Luna Oedip la Londra

thb-oedip-month

eveniment liber sa spunÎntre 4 mai şi 8 iunie 2016, Institutul Cultural Român de la Londra organizează, într-un foarte onorant parteneriat cu Opera Regală Covent Garden, Luna Oedip la Londra – un amplu program menit să celebreze capodopera enesciană prin evenimente muzicale, expoziții, conferințe și proiecții speciale, având ca protagoniști mari vedete ale scenei de operă, muzicologi de anvergură internațională, dar și artiști de prim rang fascinați de muzica lui Enescu.

Continuă lectura „Luna Oedip la Londra”

Simfonia a III-a de George Enescu în premieră la Londra, după ce a fost interpretată în ediția 2013 a Festivalului „Enescu”

dirijorul Vladimir Jurowski

eveniment liber sa spunLa finalul acestei săptămâni, Simfonia a III-a cu cor, în Do major, op. 21 de George Enescu va fi interpretată în premieră la Londra, sub bagheta unuia dintre cei mai bine cotați dirijori ai momentului, Vladimir Jurowski. Acesta va dirija sâmbătă, 7 februarie, de la ora 19.30 (ora Londrei) prestigioasa London Philharmonic Orchestra, al cărei dirijor principal este, pe scena sălii Royal Festival Hall din cadrul renumitului centru cultural britanic Southbank Centre.

Lucrarea enesciană a fost prezentată inițial în această interpretare chiar pe scena Sălii Palatului din București, în cadrul ediției 2013 a Festivalului Internațional „George Enescu”. Atunci, dirijorul Vladimir Jurowski a decis să includă partitura compozitorului român în repertoriul internațional al orchestrei.

Pe site-ul Southbank Centre, Simfonia a III-a a „compozitorului român George Enescu” este descrisă drept „o lucrare plină de intensitate emoțională, solemnă, eroică și triumfătoare”.

„Atașamentul meu față de muzica lui George Enescu a crescut direct proporțional cu atașamentul față de Festivalul «Enescu, încă de la prima ediție a Festivalului la care am participat ca invitat, în urmă cu nouă ani”, declara dirijorul Vladimir Jurowski într-un interviu realizat de jurnalistul Marius Constantinescu în septembrie anul trecut.

„Festivalul «George Enescu» este un reper în plan internațional. Aducem la București cele mai bune orchestre și cei mai renumiți interpreți, pentru că George Enescu era recunoscut la nivel internațional. Promovăm muzica lui Enescu: publicul are șansa unică de a asculta interpretări noi ale compozițiilor enesciene, sub bageta unora dintre cei mai mari dirijori ai lumii. Premiera londoneză demonstrează, o dată în plus, puterea Festivalului de a face cunoscută muzica lui George Enescu în lume”,  punctează Mihai Constantinescu, Director Executiv al Festivalului Internațional „George Enescu”.

20 de lucrări de George Enescu vor fi interpretate în ediția 2015 a Festivalului „Enescu” (30 august–20 septembrie). Printre interpretări, se vor număra și cele ale prestigioaselor San Francisco Symphony Orchestra (Premiul Pulitzer pentru muzică), Israel Philharmonic Orchestra, sub bagheta legendarului Zubin Mehta, sau cea a violonistului german David GarrettBalada pentru vioară şi orchestră, compusă de George Enescu în anul 1895.

George Enescu - fotografie de arhiva

George Enescu, fotografie de arhivă

Singurul compozitor român intrat în patrimoniul universal, George Enescu a fost deopotrivă violonist, porfesor, dirijor și compozitor. Apreciat pe plan internațional, George Enescu avea să debuteze în calitate de compozitor în anul 1898, când o lucrare a sa a fost interpretată de Orchestra Collonne din Paris. A fost prezent pe unele dintre cele mai importante scene ale lumii, dirijând inclusiv la prestigioasa Carnegie Hall din New York. George Enescu a fost profesorul și mentorul unuia dintre cei mai cunoscuți violoniști ai secolului trecut, Yehudi Menuhin. Legătura lor era atât de puternică încât, după moartea lui Enescu, Yehudi Menuhin a acceptat invitația de a veni în România în luna septembrie a anului 1995, pentru a deschide Festivalul Internațional „George Enescu”. În acel moment, Sala Palatului nu era un spațiu adecvat concertelor simfonice, o sală specială fiind amenajată în interiorul Casei Poporului. „L-am luat de braț pe Lordul Menuhin și-am mers aproape un kilometru prin catacombele Parlamentului ca să ajungem pe partea cealaltă a sălii unde era o cantină a muncitorilor”, rememorează Mihai Constantinescu. Trei ani mai târziu, în 1998, Yehudi Menuhin a  acceptat să devină Președintele de Onoare al Festivalului „George Enescu”, deși la acel moment avea programul făcut până în anul 2003.

