ai comunismului, vestita arhivă a literaturii de la Blaj a fost distrusă, cărţile au ars, Biserica a fost interzisă, iar preoţii închişi…

blaj

Blaj

Adevărul trebuie transmis din generaţie-n generaţie, pare a ne spune acest spectacol radiofonic, remarcabil şi prin ceea ce s-ar putea numi cultul cărţii, căci se evidenţiază aici semnificaţia aproape sfântă a literei tipărite… Vocile răscolitoare ale marilor actori dau viaţă acestor întâmplări dureroase, neliniştesc şi îndeamnă la meditaţie, ne antrenează în confesiunea lor, evocă emoţionant figurile piesei, unele dintre ele adevărate simboluri ale spiritualităţii româneşti.

Scenariul Iarna cărţilor noastre de Ana Boariu reprezintă, totodată, şi baza unui spectacol multimedia, prezentat la Blaj şi la Bucureşti.

 Domnica Ţundrea

 

Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50

omul nou dorin liviu bitfoi

eveniment liber sa spunJoi, 9 mai, la ora 12.00, la Centrul de Presă al Societăţii Române de Radiodifuziune (foaierul Sălii Radio, str. General Berthelot nr. 60-64) va avea loc lansarea volumului Aşa s-a născut omul nou. În România anilor ’50, semnat de Dorin-Liviu Bîtfoi şi apărut la Editura Compania.

Vor vorbi: Ovidiu Miculescu – Preşedinte Director General al Societăţii Române de Radiodifuziune; Dan Preda – jurnalist şi membru al Comitetului Director al Societăţii Române de Radiodifuziune; Adina Kenereș – director editorial al Editurii Compania; Valentin Protopopescu – scriitor şi jurnalist; autorul.

Bunicul

bunicul amintiri pusa roth ziar comunist

amintiriDoamnelor şi domnilor, am ajuns la concluzia că există un prag în viaţa fiecăruia dintre noi, acela al amintirilor cu care ne-a binecuvântat viaţa, amintiri, unele demne de a fi povestite, vesele sau triste, dar cu siguranţă, exemple de viaţă. Îmi spun mereu, şi cred că sunteţi de acord cu mine, că lucrurile mici, micile întâmplări dau farmec vieţii şi sunt, de ce nu, treptele vieţii.

Aş vrea să vă povestesc despre bunicul meu Dumitru, tatăl mamei, un om dârz, destul de tăcut, cu un acut simţ al dreptăţii, autodidact, un bunic, în primul rând, de care nouă, nepoţilor, ne era cam teamă. Ne certa dacă făceam gălăgie şi, slavă Domnului, făceam atâta gălăgie că şi un surd ne-ar fi auzit. Atunci când bunicul citea ziarul, aşezat sub dud, pe un scăunel cu trei picioare, bunica avea grijă ca să nu-i stăm prin preajmă, fiindcă bunicul se enerva şi, de cele mai multe ori rupea ziarul, nemulţumit de ceea ce afla. Era perioada comunistă şi i se luaseră pământurile, animalele din curte, uneltele şi, odată cu ele, liniştea acestui om care crescuse opt copii. Vărul meu Şerban, Bebe cum îl alintam toţi, cunoştea cel mai bine obiceiurile bunicului (tatăl lui, Vasile, ultimul băiat născut al familiei, rămăsese în curtea bătrânească, ceilalţi trei băieţi primiseră pământ şi case de locuit atunci când s-au căsătorit) şi ca să aflăm şi noi ce scrie la gazetă, se ducea el la postaş să ia ziarul şi să apuce să-l răsfoiască măcar, înainte de a fi făcut bucăţele de bunicul.

