Profesorul Simion Hâncu

marina de luminita gliga

calendarÎn a defini o personalitate complexă precum este cea a profesorului Simion Hâncu (n. 1 august 1929) trebuie să porneşti neapărat de la semnificaţia pe care Immanuel Kant, filosoful de la Königsberg, i-o acorda moralităţii. Înaltei moralităţi, aş adăuga eu, în acest caz deloc simplu de abordat sub toate raporturile sale. Fiindcă, dacă ar fi să ne propunem descrierea unui contur imaginar, pe care să poziţionăm o asemenea structură interioară aparte şi unică, atunci ar trebui neapărat şi în mod necesar să precizăm cu rigoare condiţiile iniţiale și cele la limită ale acestui fragment de spaţialitate închipuit, cu alte cuvinte, operatorii lingvistici favoriţi ai profesorului Simion Hâncu. Pentru domnia-sa, fenomenului fizic în sine nu îi este suficient a i se descrie esenţa numai în structuri verbale înşirate una după alta cu mai mult sau cu mai puţin talent literar. Nu. Motivul ? Osatura fenomenologică a ceea ce se petrece la un anumit moment dat în realitatea fizică imediată, ,,naturalul” analizabil cu toate coordonatele sale intrinseci din momentul de timp dat, t, poate fi mai lesne decodificat şi ,,vizibil”, să-i spunem aşa, într-o manieră interpretativă unică şi coerentă din punct de vedere ştiinţific, doar prin sfericitatea pe care o implică simbolul sau modelul matematic în sine de a privi lăuntrul problemei supuse observaţiei. Semnificaţia plină de profunzimi a „modelului” reprezintă, de fapt, pentru Simion Hâncu ecuaţia propriei sale vieţi.

brazde tablou luminita gliga

Unul dintre cei mai prestigioşi hidraulicieni ai ultimei jumătăţi de veac a continentului european, şi nu aş exagera daca aş spune şi ai lumii, profesorul Simion Hâncu şi-a definit corpusul ştiinţific al întregii sale opere drept constructul fundamental al gândirii personale, crezul unei genialităţi manifestate pe tărâmul destul de irespirabil şi de neprimitor pentru foarte mulţi dintre noi al matematicilor superioare. Simion Hâncu trăieşte, respiră şi se identifică, totdeodată, cu ,,câmpiile atomice pure”, vorba lui Cristian Tudor Popescu, ale esenţelor fine, pe care le implică „decodorii” matematici, să-i numim aşa, ai mulţimii de fenomene naturale, care compun realitatea înconjurătoare.

Puţini cunosc faptul că profesorul Simion Hâncu, personalitatea asupra căreia ,,apasă” din plin cele trei pedale ale desăvârşirii umane anterior enunţate, trebuia să ajungă, de fapt, preot. Nicidecum ceea ce este astăzi. Tributar harului dăruit cu generozitate de Creatorul Suprem, dar şi școlii româneşti a acelui timp istoric, profesorul Hâncu a pus, cu ani în urmă – atunci când valoarea unei iniţiative ştiinţifice mai conta încă –, având sprijinul direct al renumitului academician Marcu Botzan, bazele celui mai modern perimetru de modelare hidraulică situat în proximitatea Bucureştiului. Trist este că, astăzi, urmele acestui spaţiu experimental nu se mai regăsesc decât în zona amintirilor personale şi în câteva documente de arhivă. Ceea ce ar fi salutar în acest sens din partea autorităţilor statale de acum se poate lega de reluarea unui astfel de proiect, azi, în plină globalizare a conceptelor şi a noii ordini prezente, proiect care ar constitui nu numai un fapt deosebit de important pentru ştiinţa contemporană românească, dar şi o reconsiderare a ceea ce mai înseamnă valoare în contextul democratic actual, precum şi prelungirea unei tradiţii şi a unei gândiri proprii a Şcolii româneşti de hidraulică.

pictori contemporani luminita gliga

Spirala timpului sacru înghite murdăria profanului interior într-o semantică înţeleasă de unii şi neluată în seamă de alţii. Dacă a-şi fixa conceptual şi faptic limitele acestui segment existenţial numit Viaţă, înseamnă, pentru unii, a se raporta la ierarhii pământeşti efemere şi a fugi de ei înşişi în încercarea total nereuşită de a fenta moartea, cum foarte frumos spunea de curând eminentul profesor de filozofie al Universităţii bucureştene Vasile Morar, pentru ceilalţi, însă, finitudinea trăirii lor telurice se exprimă prin însăşi ieşirea din timpul contingental plin de coerciţii şi dubitativ în esenţa sa şi proptirea de sine voită în eternitate, în spaţiul temporal cantitativ infinit al lui Dumnezeu. Profesorul Simion Hâncu este tocmai un astfel de ,,ieşit din timp” şi de ,,pătruns în eternitate”. Acest OM este expresia, dacă vreţi, exemplară a umanului sacralizat tocmai prin renunţarea la ceea ce reprezintă limitare propriu-zisă şi prin constituirea sa ca parte a marii substanţe necunoscute, încă, a Universului, la care aderă de bună voie prin intermediul planului înalt al conştiinţei spirituale. Simion Hâncu e, pe undeva, un soi de părinte Arsenie Papacioc, monahul de la Techirghiol, care îl adună pe Dumnezeu în Om, sporindu-i, astfel, definitiv acestuia din urmă accesul la sfinţenie şi la dialog constant cu divinitatea.