Vladimir Jurowski

Vladimir Jurowski

De-a lungul carierei, Vladimir Jurowski a colaborat cu unele dintre cele mai importante instituții muzicale din lume, printre care prestigioasele Royal Opera House Covent Garden, Teatro „La Fenice” di Venezia sau Opéra Bastille de Paris. În anul 1999 a debutat la Metropolitan Opera New York. Din anul 2007, Vladimir Jurowski a devenit dirijor principal al London Philharmonic Orchestra, una dintre cele mai bine cotate orchestre britanice ale momentului. „Sub bagheta lui Jurowski, această orchestră a devenit un instrument fabulos de rafinat”, scria cotidianul britanic “The Telegraph”.

Southbank Centre este considerat unul dintre centrele culturale de grad zero din Londra și din lume și este, în același timp, și sediul London Philarmonic Orchestra.

Plácido Domingo din nou la Royal Opera House, Covent Garden, Marea Britanie

Placido Domingo - I Due Foscari covent garden

cronica muzicala liber sa spunUn eveniment deosebit a avut loc la Royal Opera House în perioada 14 octombrie–2 noiembrie 2014: reîntoarcerea lui Plácido Domingo într-un rol major de bariton, cântat în premieră de către marele artist pentru publicul londonez: Francesco Foscari din opera I Due Foscari de Verdi.

Binecunoscuta operă a fost scrisă de Verdi pe un libert de Francesco Maria Piave dupăeveniment liber sa spun piesa lui Byron, Cei Doi Foscari (The Two Foscari). Acțiunea preia o secvență din istoria Veneției anului 1457.

Ca o mare iubitoare de operă, gândul ca voi merge la acest spectacol mi-a creat un sentiment de confort și bucurie. Chiar și așa însă, trebuie să recunosc că așteptările mi-au fost mult depășite.

i due foscari verdi placido domingo

Plácido Domingo în spectacolul I Due Foscari, Covent Garden

Plácido Domingo, la cei 73 de ani ai săi, este încă foarte activ pe marile scene de operă ale lumii. Pe întreaga perioadă el a cântat într-un număr de șapte spectacole un rol de bariton dramatic dificil, care cere și un efort scenic deosebit. Am savurat căldura registrului grav al vocii sale, întreaga sa interpretare precum și inteligența cântului său. Nu sunt mulți cântăreți care au o carieră atât de longevivă și pe care aș pune-o în primul rând pe seama măiestriei și inteligenței sale artistice. Comentariile din presă și social media susțin că el este și unul dintre cântăreții care „știe cel mai bine cum se moare pe scenă”.

Maria Agresta

Maria Agresta

Celelalte roluri principale au fost interpretate de doi cântăreți italieni, soprana Maria Agresta, care a debutat la Royal Opera House în această serie intepretând rolul Lucreziei Contarini și tenorul Francesco Meli în rolul lui Jacopo Foscari. Ei au fost parteneri pe măsură încântând publicul deosebit de pretențios al faimosului teatru londonez cu vocile lor expresive, voci lirice verdiene cu pianissime calde dar și cu interpretările lor pline de pasiune în același timp.

Nu în ultimul rând aș dori să menționez orchestra teatrului și corul conduse de Renato Balsadonna, care s-au ridicat la înălțimea celorlalți artiști.

placido domingo adriana benett

De fiecare dată când asist la un spectacol la Royal Opera House astept cu mare interes să văd și montarea scenică, la care mă aștept să fie făcută cu abundență de idei și fantezie și, aș mai adăuga, cu o susținere financiară majoră. Devine un adevărat efort să încerci să cuprinzi tot ceea ce se întâmplă pe scenă cu nesațul celui care nu dorește să piardă nimic: mișcările scenice de ansamblu, decorurile care se mișcă în toate direcțiile și fundalul intermitent în cazul acestui spectacol care ne face să nu uităm că totul se întâmplă la Veneția.

Nu aș putea spune că a fost un moment sau poate un cântăreț care a fost mai prejos decât altul. Tot spectacolul a fost unitar și fascinant.

