Din Bucureștiul de altădată: Circul Suhr

circul suhr

Doamnelor şi domnilor, ne vom opri astăzi în Bucureştii anului 1873, pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), în Piaţa Constantin-Vodă (unde, mai târziu, a fost construit Palatul Poştelor şi Telegrafelor) pentru că aici a fost instalat Circul Suhr. Ghid ne este şi de această dată Constantin Bacalbaşa*), autorul volumului Bucureştii de altădată (Editura Eminescu, 1987, Bucureşti, pag. 122) Acest circ, aşezat în plin centrul Capitalei era construit din lemn, acoperit cu pânză,  fiind astfel pregătit să se poată juca şi iarna. Astfel, bucureştenii dar şi vizitatorii capitalei se puteau bucura tot anul de reprezentaţiile celebrului, la acea vreme, circ Suhr. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Circul Suhr”

Din Bucureștiul de altădată: Presa şi politica

presa si politica

Doamnelor şi domnilor, şi azi ca şi ieri şi alaltăieri, atunci când se vorbeşte despre presă, supranumită „câinele de pază al democraţiei”, se vorbeşte implicit şi despre libertatea de exprimare a acesteia. Au fost şi mai sunt încă încercări din partea puterii de ieri, de azi şi dintotdeauna de a îngrădi această libertate, mai ales că ziaristul, atunci când doreşte să facă lumină, scormoneşte şi găseşte un fir de care să se agaţe, devenind incomod pentru cei luaţi în vizor. Dar nu numai ziariştii „atacă”, ci şi unii scriitori care n-au ezitat să arunce vorbe grele către clasa politică. Dacă n-ar fi aşa, sunt sigură că ar fi o mare tristeţe, o cruntă lipsă de interes, findcă şi unii şi alţii, criticii şi criticaţii ar privi linia orizontului în aşteptarea unei schimbări.

Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Presa şi politica”

Din Bucureștiul de altădată: Pedepse în timpul lui Constantin Bacalbaşa

bucuresti hotel de france

În toate epocile, de glorie sau de tristă amintire, au existat oameni atenţi la educaţie, la modul în care urmaşii sunt educaţi în folosul patriei, dar şi al lor personal. Educaţia, aşa cum o definea Aristotel „este cea mai bună provizie pe care o poţi face pentru bătrâneţe”.

Constantin Bacalbașa

Constantin Bacalbașa

Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Pedepse în timpul lui Constantin Bacalbaşa”

Din Bucureştiul de altădată: Şanticler

santicler constantin bacalbasa edmond rostand ce inseamna santicler

Revin, doamnelor şi domnilor, la lucrarea Bucureştii de altădată (volumul IV, 1910–1914, ediţia a II-a, București, Editura ziarului „Universul”, 1936) a lui Constantin Bacalbaşa, dar de această dată am ales un fragment care se referă la teatru, mai cu seamă la ecoul pe care l-a avut un spectacol în rândul publicului. Este vorba de titlul unei piese, Chantecler de Edmond edmond rostand chanteclerRostand*), devenită Chanteclair în cartea lui Bacalbaşa, care a ajuns nume (substantiv sau adjectiv) comun cu înţeles diferit. Bacalbaşa se opreşte la înţelesul comic al cuvântului din vorbirea populară, în care şanticler are sensul de „om neserios, nebun, şmecher”, iar explicaţiile sale sunt pline de umor. (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: şanticler, adj. invar., subst. [fam.] 1 – adj. invar. Care este [foarte] elegant 2 – subst. [reg.] Haină de purtat; 3 – subst. (reg.) [Epitet pentru o] femeie de moravuri uşoare; şi [reg.] şanticlir subst., janticlir adj.invar.)

Se pare că piesa nu i-a plăcut autorului lucrării Bucureştii de altădată şi a ridiculizat-o, considerând că intrarea în limbajul comun al acestui cuvânt ar constitui singurul succes la public al acestei piese. Trebuie să vă reamintesc că există şi o prăjitură, spun eu, rafinată cu acest nume, dar asta e o altă poveste. Şi-o fi imaginat autorul francez că va avea un astfel de succes? Cu siguranţă nu.

„O sensaţie de altă natură produce noua piesă a lui Rostand, «Chanteclair».