Magdalena Albu

30 ianuarie 2010

 Foto: Tablouri de Luminița Gliga: 1 – Marină; 2 – Brazde; 3 – Apa.

Leopoldina Bălănuță – Ființă din ființa poeziei nemairostite azi

leopoldina balanuta

„Aştepţi ce de altă tărie ţine, / ce-i unic, puternic din cale-afară, /

trezirea pietrelor, / adâncimi întoarse spre tine.”

Rainer Maria Rilke

Unii Oameni s-au născut spre a fi model celorlalţi. Alţii – copii morţi spiritualiceşte încă de dinainte de a se naşte – spre a fi călăi tuturor. Dacă aş putea sculpta în memoria timpului o imagine anume plămădită din aceeaşi substanţă cu veşnicia, în stare să-i întruchipeze pe cei veniţi pe această lume pentru a fi prin ei înşişi un veritabil exemplu celor din jur, atunci aceasta ar fi compusă din portretele acelor multe Fiinţe pe care le-am iubit de-a lungul parcursului meu existenţial de până acum, de fapt, o umilă încercare întru dezvoltarea unei relaţii pe cât se poate de simetrice între Cuvânt şi Suflet, care să tindă către intenţia iniţială a Creatorului de Verb primordial şi lume, Dumnezeu. Iar în această mulţime destul de încăpătoare de portrete cu pricina, s-ar afla, în mod evident, şi chipul fascinant, de o rară expresivitate artistică al celei care a fost actriţa Leopoldina Bălănuță, o entitate umană cu aparenţă telurică, ajunsă între graniţele înguste ale spaţiului de aici de undeva, de dincolo de lume şi de timp.

poezie leopoldina balanuta magdalena albu

Leopoldina Bălănuță (10 decembrie 1934, Păulești, jud. Vrancea–15 octombrie 1998, București)

Actriţa Leopoldina Bălănuță reprezintă în viziunea mea unul dintre cele mai frumoase poeme lumeşti închinate îngerilor Luminii… Şi aş îndrăzni să realizez în această direcţie o legătură specială între smerenia şi nevoinţa telurică a acestei actriţe-model a teatrului şi filmului românesc şi cea a poetului plin de har şi de patimi nestinse Cezar Ivănescu. Pe amândoi, Cel de Sus a catadicsit să îi lege organic şi destinic cu două lanţuri deosebit de puternice de taina neştiută a ţărânii: suferinţa şi versul… Alcătuită de divinitate dintr-o structură interioară echivalentă cu însăşi personalitatea inefabilă a poeziei Universului, Leopoldina Bălănuță închide în lăuntricitatea sa întreaga comunitate a precuvintelor zămislite din starea de nestare a Fiinţei omeneşti ziditoare de civilizaţie şi cultură, din izvorul nestins de lacrimi zăvorâte pentru totdeauna între cutele adânci ale inimii încercănate ori din şoapta nemărturisită a suferinţei nevoitorului umil al existenţei, Poetul…

ambrosius-benson-marie-madeleine-lisant c 1525

Ambrosius Benson, Maria Magdalena citind, c. 1525

Şi, pentru că îngerii Luminii dumnezeeşti vin să te mângâie pe frunte şi pe mult încercatul tău suflet fără ca tu să îi vezi vreodată, ori de câte ori te doboară chinurile durerii amare, încerc să-mi închipui cum ar susţine Leopoldina un deloc ultim recital poetic din cele Şapte cântece ale morţii semnate de Georg Trakl într-o îngheţată şi albă seară de repetabilă iarnă românească. Spectacolul ar începe, probabil, cu o notă gravă a vocii singulare leopoldine în armonia misterioasă şi tainică a Adagio-ului albinonian, intonând ca un imn închinat durerii următoarele cuvinte ale cunoscutului poet austriac, printre altele, al Toamnei însinguratului:

„Amară zăpadă şi lună.

Un lup roşcat pe care-l sugrumă un înger. Picioarele tale scrâşnesc în umblet ca gheaţa albastră şi, plin de tristeţe şi trufie, un zâmbet îţi împietreşte chipul şi fruntea păleşte în voluptatea gerului;

sau se-nclină-n tăcere peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn.