Spectacolul a fost o coproductie cu Opera din Los Angeles, Palau de les Arts Reina Sofia din Valencia și Theather an der Wien.

Adriana Velincov-Bennett

Corespondență de la Londra, 8 noiembrie 2014

Calendar: Franco Zeffirelli

mari regizori franco zeffirelli

calendarAstăzi, 12 februarie 2014, Franco Zeffirelli, celebrul regizor, scenarist și producător italian, împlinește 91 de ani.

Născut la Florența în 1923, Zeffirelli este abandonat într-un orfelinat de mama sa. Crescut de o englezoaică, Franco învață engleza și „face cunoștință” cu Shakespeare.

A absolvit Accademia di Belle Arti din Firenze în 1941, apoi a început studiul arhitecturii la Universitatea din Florența. Își va întrerupe cursurile pe perioada războiului.

Declicul pentru teatru s-a produs în momentul în care l-a văzut pe actorul Laurence Olivier în Henric al V-lea, în 1945.

franco zeffirelli

Franco Zeffirelli

La scurt timp, Zeffirelli este angajat pe post de asistent al lui Luchino Visconti, care va deveni mentorul său. Are șansa să lucreze și cu regizorii Vittorio De Sica și Roberto Rossellini. În anii `60 își montează propriile piese de teatru în Londra și New York, și începe să-și transfere ideile în cinema.

Filmografie: Camping (1957), Maria Callas la Covent Garden (Maria Callas at Covent zeffirelliGarden, film TV, 1964), Romeo și Julieta (Romeo e Giulietta, 1968), Frate Soare, soră Lună (Fratello sole, sorella luna, 1972), Iisus din Nazareth (Gesù di Nazareth, miniserial TV, 1977), Campionul (Il campione, 1979), O dragoste fără sfârșit (Amore senza fine, 1981), La Traviata (1981), Paiațe (I Pagliacci, 1982), Cavalleria rusticana (1982), Otello (1986),  Tânărul Toscanini (Il Giovane Toscanini, 1988), 12 regizori pentru 12 orașe (12 registi per 12 città, 1989), Hamlet (Amleto, 1990), Turandot (1991), Șase personaje în căutarea unui autor (Sei personaggi in cerca d’autore, 1991), Don Carlos (TV, 1992), Povestea unei pitulice (Storia di una capinera, 1993), Jane Eyre (1996), Un ceai cu Mussolini (Un tè con Mussolini, 1999), Callas Forever (2002), Trei frați (Tre fratelli, 2005).

filme de franco zeffirelli

Pasionat de teatrul liric, Franco Zefiirelli a montat de-a lungul timpului opere pe mari scene ale lumii, spectacole devenite de referință în istoria genului. Câteva dintre acestea: Tosca și Lucia di Lammermoor la Covent Garden, Carmen la Arenele din Verona, La bohème, Tosca, Turandot și Don Giovanni la Metropolitan Opera din New York, I Pagliacci la Opera din Cagliari, Falstaff și Traviata la Opera din Roma, Norma la Opera din Paris ș.a.

„Întotdeauna am crezut că opera este o planetă unde muzele conlucrează, îşi dau mâinile şi sărbătoresc artele.” – Franco Zeffirelli.

Annie Muscă

Vezi:

Iisus din Nazareth, regia: Franco Zeffirelli, partea întâi

 Iisus din Nazareth, partea a doua

Iisus din Nazareth, partea a treia

Iisus din Nazareth, partea a patra

Iisus din Nazareth, partea a cincea

Romeo și Julieta, regia: Franco Zeffirelli – filmul integral

La Traviata de Verdi, regia: Franco Zeffirelli – integral

Callas Forever, regia: Franco Zeffirelli – video clip

Una dintre cele mai bune interpretări ale spectaculosului „Requiem” de Verdi, cu dirijorul Antonio Pappano, în Festivalul „George Enescu”

antonio-pappano

festivalul-george-enescu-2013-Antonio Pappano, un dirijor aflat în top zece cei mai bine cotați muzicieni ai lumii, director muzical al celebrei Royal Opera House Covent Garden, va dirija în Festivalul Internațional „George Enescu” una dintre cele mai bune orchestre ale lumii, Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia peste exact o lună. Antonio Pappano este cunoscut pentru interpretările sale de o mare forță: „Mă simt Superman!”, mărturisea presei britanice despre senzația de a dirija un ciclu întreg de opere.