Cuvântul «şanticler» intră în vocabular şi este întrebuinţat de către oamenii din popor în tot Constantin_Bacalbasafelul de înţelesuri comice. Chiar oameni cu oarecare cultură, fac abuz de această împământenire a vorbei.

Aud pe stradă vorbind.

– Pe onoarea mea, îţi plătesc mâine.

– Lasă, domnule, nu mai spune fiindcă nu eşti om serios. Eşti un «şanticler».

Servitoarea mea, care e o târgoveaţă foarte amatoare de radicaluri, a prins vorba, şi o întrebuinţează la tot momentul.

– Şapte bani pătlăgeaua?!… (aşa era pe atunci). Ce mă, eşti şanticler?…

În piaţă doi pantaloni creţi se ceartă.

– Ia ascultă, să nu faci pe şanticlerul cu mine, că te-am altoit !…

Această vorbă a cutreierat mahalalele Capitalei cel puţin un an de zile. A fost, poate, singurul mare succes al piesei lui Ro­stand”. (Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. IV, ed. cit.).

Puşa Roth

*) Edmond Rostand (1 aprilie 1868–2 decembrie 1918), dramaturg francez, membru al Academiei Franceze, nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură. Teatrul său reprezintă o reacție la naturalism și simbolism. Prin comediile sale, a satirizat obscurantismul, minciuna, lașitatea. Edmond Rostand a scris: Mănușa roșie (Le Gant rouge), 1888; Romanțioșii (Les romanesques), 1894; Prințesa îndepărtată (La Princesse lointaine), 1895; Cyrano de Bergerac, 1897; Puiul vulturului (L’aiglon), 1900; Chantecler, 1910; Ultima noapte a lui Don Juan (La dernière nuit de Don Juan), 1911.

Fiziologia gustului: La o idee sau despre mititei

Doamnelor şi domnilor, astăzi ne vom ocupă de istoria mititeilor, graţie cărora ni s-a dus vestea în lume, alături de sarmale, cârnaţi, mămăliguţă şi câte şi mai câte. Aşa cum spunea Caragiale că „gazetarul este brutarul inteligenţei”, vom apela la cea mai interesantă descriere a apariţiei mititeilor pe care o face Constantin Bacalbaşa (1856–1935). Ziarist, memorialist, om politic, C. Bacalbașa a fost preşedinte al Sindicatelor Ziariştilor (din 1919) şi a rămas în memoria urmaşilor pentru volumele de amintiri Bucureştii de altădată, Capitala sub ocupaţia dușmanului, Dictatura gastronomică, Chestia cârciumarilor, Răvașe de plăcinte, Peticul lui Berechet.

Dar pentru a afla istoria mititeilor deschidem cartea de amintiri a lui Bacalbaşa:

„Actuala clădire a restaurantului Iordache din Covaci nu exista. În locu-i tot o şandrama la fel. Intrai înăuntru aplecându-te, dar mâncarea fiind bună, era lume multă. Marea vâlvă a restaurantului acestuia, care avea bucătărie curat românească, a început în ziua în care umoristul Nae Orăşanu a compus nostima lui listă de bucate care, în parte, a rămas până la noi şi se va perpetua. Iată, atât cât îmi amintesc, o parte din poreclele lui N. T. Orăşanu: pâinea era numită o abondenţă; ghiaţa: cremă de Siberia; scobitoarea: o baionetă; tacâmul: un regulament; ţuica: o idee; socoteala: protocolul; cârnaţii mici: mititei; cârnaţii mari: patricieni; un ardeiu roşu: o torpilă; varza acră: origină de Belgrad; sticluţa de vin: o pricină; ocaua de vin cu borvis la răcitoare: o baterie; apa: o naturală; paharele pentru vin: semiplutoane; cafeaua neagră turcească: un taifas. Restaurantul dobândise chiar supra numele «La idee». Dar vorba nu s-a păstrat.” (Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, București, Editura Albatros, 2007).

Dar cum au apărut mititeii este o altă poveste al cărei protagonist este tot umoristul N. T. Orăşanu. Se spune că într-una dintre nenumăratele nopţi albe petrecute la cârciuma lui Iordache N. Ionescu de pe strada Covaci nr. 3, cârciumarul a rămas fără maţe de oaie necesare pentru pregătirea cârnaţilor săi tradiţionali. N. T. Orăşanu i-a cerut atunci să pună pe grătar amestecul de carne tocată şi mirodenii aşa cum era, fără maţ. Cârciuma, care atunci se numea „La trei frunze de viţă” şi care pentru puţin timp s-a numit „La idee”, a devenit celebră pentru noul său produs. La restaurantul românesc de la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1899, mititeii româneşti, numiţi de francezi „saucisses à la roumaine”, au avut un succes extraordinar, fiind printre cei mai solicitaţi. „Mititeii, bateria şi protocolul s-au împământenit. Mititeii şi bateria vor trăi lungă vreme în viitor”, conchide Constantin Bacalbaşa.