Ger şi fum. O albă cămaşă-nstelată îţi arde umerii împovăraţi şi vulturii Domnului îţi sfâşie inima de metal.”

rainer maria rilkeAm simţit de foarte multe ori nevoia să fi rămas la stadiul celest de duh neînomenit, de spirit care să se fi revărsat tainic în această lume a trăirilor profund inestetice şi, în genere, ignobile prin şoapta sau prin respiraţia de una sau de mai multe secunde ale unei Fiinţe deloc oarecare şi banale, dar completamente lipsite de putinţa de a călca zilnic în picioare tina cu gândul maladiv că acest lucru i se cuvine într-un mod cu totul şi cu totul justificat datorită simplului său statut biologic caracteristic. Din fericire, asemenea soi de Fiinţe, prin sufletul cărora Universul îşi respiră în chip liber şi concret existenţa, nu sunt doar o simplă plăsmuire a raţiunii mele scriitoriceşti, ci ele au ca axă de reprezentare continuă un alt fel de prototip uman comparativ cu toate celelalte, unul fix ca geometrie internă alcătuitoare, evident detaşat de noroiul impur al eterogenităţii lumeşti postmoderne, încărcat până la esenţă cu simplitate şi curat ca inima unui sihastru al pustiei primind în dar, cu o smerenie nemărginită, seva euharistică mântuitoare a bunului şi de viaţă dătătorului Său Dumnezeu incontestabil. Cu alte cuvinte, m-aș fi bucurat a sălăşlui duhovniceşte pentru totdeauna în vibraţia superioară a acelei inimi calde în stare să nască din gestul şi trăirea-i personale veritabilul mit al fericirii reale, o fericire specifică, până la urmă, oricărei formule comunitare din încâlcita şi multimilenara istorie a bietei noastre umanităţi cu iz vădit decadent în ziua de azi.mari actori romani leopoldina balanuta

Pentru foarte mulţi dintre noi, aceste Fiinţe umane scoborâte din Os divin şi capabile întru totul de a lăsa urme adânci în colbul timpului iluzoriu nici măcar nu există. În ceea ce mă priveşte, am crezut dintotdeauna că ele, Entităţile acestea sfinte cu nume aproape nefiresc de Om, locuiesc în permanenţă foarte aproape de noi, de privirea, de raţiunea, de sufletul pe care îl avem, ca o infinită multiplicare a sărutului divinităţii oferit cu blândeţe fiecărui construct al naturii în parte de Dumnezeul întreit ca persoană al Iubirii veşnice. Mărturisesc faptul că după asemenea gen de Fiinţe contopite în mod absolut cu ne-Fiinţa perceptibilă a divinităţii îmi aleargă cu nădejde, dar şi cu disperare, în acelaşi timp, sufletul, pentru că, întâlnindu-le, primesc, de fapt, în palma mea uscată de lut mâna binecuvântată a unicului Creator al Universului (un Univers întors ştiinţific pe toate feţele lui posibile), Dumnezeu. Când mi-a fost dat să întâlnesc pentru prima oară chipul solemn al Leopoldinei Bălănuță, tot ceea ce până atunci semnifica, într-un chip diferit pentru mine, Poezie cu majusculă s-a transformat dintr-o dată în altceva, într-o Fiinţă concretă, cu trup şi destin personal, izvorâtă cu bucurie imensă dintr-o altă Fiinţă, una umană de această dată, dar la fel de concretă şi de serafimică, întocmai unei reluări perpetue, dacă putem spune aşa, a mitului ancestral al Facerii celei dintâi a omenirii…

Louis Janmot Poème de l'âme 5 Souvenir du ciel

Louis Janmot, Poemul sufletului, 5, Amintirea cerului

„Poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul”, scria nu de mult poetul Cezar Ivănescu, un Eminescu recent, nerecunoscut încă, aşa cum merită, al versului autohton şi universal. Apropiată prin credinţă de tăria înaltelor sfere ale divinităţii, actriţa Leopoldina Bălănuță a reuşit, în afara multiplelor sale roluri reprezentative din teatru şi din cinematografie, să înnobileze prin descătuşarea vizibilă şi completă a sufletului său profund acel ceva anume cumplit de greu de prins în mrejele pânzei de păianjen a oricărei rostiri artistice de geniu, anume esenţa însăşi a fibrei poetice a lumii, îngenunchind, cu o putere ieşită din comun, aidoma unui psalm ce alungă definitiv demonii, o mare parte din răul spiritual al Omului prezent (entitate extrem de firavă, din păcate, încărcată însă de prea mult lut şi înconjurată realmente de prea puţin spirit) prin şoapta abia rostită a stihului metamorfozat cu inteligenţă şi delicateţe în silaba increată, parcă, a unei ode divine semnate de un înger cu aripi ţesute din Lumină.