De astăzi într-o lună, joi, 12 septembrie 2013, la ora 19.30, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” la Sala Mare a Palatului vom avea ocazia de asculta o interpretare rară a Requiem-ului de Giuseppe Verdi, considerată de către critici una dintre cele mai bune din lume în acest moment. Dirijorul Antonio Pappano se va afla pe scena Sălii Palatului alături de Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia, al cărei director este din anul 2005. „Tonurile ei au culoarea vinului italian Amarone. Sunt foarte dulci, iar cantitatea de alcool e ridicată“, îşi descrie Pappano orchestra.

Antonio_Pappano recviem verdi

Antonio Pappano

Născut în 1959 la Londra din părinţi italieni, dirijorul Antonio Pappano amestecă în atitudinea sa, cu farmec, înflăcărarea latină şi umorul uscat, englezesc. În adolescenţă, în perioada şederii familiei în Statele Unite, Antonio Pappano a studiat pianul cu Norma Verrilli, profesoară şi patroana unui magazin de piane din Connecticut, care a avut o mare influenţă în viaţa sa, după cum avea să povestească dirijorul. Tatăl lui Antonio, Pasquale, şi-a descoperit vocea în copilărie – obişnuia să cânte Ave Maria într-o biserică din sudul Italiei – şi a visat să studieze muzică. A absolvit cursurile prestigosului Conservator de la Milano fiind, în paralel, managerul unui restaurant, pentru a se putea întreţine. S-a stabilit la Londra, unde a început să lucreze ca profesor de canto în West End. Încă de la vârsta de 10 ani, Antonio Pappano îşi însoţea tatăl la orele cu studenţii. La 21 de ani, pleca deja la New York pentru a studia un repertoriu propriu. Urmau Barcelona, Chicago şi Frankfurt. În numai cinci ani, la vârsta de doar 26 de ani, tânărul Pappano devenea asistentul celebrului dirijor Daniel Barenboim, la Beirut. La 30 de ani, ajungea directorul muzical al Operei din Norvegia; la 42 – al Operei Regale Covent Garden – cel mai tânăr director pe care instituţia îl avusese în ultimii 47 de ani.

Înfiinţată în 1908, Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma a fost dirijată de mari personalităţi ale epocii: Mahler, Debussy, Strauss şi Stravinski s-au aflat la pupitrul ei. Între 1983 şi 1990, Leonard Bernstein i-a fost preşedinte onorific. Orchestra şi Corul au interpretat peste 14.000 de concerte. În anul 2009, înregistrarea operei pucciniene Madama Butterfly pentru EMI, sub bagheta lui Antonio Pappano, a câştigat un Premiu Grammy, echivalentul unui Oscar pentru muzica clasică.

La concertul susținut de Antonio Pappano și Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia biletele s-au epuizat, dar el va putea fi urmărit în transmisie live la Grand Cinema Digiplex. Bilete la adresa: http://www.grandcinemadigiplex.ro/ro/spectacole/evenimente-speciale/item/394-festivalul-si-concursul-international-george-enescu

Tot joi, 12 septembrie, veți putea asculta în cadrul Festivalului „George Enescu” un regal cu cele mai frumoase concerte pentru pian de Beethoven. Concertul nr. 1 pentru pian și Concertul nr. 5, renumitul „Imperial” vor răsuna la Ateneul Român (ora 17.00), în interpretarea unuia dintre cei mai talentați pianiști austrieci ai momentului, Rudolf Buchbinder, absolvent al prestigioasei Vienna Academy of Music, care va fi acompaniat de Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din București.

Rudolf Buchbinder

Rudolf Buchbinder

Și la acest concert biletele s-au epuizat, dar publicul îl poate urmări în transmisie live în sala de cinema, pentru prima dată în istoria Festivalului, la Grand Cinema Digiplex. Biletele pot fi achiziționate la linkul: http://www.grandcinemadigiplex.ro/ro/spectacole/evenimente-speciale/item/394-festivalul-si-concursul-international-george-enescu

De asemenea, în Festival, publicul de la Sibiu va putea asculta, pe 12 septembrie, un concert extraordinar, avându-l ca solist pe cunoscutul violonist român Alexandru Tomescu. Acesta va concerta în compania Orchestrei Filarmonicii de Stat din Sibiu, sub bagheta dirijorului Gottfried Rabl. În program: T. Rogalski, Trei dansuri româneşti, F. Mendelssohn-Bartholdy, Concertul în mi minor pentru vioară şi orchestră, op. 64, S. Taneyev, Simfonia nr. 4 în do minor, op.12.

