„Don’ director, chică!”

don director chica regizorul constantin dinischiotu anecdote

simple intamplari rubrica liber sa spunFire voluntară, greu de abătut de la proiectele pe care şi le propunea, expeditiv când era vorba de mărunţişurile vieţii, acelea care adesea te sufocă, regizorul Constantin Dinischiotu (11 mai 1927–19 iunie 2008, Bucureşti) era un om plin de umor. N-ai fi bănuit sub aparenţa severităţii.

Înainte de a vă relata o întâmplare pe care Constantin Dinischiotu o povestea cu umor sec, în diverse împrejurări, nu pot să trec peste nedreptatea sorţii. Omul care a străbătut multe mii de kilometri în slujba teatrului românesc, cu o energie debordantă, care nu-l părăsise nici la anii senectuţii, a murit uitat de toţi. La înmormântare au participat, pe lângă membrii familiei, doi-trei foşti colegi. Atât. Cât despre recunoştinţă… Vorba unui actor: „Băi, ţie n-o să-ţi facă funeralii UNITER-ul, ci CFR-ul!”

C. Dinischiotu deţine mai multe recorduri, de la numărul de premiere absolute cu piese româneşti (aproape 80), la numărul de teatre în care a fost angajat ca regizor şi director. A locuit tot timpul în Bucureşti, unde avea familia şi, se subînţelege, străbătea ţara cu trenul, în lung şi-n lat. Dacă ar fi ţinut o socoteală, câţiva ani din viaţă i-a trăit în vagoanele CFR.

constantin dinischiotu

Constantin Dinichiotu

În toamna anului 1974, fusese numit director al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, după şapte ani petrecuţi la Piteşti. La câteva zile după instalare, omul de serviciu, care îl pândise când intrase în sala teatrului, găsi prilejul să-i spună: „Don’ director, chică!” „Ce chică, măi Vasile?” „Di la ploaie, don’ director!” „Şi unde chică, măi Vasile?” „Pi şcenă, don’ director!” Omul de serviciu urcă pe scenă şi îi arătă directorului: „Iaca aicea chică!” „Şi chică mult, Vasile?” „Distul, don’ director, că e spart!” Şi Vasile arătă în sus. Va să zică, pe lângă toate celelalte, trebuia reparat şi acoperişul. Sigur, pentru că directorul nu trebuie să creadă chiar tot ce-i spun subalternii, la prima zi cu ploaie, se duse în sală. Într-adevăr, „chica”.

La Comitetul Judeţean de Partid existau de câteva luni mai multe cereri de reparare a acoperişului. Dar, nefiind bani şi teatrul neaflându-se printre priorităţi, continua să „chice”. C. Dinischiotu încercă să intre la primul-secretar, dar nu reuşi. Activiştii mai mici răspundeau plictisiţi: „Ştim, tovarăşu’ director, dar acum e campanie agricolă şi ştiţi, poate la anul, să alocăm bani din buget… acum nu se poate face nimic, doar să mai cârpim oleacă…” Se mai cârpea, dar tot „chica”. Pe 7 noiembrie, care cădea într-o vineri, urma ca sala teatrului să găzduiască festivitatea respectivă. În prezidiu, urmau să ia loc primul-secretar şi celelalte mărimi ale judeţului. Activiştii Cimpoi şi Curcan, care se prezentaseră la tovarăşul director pentru a face pavoazarea scenei, fură expediaţi de îndată. „De pavoazare se ocupă oamenii mei!”, le spuse C. Dinischiotu privindu-i încruntat peste ochelari. Şi oamenii se ocupară sub directa supraveghere a directorului. Adică masa prezidiului, roşie, din recuzita teatrului, fu aşezată exact în locul unde „chica”. „Don’ director, da’ dacă plouă, taman aicea…” „Las’ să chice, măi Vasile! Pune masa unde ţi-am spus!”, se auzi glasul directorului. Mai rămânea ca a doua zi, 7 noiembrie, să plouă. Şi a plouat. Sâmbătă dimineaţă, patru muncitori descărcau deja dintr-un camion tabla pentru acoperiş.

Costin Tuchilă

«Șambelan la viezuri» de Pușa Roth la Teatrul Național Radiofonic

Joi 9 iunie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural și sâmbătă 11 iunie, la ora 13.15, la Radio România Internațional, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați Şambelan la viezuri, scenariu radiofonic de Puşa Roth după Pagini bizare de Urmuz. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Cornel Vulpe, Magda Catone, Eugen Cristea, Ion Haiduc, Alexandru Bindea, Florin Tănase, Candid Stoica, Alexandru Mitea, Sorin Gheorghiu, Rudy Rosenfeld. Muzică originală de George Marcu, interpretată de Patricia Prundea (voce), Miltiade Nenoiu (fagot), Lucian Maxim (percuţie). Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia tehnică: Vasile Manta. Prezintă: Costin Tuchilă şi Valeriu Râpeanu. Piesa a fost difuzată în premieră în 21 martie 1999.

Şambelan la viezuri nu este o dramatizare a prozei lui Urmuz, ci un text care porneşte de la ciudatele personaje şi absurdele întâmplări comice din Pagini bizare. Un captivant exerciţiu de imaginaţie bazat pe „lumea larvară prevăzută cu aripi uriaşe” (Constantin Crişan) a „profetului revoltei literare internaţionale”, cum l-a numit Eugen Ionescu pe „umilul” grefier de la înalta Curte de Casaţie.

Personajele comediei Puşei Roth au identitatea, bizară în context, conferită de Urmuz: Stamate este şef de birou, Bufty, fiul lui Stamate şi al Stamatidei, în vârstă de patru ani, ajunge subşef de birou, Ismaïl este consilier la Primărie, Turnavitu e şeful de cabinet al lui Ismaïl, Emil Gayk – un biet civil ce poartă armă, Cotadi – nobil scăpătat devenit comerciant şi muzicant amator, Dragomir, un om cu inimă bună, este contabilul prăvăliei lui Cotadi, fonfăitul Algazy – comerciant alături de asociatul său, Grummer, un om cu fire închisă. O invenţie ca nume şi o dezvoltare a identităţii din „romanul în patru părţi” Pâlnia şi Stamate este Stamatida, nevasta lui Stamate. Numele a fost creat de Puşa Roth din nevoia de a realiza un paralelism, accentuând astfel absurdul din textul urmuzian. Detaliul din proza lui Urmuz (Stamatida compune madrigale „semnate prin punere de deget”) este ampliflcat. Madrigalul parodic devine omniprezent în Şambelan la viezuri, iar Stamatida dobândeşte o funcţie mult mai importantă prin natura conflictului scenic. Situaţiile comice şi absurde din proza urmuziană sunt combinate în mod ingenios. Piesa începe cu un vacarm general, în care apar vocile tuturor personajelor rostind aleatoriu frazele care le caracterizează, frânturi ale acestui univers recompus în baza prozei bizare a lui Urmuz. Rama spectacolului este celebra fabulă Cronicari. Fiecare personaj recită alternativ câte unul sau două versuri, dovedind în acest fel, o dată în plus, că în retorica suprarealistă elemente complet diferite se pot combina după bunul plac. Eventuala gratuitate a acestui mecanism evocă, de fapt, o lume măruntă în care idealurile sunt simple şi rizibile veleităţi.

Piesa a fost publicată în 2002 şi inclusă în volumul de teatru al autoarei, Roman de Bucureşti (2005). Şambelan la viezuri a fost jucată cu mult succes la Teatrul „Bacovia” din Bacău, în regia lui Constantin Dinischiotu, în stagiunea 1999–2000.

Costin Tuchilă