Pușa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Grădina Giafer

Pe Podul de Pământ, Calea Plevnei de azi, la intersecţia cu actuala stradă Vasile Pârvan, se afla vestita Grădină a lui Giafer.

În mijlocul unei livezi de nuci, un turc, pe nume Giafer, a deschis o cârciumă, iar bucureştenii veneau „La Giafer” să petreacă de Sfântul Toader, de Sânziene şi de Carstovul Viilor.

„Se îndreptau bucureştenii spre Giafer cu paporniţele doldora de mâncare, cu ploştile şi damigenele pline ochi…” scriu cronicile vremii. De Sfântul Toader, în Grădina Giafer, bărbaţii îndeplineau un ritual ciudat: datul câinilor în tărbacă. Acest supliciu la care erau supuse bietele patrupede însemna legarea lor cu sfori şi răsucirea în aer cu mare iuţeală până când animalele ameţeau, spre distracţia generală. Aceste obiceiuri au persistat până în anul 1934, când au fost interzise de „Societatea pentru Protecţia Animalelor”.

Grădina Giafer, în care se petrece acţiunea unui capitol din romanul Ipsilant şi Tudor de Gr. H. Grandea („Grădina Giaferului”, în „Albina Pindului”, II, 1869, p. 85), era situată „peste drum de Biserica Sfântul Constantin de pe strada cu acelaşi nume” (localizarea îi aparţine lui I. Roman). Grădina lui Giafer a existat până târziu, iar Constantin Bacalbaşa îşi aminteşte că vara, cu câţiva ani înainte de 1877, „cine rămânea în Bucureşti se mulţumea cu grădinile Stavri şi Raşca, dacă era din lumea bună, sau cu Giaferul, grădina cu cai, leul şi cârnatul, dacă era de a doua mână.” (Bucureştii de altădată, vol. I, ediţia a II-a, Bucureşti, 1935, p. 72)

Autorul descrie şi câteva obiceiuri ale bucureştenilor care se adunau în grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu şi Giafer. Acolo, fiecare cap de familie îşi întindea masa şi împreună cu amicii beau şi mâncau, după care învârteau o horă strămoşească dar şi dansuri vesele. Bătrânii stăteau răsturnaţi pe iarba verde sub umbra deasă a copacilor şi fumau. Tinerii se aruncau „cu exaltaţie în arena danţului”. Când trecea furia dansului, toată „compania se punea pe bere şi pe mâncare, râzând şi gesticulând ca nişte nebuni”.

Pușa Roth

Din Bucureştiul de altădată: Moda băuturilor spirtoase

Astăzi a ajuns, din păcate, aproape o obişnuinţă să aflăm că una sau alta dintre prevederile legale au fost încălcate, dând astfel serios de lucru instituţiilor abilitate, mai ales acelora din domeniul financiar. Dar nimic nu-i nou sub soare, istoria se repetă şi în această privinţă.

Cercetând vechi documente bucureştene, constatăm că asemenea exemple erau frecvente şi în urmă cu o sută şi mai bine de ani, când se înregistrau destule cazuri de încălcare a hotărârilor Primăriei Capitalei. Trebuie să precizăm de la bun început că în acea vreme, oraşul fiind înconjurat de vii şi de grădini întinse – nostalgice aduceri-aminte – numeroasele puncte de intrare în Bucureşti erau destul de greu de supravegheat de cei care controlau accesul persoanelor şi produselor în capitala ţării.

Se cuvine să menţionăm faptul că erau renumite în epocă zonele Vitan, Văcăreşti şi Bellu, pe unde se strecurau în oraş tot felul de produse fără a se plăti taxele aferente fixate de Primăria Bucureştilor. Unul dintre produsele foarte căutate de „contrabandiştii” de atunci era spirtul, care era taxat în Bucureşti cu 7 lei decalitrul şi în afara oraşului cu 50 de bani decalitrul. Dacă ţinem cont de preţurile vremii, strecurarea lui în oraş fără a se plăti taxele de rigoare constituia o sursă foarte serioasă de venituri. În unele izvoare documentare se afirmă că erau cartiere întregi care trăiau de pe urma acestei contrabande cu spirt.