A mai rămas mai puțin de o lună până când începe cel mai important eveniment cultural internațional organizat de România, Festivalul „George Enescu”, care se desfășoară între 1 și 28 septembrie 2013, în București și în mai multe orașe din țară. Festivalul aduce pe scenele românești unii dintre cei mai mari artiști ai momentului, de la pianistul și dirijorul Daniel Barenboim la pianista fenomen Yuja Wang, alături de orchestre de top, cap de afiș oriunde în lume – Staatskapelle Berlin, Royal Concertgebouw Orchestra, Pittsburgh Symphony Orchestra. Festivalul „George Enescu” este singurul eveniment unde pot fi urmăriți, cu această densitate, pe scenele românești, timp de o lună, cei mai performanți muzicieni contemporani.

 liber sa spun radio 3 net parteneri media festival george enescu

„Ariodante” de Händel la Ateneul Român

O operă puțin cunoscută de publicul din România va putea fi ascultată în această seară la Ateneul Român, de la ora 22.30, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” (seria „Concertele de la miezul nopții”): Ariodante de Händel, în interpretarea soliștilor Ann Hallenberg (Ariodante), Roberta Mameli (Ginevra), Ana Quintans (Dalinda), Matthew Brook (Regele Scoției), Anicio Zorzi Giustiniani (Odoardo), Varduhi Abrahanyan (Polinesso), Nicholas Phan (Lurcanio) și a ansamblului „Il Complesso barocco”. Dirijor: Alan Curtis.

Admirat mereu, Georg Friedrich Händel (23 februarie 1685–14 aprilie 1759) este unul dintre primii muzicieni care au scris pentru marele public, ducând la perfecţiune structuri larg răspândite în practica muzicală a vremii. Ideea, formulată în câteva rânduri în istoria muzicii, mai mult sau mai puţin explicit, e demnă de reţinut şi nu aduce vreun prejudiciu gloriei artistice a „omului-munte”, cum îi ziceau englezii. Händel a reuşit, ca nimeni altul, să se adapteze gustului contemporanilor, mai ales în muzica vocal-simfonică şi, parţial, în cea destinată teatrului liric, fără a face totuşi concesii. Aflat, ca şi Bach, la întretăierea unor estetici contradictorii, Handel a ştiut să împrumute creator, de la italieni arta scriiturii vocale, de la germani tehnica, familiară, a cantatei, de la francezi stilul clavecinistic şi formula operei lullyste, realizând o sinteză a tuturor acestor elemente diverse, o sinteză exprimată elocvent şi, mai ales, personal, o sinteză uşor recognoscibilă. „Făcând din acest artist german muzicianul lor naţional, scrie Emile Vuillermoz, englezii au consacrat gloria celui mai internaţional dintre compozitori.”

S-ar zice că Händel a avut o existenţă lipsită de adversităţi, cu glorie constantă. Mărturiile documentare atestă însă că, la Londra, unde s-a stabilit în 1710, nu a fost ferit de intrigi, de piedici, de duşmani. Că desele succese alternau cu momente în care compozitorul se afla în dificultate, uneori în pragul depresiunii.

Cele 42 de opere, în stiluri diferite, compuse de Händel între 1705–1741 au parcurs, și ele, calea de la triumf la primirea reticentă sau chiar la căderea spectaculoasă (ca Imeneo, în 1740, oprită după al doilea spectacol). Opera seria în trei acte, Ariodante a fost compusă pe un libret italian care se bazează pe o lucrare a poetului italian Antonio Salvi, Ginevra, principessa di Scozia. Libretul fusese scris pentru o operă de Perti. Ariodante a fost jucată în premieră la 8 ianuarie 1735, la Covent Garden, marcând astfel începutul colaborării compozitorului cu Teatrul Regal din Londra. Se întrevede aici influența operei-balet franceze, corului i se atribuie un rol important în conducerea acțiunii, psihologia personajelor dobândește un plus de complexitate față de lucrări anterioare. Rolul lui Ariodante a fost interpretat la premieră de unul dintre cei mai apreciaţi tenori castraţi ai epocii, Giovanni Carestini. Jucată cu succes în epocă, Ariodante a fost apoi uitată mai bine de două secole, până în anii ’70 ai veacului trecut (în 1971 a avut loc premiera americană a operei, montată de Societatea Händel din New York, cu mezzosoprana Sophia Steffan în rolul titular şi Judith Ruskin (Ginerva).