Am spus că bunicul a fost un autodidact, dar asta nu l-a împiedicat să înveţe să scrie şi să citească și, lucrul cel mai important poate, să înveţe matematică şi în special geometrie. Am să vă povestesc o întâmplare tare hazlie, dar funcţionabilă în casa bunicilor. Bunicul a socotit câtă apă intră în ceaun pentru mămăligă (erau multe guri la masă!) şi cât mălai. Bunica Stana a fost nevoită să păstreze proporţia stabilită de bunicul şi dacă ea adăuga mai mult mălai decât stabilise bunicul, imediat el îi atrăgea atenţia că a greşit cantităţile. E adevărat că niciodată nu am mâncat mămăligă mai bună decât cea pe care o făcea bunica maternă, că pe cea paternă nu am cunoscut-o, fiindcă a doborât-o războiul.

mamaliga taraneasca

Bunica, biata de ea, a fost cea mai blândă persoană din câte am cunoscut eu, o femeie care nu a ridicat niciodată glasul la nimeni. Pentru că a avut mulţi copii, bunica Stana nu a pus niciodată mâna pe sapă, fiindcă rostul ei, aşa spunea bunicul, era acela de a crește copiii, la care s-au mai adăugat în timp şi nepoţi. Din spusele celorlaţi am aflat că bunicul ştia să ţină în frâu această numeroasă familie. Fiica cea mare, Ştefania, Nişca, semăna bine cu tatăl ei, dar se măritase cu un om blând şi destul de tăcut pe care ea îl certa mai tot timpul. Într-o zi, pe când bunicul era prin apropiere şi a fost martorul unei asemenea scene, Ştefania l-a văzut şi s-a dus repede să-şi reclame bărbatul. Bunicul a ascultat-o, a tăiat o nuia, l-a chemat pe soţul incriminat şi i-a spus: „Băiete, dacă nu rupi nuia asta pe ea, o rup eu pe tine!” De atunci, mătuşa mea n-a mai avut nas să-şi reclame bărbatul şi, recunosc, a devenit mai docilă, cel puţin de ochii lumii.

Revin la bunicul care a devenit din ce în ce mai trist şi mai tăcut, fiindcă durerea „dezmoştenirii” l-a urmărit până în ultima clipă a vieţii lui. N-a acceptat niciodată ideea ca el, care a fost pe front cu băieţii lui, el, care şi-a pierdut un fiu în bătălie, să fie deposedat de averea agonisită cu trudă. În ultimele luni de viaţă a refuzat să mai citească ziarul, semn că înţelesese că lumea lui a apus.

Pușa Roth

Cărturari, opozanţi şi documente

gabriel andreescu arhivele securitatii

Joi, 17 ianuarie 2013, de la ora 13.00, în Holul Mare al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti (str. Povernei nr. 6) va avea loc lansarea volumului Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii de Gabriel Andreescu, apărut recent în colecţia „Plural M” a Editurii Polirom şi în format digital.

Alături de autor, vor lua cuvântul: criticul literar Ion Bogdan Lefter şi istoricul Liviu Rotman. Amfitrion: prof. dr. Mihaela Miroiu.

„O natură fericită” de Constantin Stoiciu

o natura fericita coperta constantin stoiciu

–„Vă pierdeţi timpul.

– Ce să fac altceva, dacă am harul?”

Cu acest tulburător motto, se deschide romanul O natură fericită de Constantin Stoiciu, apărut la Editura ALLFA din Bucureşti, secţiunea „Literatură română”.

Scriitor, jurnalist, editor, scenarist, Constantin Stoiciu a realizat 14 filme artistice ca scenarist şi câteva documentare ca regizor.

A primit numerose premii în România şi Europa. A colaborat cu unii dintre cei mai bine cotaţiconstantin stoiciu regizori români: Andrei Blaier, Dan Piţa, Lucian Pintilie şi a scris scenariile pentru filmele Dimineţile unui băiat cuminte (1967); Legenda (1968); Filip cel bun (1977) etc.

Constantin Stoiciu a fost producător de film la Casa de Filme 1 până la plecarea din România. În anul 1982, a emigrat în Canada, stabilindu-se la Montréal. A colaborat şase ani la Radio Europa Liberă. În anul 1983, a pus bazele Editurii de literatură universală de expresie franceză Humanitas și al revistei literare „Humanitas”.