Să amintim, pentru delectarea cititorului, nu pentru aceia care vor să se sustragă legii, câteva dintre mijloacele pe care le foloseau contrabandiştii, aşa cum le-a menţionat cunoscutul scriitor Constantin Bacalbaşa în lucrarea Bucureştii de altădată (1871–1884):

„Găzarii: aceştia aveau garniţe cu două funduri, deasupra era petrolul iar dedesubt spirtul, romul sau coniacul.

Geamgiii: aceştia aveau cutii măsluite, în peretele de jos exista o deschizătură în care era introdus un tub de tinichea ce conţinea spirt.

Lemnarii: căruţele treceau bariera încărcate cu lemne. Printre acestea erau câteva trunchiuri mai groase, scobite pe tot lungul lor, iar înăuntru tuburi de tinichea conţinând spirt.

Înmormântările: un convoi mortuar trecea bariera către un cimitir din oraş. În frunte era popa care citea, în urma cosciugului femei care jeleau, mă rog, tot alaiul cuvenit unui asemenea ceremonial. Dar, în realitate era vorba de o bandă de contrabandişti. Popa era contrabandist, femeile la fel, iar dacă ridicai capacul cosciugului găseai înăuntru cutii de tinichea pline cu spirt.

Femeile însărcinate: zilnic treceau prin barieră câteva femei cu pântecele la gură. Într-o bună zi un controlor mai curios a pus mâna pe pântecele unei femei, dar nu era altceva decât o cutie de tinichea plină cu spirt şi fasonată astfel ca să se adapteze corpului şi să simuleze sarcina.

Trăsurile de Hereasca, acele trăsuri mari, acoperite cu coviltir, renumite în Bucureştii de atunci. Acest coviltir, bine acoperit şi bine căptuşit, cuprindea în toată întinderea sa o mare cutie de tinichea plină cu spirt.

Căruţaşii foloseau căruţe cu fundul dublu în interiorul căruia se aflau cutii cu spirt. A fost găsit unul care avea o osie găurită şi în interior un tub plin cu spirt.

Butoaiele cu fund dublu: la control se declara vin, care era taxat la un preţ foarte mic. În realitate, butoiul avea două funduri şi în compartimentul interior se afla spirt, rom sau coniac. Dacă cel care îndeplinea serviciul de cotar al comunei era de rea-credinţă, fiind cumpărat de contrabandişti, afacerea mergea strună şi butoiul trecea. Dar dacă respectivul cotar era cinstit, prindea imediat frauda.

Căruţele cu fân: butoaiele cu spirt erau ascunse în mijlocul fânului; aceste căruţe erau sondate cu nişte ţepe lungi şi ascuţite. Dacă cel care făcea controlul era mituit declara că totul este în regulă.

Femeile cu copii: foarte ingenios mijloc. Femei cu copii de ţâţă în braţe treceau de la ţară la oraş. În pachetul din braţe care nu era altceva decât un butoiaş special cu spirt se afla un instrument ingenios. Când mama bătea cu palma peste spatele butoiaşului, acesta scotea un ţipăt de copil.”

Să rămânem tot în nota amintirilor lui Bacalbaşa menţionând un caz care a făcut mare vâlvă la acea vreme. Este vorba despre o întâmplare petrecută în zona unde Colentina se întâlneşte cu strada Doamna Ghica. Între Bucureşti şi comunele dimprejur era o porţiune de pământ numită „raion”. În comuna Colentina, la marginea „raionului”, se afla o cârciumă unde se făceau depozite mari de spirt, deoarece acolo se plătea o taxă de numai 50 de bani decalitrul. Iar la limita cealaltă a „raionului”, pe teritoriul oraşului Bucureşti se afla o altă cârciumă. De la cârciuma din Colentina până la cârciuma din Bucureşti era săpat, pe sub şosea, un tunel prin care butoaiele cu alcool erau trecute de la o cârciumă la alta fără a se plăti nici o taxă. Şi exemplele ar putea continua.

Puşa Roth

„Lasă, Gheorghe, băutura” – Liviu Vasilică