Profesor o perioadă îndelungată la Berkeley (California), Alan Curtis este un excelent clavecinist şi dirijor al operelor epocii baroce şi clasice, de la Monteverdi la Mozart. Titlul unui articol despre Orfeu de Monteverdi, dirijat la Berlin avea un titlu elocvent: Avangardistul muzicii vechi. În de pe vremea studenţiei, în anii ’50, a fost primul clavecinist modern care s-a confruntat cu problematica atât de complexă a preludiilor pentru clavecin ale lui Couperin. La scurt timp după aceea, a fost printre primii muzicieni care au pus în practică reîntoarcerea la instrumentele originale şi la interpretarea operelor vechi în stilul şi tehnica barocă. În colaborare cu Shirley Wynne, Curtis a fost primul care a restituit publicului opere de Rameau cu instrumente de epocă şi coregrafia autentică. Reconstrucţia radicală a operei L’Incoronazione di Poppea de Monteverdi, interpretată la Berkeley în anii ’60, a reprezentat prima versiune din ultimii 300 de ani care a ţinut cont de intenţiile compozitorului, adică fără intervenţia modernă asupra orchestraţiei, intervenţie de multe ori greşită.  A comandat construcţia primului chitarrone autentic (Warnock) şi a primului clavecin cromatic (Dowd), realizate în epoca noastră.

După versiunea de la Berkeley, L’Incoronazione di Poppea a fost montată cu mare succes la Amsterdam, Bruxelles, Spoleto, Innsbruck şi Veneţia O interpretare-reper a operei Admeto de Händel la Amsterdam Concertgebouw (înregistrată de casa de discuri EMI şi apoi, 30 de ani mai târziu, relansată pe CD de Virgin Classics) a fost considerată ca fiind prima încercare de succes de a reînvia orchestra de operă a lui Händel, incluzând şi instrumentul archlute, neutilizat în epoca modernă. O generoasă readucere în atenţia publicului contemporan a operei lui Landi, Il Sant’Alessio, la Roma şi Innsbruck în 1981, a fost un success neaşteptat de răsunător, ca şi cele trei producţii diferite ale primei opere de Jommelli montate în epoca modernă: La schiava liberata (Amsterdam, Napoli şi Berkeley).

Dintre operele cunoscute dar pe nedrept neglijate, Alan Curtis a dirijat Armida de Gluck, în trei producţii diferite, printre care una cu orchestra sa la Théâtre Musical de Paris (Chatelet). Tot el a dirijat cele patru producţii ale operei lui Händel, Ariodante (la Scala, în 1981 şi 1982, la Innsbruck în 1982 şi Wexford în 1985) şi prima montare modernă a operei Il Giustino de Vivaldi la Teatro Olimpico din Vicenza, prezentată apoi şi la Versailles, Veneţia, Milano, Buenos Aires, Houston şi Ludwigshafen.

A dirijat la Lisabona premiera operei Fernando de Händel, Il Ritorno di Ulisse de Monteverdi şi Il Re pastore de Mozart, aceasta din urmă pusă în scenă  de Pier Luigi Pizzi. În vara anului 2000, Alan Curtis a dirijat o nouă producţie a operei Radamisto pentru Festivalul Halle Händel, iar la Amsterdam Concertgebouw, aproape necunoscuta operă a lui Händel, Arminio, apărută şi pe CD. Societatea Händel din Londra a ales-o drept cea mai bună înregistrare a unor lucrări de Händel în 2001.

Recent, Alan Curtis şi „Il Complesso Barocco” au înregistrat duete din opera lui Händel, Amor e gelosia, cu Patrizia Ciofi şi Joyce DiDonato, operele Radamisto şi Fernando de Händel, dar și lucrarea compozitorului de curte vienez Francesco Conti, oratoriul David (Virgin Classics).

Fondată în Amsterdam în 1979 de către Alan Curtis, „Il Complesso Barocco” a devenit o orchestră renumită pe plan internaţional, care abordează genurile de operă şi oratoriu baroc,a vînd totodată o discografie impresionantă.