Pentru Constantin Stoiciu, „exilul în sine are o tuşă de tragic foarte profundă”. A publicat Le roman du retour, 1992 (Romanul reîntoarcerii, 1993); De l’insouciance, 1994 (Despre farmecul levantin, 1995); Fragments frivoles d’éternité, 1998 (Fragmente frivole de eternitate, 2001); La surprenante dignité d’un inconnu qui étouffe, 1999; Le fuyard, 2002 (Fugarul, 2004); Pelerinii, 2002; L’Addition, 2006; La Patisserie, 2007 (Patiseria, 2011); Răfuieli, 2009. A semnat cronici în „Cotidianul” (2000–2001) şi, din 2007, scrie o cronică bilunară în revista „Cultura”.

Romanul O natură fericită este o întoarcere în timp, în România pe care autorul a avut curajul să o părăsească în plin comunism şi despre care a scris în cele şapte cărţi pe care i le-a dedicat. Este, după părerea mea, un fel de jurnal, un jurnal al trăirilor, al propriilor acţiuni pe care le-ar fi făcut dacă ar fi fost aici. Revoluţia privită de departe, dintr-o altă perspectivă şi reîntoarcerea la capitalismul întrerupt de cinci decenii de comunism. Revelatoare pentru esenţa cărţii este mărturia din Prolog:

„Am rezistat douăzeci de ani. Nici prea dezamăgit de căderea comunismului, nici prea entuziasmat de triumful capitalismului. Mai curând sceptic că o astfel de schimbare se poate petrece fără poticneli, ca într-o magie ale cărei tertipuri scapă observaţiei invitaţilor la spectacol.

de l insouciance constantin stoiciuChiar dacă nu mă simţeam vizat, am avut dreptate să fiu sceptic. Dacă aş fi fost consultat asupra celei mai bune perioade de a face o revoluţie, cu toate că ideea în sine de revoluţie îmi displace, aş fi preferat vara, când eram în vacanţă la mare. Plecat palid şi obosit dintr-o lume şi reîntors bronzat şi odihnit într-o alta, aş fi fost poate mai dispus să apreciez noutatea şi să-mi aduc contribuţia de cetăţean responsabil. Dar n-am fost consultat – nimeni din anturajul meu n-a fost, de altfel – şi, cuibărit în colţul canapelei, am văzut la televizor revoluţia transmisă în direct. Pentru un sfârşit de decembrie vremea era frumoasă, cei care puseseră revoluţia la cale au fost norocoşi, spre deosebire de mulţi dintre cei care se precipitaseră să vadă totul mai de aproape.

O reîntoarcere în istorie, această nouă lume, capitalismul, existând în urmă cu cincizeci de ani, înfăptuită după regulile unui salt violent înainte, în care aproape totul fusese prevăzut pentru a da iluzia unei adevărate revoluţii: lupte între armată şi terorişti apăruţi de niciunde, morţi, răniţi, plimbăreţi rămaşi în viaţă printr-un miracol, cunoscuţi şi necunoscuţi care au năvălit în Studioul 4 al Televiziunii naţionale pentru a anunţa vestea bună şi telespectatori – poporul, plebea care n-a întârziat să-şi piardă minţile, atât de mare a fost surpriza.”

Prezentul românesc cu toate datele lui sau aşa cum stă scris pe coperta a patra a a volumului, „de douăzeci şi doi de ani se ştie cum trebuie trataţi comuniştii care s-au salvat, nostalgicii dictaturii, naţionaliştii şi fasciştii reînviaţi, dar până în ziua fatidică s-a ştiut prea puţin cum trebuie tratate naturile fericite. Nici cretine, nici sărace cu duhul şi nici fără memorie, ele ar submina prin raporturile lor particulare cu Istoria şi cu realitatea imediată ordinea stabilită. Cei din înaltele sfere ale puterii îşi asumă greşeala de a le fi ignorat şi vor lua măsurile care se impun.”

Pușa Roth