Costin Tuchilă

 Transmisie în direct la radio, 4 septembrie, ora 22.30:

Radio România Muzical, Radio România Cultural

Aria „Scherza infida” din opera Ariodante (actul al II-lea) – Ann Hallenberg, Moscova, 2011

Calendar: Carl Maria von Weber

Pentru sensibilitatea contemporană, emfaza rămâne probabil singurul punct nevralgic al muzicii romantice. Câtă grandilocvenţă, atâta şansă de respingere din unghiul de vedere al ascultătorului de astăzi. Cu cât afectarea proprie sufletului romantic e mai abil ascunsă, cu atât puterea de convingere a discursului muzical creşte. Naturaleţea e căutată aproape instinctiv, chiar şi de mult încercata noastră sensibilitate. E căutată chiar şi acolo unde înflăcărarea, patetismul alcătuiau măsura de aur a sincerităţii. Viaţa expresiei bombastice a fost, vai, extrem de scurtă, cu toate că ea putea proveni, în epocă, din dorinţa de respingere a unor principii şi tipare osificate. Numai că negaţia se întoarce uneori, cu o retorică stridentă, asupra propriului ei autor…

Exact ceea ce e mai puţin grandilocvent încântă astăzi în creaţia romantică. Weber  ar putea fi citat oricând la loc de frunte într-o (inutilă, de altfel) ierarhie a sensibilităţii revărsate fără afectare. Romantica muzică a lui Carl Maria von Weber (18 noiembrie 1786, Eutin–5 iunie 1826, Londra) nu e deloc emfatică. Strălucirea ei nu se sprijină pe exagerări de efecte, pe grandilocvenţă. Chiar şi elementul terifiant e îmblânzit de acele rotunjimi ale extraordinarei vocaţii melodice. Construcţia, forma muzicală sunt de un romantism temperat. Lucru observabil, mai mult decât în alte locuri, în uverturi, cele mai concentrate (nu e vorba de dimensiuni, fireşte) întruchipări ale temperamentului weberian. Autorul lui Oberon a avut, fără îndoială, geniul uverturii. Întreaga lui fantezie melodică se răsfrânge în ele, alături de verva simfonică sprijinită pe un simţ necomun al culorii orchestrale. Al culorii timbrale devenită mijloc de caracterizare a personajelor, ceea ce reprezenta o inovaţie în epocă. Berlioz avea să aprecieze în mod deosebit această facultate specială de a face din timbru o componentă importantă prin care discursul muzical poate fixa o psihologie, un comportament, poate identifica o situaţie etc. Exemple sunt de găsit peste tot – şi mai ales în Freischütz, Euryanthe, Oberon. Weber prefera anumite instrumente în funcţie de capacitatea lor de a etala caracterul, de a transmite primtr-o intervenţie solsitică, prin expresia dintr-un anumit registru ori nuanţă dinamică, prin combinaţii, gama exactă a trăirilor – a structurii sufleteşti. Fapt care va deveni, de la Berlioz şi Liszt la Wagner, Ceaikovski, Rimski-Korsakov, Ravel sau Stravinski, unul dintre cele mai speculate mijloace de exprimare.

Această modalitate se întrevede încă de la prima operă, scrisă la 15 ani, Peter Schmoll. Deşi are destule inflexiuni mozartiene, stilul lui Weber se recunoaşte de îndată: accente şi note staccato abundente, alternanţe surprinzătoare de tempo, arcuiri melodice izbucnite pe neaşteptate, „căderi” de sunete „abrupte” la flaute, note lungi, sumbre, cu valoare armonică, la tromboni ş.a.m.d. Un dialog insolit între flaute şi corzile grave pare să ni-l înfăţişeze la începutul uverturii pe moroconăsul Peter Schmoll, negustor refugiat din calea Revoluţiei Franceze. În operă, un singur flaut, fără nici un acompaniament, umbreşte o dată în plus chipul trist al Minettei, reluându-i romanţa. În Freischütz, trilurile duble ale flautului piccolo însoţesc cântecul de pahar al vânătorului vândut diavolului, în actul I. Acelaşi instrument prezintă tema în Turandot (1813), pe ritmul oriental al tobei mici. Uvertura aceasta e construită prin simpla repetare a temei unice, plimbată insistent prin diferitele compartimente ale orchestrei, cu aceeaşi plăcere cu care basmul îşi pune la încercare eroul. Un vârtej al cvintetului de coarde şi suflătorilor de lemn portretizează duhul muntelui (Beherscher der Geister). În uvertura la Abu Hassan (1811), prima temă, Presto, cu valori mici de note, încredinţată viorilor, ilustrează, pe lângă atmosfera exotică, lanţul de înşelătorii care alcătuieşte subiectul operei. Aparent ingenuu, oboiul desenează graţia Fatimei pusă să-l păcălească pe zaraful Omar; reluând tema, un fagot face să transpară zâmbetul maliţios.

Dar să zăbovim asupra lui Oberon, cea mai spectaculoasă, cea mai frumoasă uvertură compusă de Weber. Despre opera însăşi – ca şi despre Euryanthe – s-a spus că ar fi superioară lui Freischütz, ceea ce pare totuşi hazardat. Librete mediocre le fac să se înfăţişeze atât de rar publicului. Prin compensaţie, poate, uverturile lor sunt frecvent cântate în sălile de concert. Dacă în uvertura la Freischütz (1821) se simt încă unele influenţe beethoveniene (v. tema I) , Oberon e Weber însuşi. Mirifică, străbătută de un spectru larg de nuanţe exotice, din care cresc aburii încurcatelor întâmplări, ea e sinuoasă şi geometrică, înflăcărată şi graţioasă, subtilă şi spumoasă. De o construcţie clară: introducerea şi coda au un număr egal de măsuri (22); o expoziţie de 94 de măsuri este urmată de o dezvoltare redusă cantitativ la jumătate; repriza scurtă (repriza scurtă a romanticilor!) numără 34 de măsuri, ceva mai mult aşadar de o treime din expoziţie. Aceste proporţii dau uverturii caracterul avântat, exuberanţa care nu neagă însă respectarea strictă a formei. Din contrastul între fantezia debordantă şi liniile foarte precise ale arhitecturii se naşte farmecul aparte al acestei piese extraordinare. Modulaţiile, pasajele cromatice, pauzele şi accentele suplimentare, ritmurile, orchestraţia sunt veşmintele ei sclipitoare, dar complet lipsite de emfază.  Țesăturii dense de corni care evocă în Freischütz pădurea germană îi răspunde cornul fermecat al lui Oberon: cele trei note, re-mi-fa diez, Adagio ed il tutto pianissimo possibile, în Re major. Modulând în re minor, viorile cu surdină sporesc misterul, în măsura a doua. Pătrundem în împărăţia spiriduşilor: motivul coborâtor, staccato, ivit surprinzător, al flautelor şi clarinetelor. Patru corni (în re şi la, pentru culoare) şi două trompete în re repetă încet şi ritmat aceeaşi notă: trece Maiestatea sa Regele elfilor. Şi vraja continuă la viori, cu succesiunea de note legato şi staccato, în valori mici, foarte întrebuinţată de Weber, care va da caracterul primei teme, Allegro con fuoco, aruncată în vâltoare pe întinderea a două octave: cavalcada lui Huon şi a cavalerilor săi. Spre sfârşitul introducerii, violoncelele divizate şi violele împletesc un motiv coborâtor, pregătind în taină furtunosul, celebrisim acord al întregii orchestre, care sună ca o explozie. Şi pauza este romantică la Weber. Ea lansează miraculos tensiunea temei cavalereşti. După ampla expunere a materialului tematic, începe dezvoltarea, cu notele întregi, fortissimo, ale trombonilor, o dezvoltare „în galop”, cu paradoxuri, capricii topite în goana după culoare şi distincţie, goana după visata nobleţe – într-o viaţă agitată, reală şi fantastică, stinsă departe de pădurea germană, în ceţurile imaginare ale elfilor săi. Căci omul care părăsea în februarie 1826 Dresda, îndreptându-se spre Londra, unde avea să trăiască ultimul său succes, cu Oberon, părea deja trecut în nefiinţă.

În 12 aprilie 1826 avea loc, la Covent Garden, premiera operei Oberon, dirijată de compozitor, un adevărat triumf, multe dintre arii bisându-se. După mai puțin de două luni, în dimineața zilei de 5 iunie Weber este găsit mort la Londra, orașul care îl primise cu entuziasm.

Costin Tuchilă



Uvertura operei „Oberon” – Staatskapelle Dresda, dirijor: Bernard Haitink

Uvertura operei „Freischütz” – NBC Symphony Orchestra New York, dirijor: Arturo Toscanini, 1945

Uvertura operei „Peter Schmoll”

„Turandot”, Uvertură și Marș – New Zealand Symphony Orchestra, dirijor: Antoni Wit

Corul vânătorilor din opera „Freischütz” – Staatskapelle Dresda, dirijor: Sir Colin Davis