În genere, se spune că psalmul „scoate lacrimă şi din inimă de piatră”, născând „tristeţea cea după Dumnezeu”. Sfântul Vasile cel Mare a explicat cel mai bine acest lucru în lucrarea sa  Tâlcuire duhovnicească la psalmi. Mergând pe firul acestei fireşti analogii, despre Leopoldina Bălănuță se poate afirma incontestabil că, în textura creaţiei sale, această mare personalitate a teatrului românesc şi universal tocmai exact acest lucru s-a şi străduit să nască din propria-i durere şi din patima neţinută în frâu pentru arta dramatică în sine: să scoată la iveală, cu toate puterile sale dăruite de divinitate, semantica precisă a oricărui crâmpei de vers decodificat la nivel analitic-interpretativ cu o minuţie rară, într-o aşa manieră de parcă el, versul cu pricina, ar fi primit pentru prima oară viaţă atunci şi nicidecum cu ceva vreme în urmă din mintea şi din mâinile creatorului său…

terpsichore Francois Boucher Terpsichore, la muse de la poesie lyrique de chorale

François Boucher, Terpsichore

Pentru harul desăvârşit al Leopoldinei, nu s-a conceput în timpul vieţii sale o piesă de teatru care să îi definească în totalitate fiinţa şi care să fi transcens prin forţa mesajului întreaga gamă dramaturgică universală creată până în acel moment de sfârşit de secol XX, când actriţa s-a mutat definitiv, în toamna anului 1998, pe tărâmul necunoscut al pieselor de tip monolog cu distribuţie unică. Nu a fost să fie aşa, pentru că, de foarte multe ori, din păcate, priorităţile şi viziunile existente în perimetrul teatral contemporan privesc în cu totul alte direcţii proscrise (de cele mai multe ori) şi nicidecum în lăuntrul cel mai de preţ al unui artist de geniu – sufletul său. Personal, consider că întreaga filozofie a interpretării actoriceşti impuse de Leopoldina Bălănuță, interpretare ce face trimitere, bineînţeles, doar la o mică parte a marii poezii a omenirii, a determinat apariţia unui stil unic în ceea ce priveşte modalitatea de abordare a unui text poetic prin descifrarea sensurilor lui prime gândite de creatorul operei literare respective, propunând astfel, în sfera complexă a actului artistic analizat, un adevărat model semiotic sui-generis, demn de a fi studiat şi urmat pe viitor în cadrul şcolii de teatru contemporan de aici şi de pretutindeni, modelul interpretativ-teatral Leopoldina Bălănuță, precum este cel dezvoltat de mezzosoprana Elena Cernei în muzica de operă – este vorba aici, bineînţeles, despre modelul Cernei-Poen.

Sculpture de la Poésie par François Jouffroy un des groupes de la facade de l'Opéra Garnier Paris 9e arr

François Jouffroy, Poezia, grup statuar pe fațada Operei Garnier din Paris

„Lângă Dumnezeu există muzica, iar după numai tăcerea!”, ne rosteşte în grai românesc desăvârşit acelaşi poet Cezar Ivănescu. Prin spiritul său de esenţă angelică, Leopoldina Bălănuță a adus în inima celui care i-a ascultat versul toate cugetările profunde ale spiritului creator omenesc. În arta dramatică plină de sacralitate a artistei, artă legată într-un fel organic de matca genuină a religiozităţii sale vădite, s-a simţit întotdeauna plutind peste firea răsfăţată a imperfectului spectru humanoid melancolia unei emoţii fără umbre şi fără vreme a ne-temporalităţii celeste, ne-temporalitate în cuprinsul căreia Doamna Poeziei nemairostite, din păcate, azi sălăşluieşte, prin Voie divină, din toamna unui an cu multe zile nefaste şi goale de conţinut, când mormântul de frunze dimprejurul paşilor mult prea zgomotoşi ai omenirii îmi năştea în suflet o tăcere extrem de greu de suportat, de care doream să mă desprind cu orice preţ spre a nu mai reveni niciodată pe pământ printre oameni…

arta rostirii leopoldina balanuta„Ce este fericirea?”, se întreba cu o retorică scăldată în tristeţea unei lumi pierdute în neputinţă şi alienare Leopoldina Bălănuță, prin modulaţiile distincte al glasului său încărcat de o sensibilitate ieşită din comun şi dublată în permanenţă de accentele grave ale unei meditaţii personale profunde. Fericirea este „Tot ce nu am uitat” între graniţele imaginare ale acestei existenţe telurice necognoscibile încă, şi-ar răspunde probabil Leopoldina, un miracol scoborât printre oameni din aburul cald al rugăciunii cuvântate cu lacrimi de amară suferinţă a inimii în faţa tulburătoarelor şi incontrolabilelor, totodată, taole de destin…

„Să ningă peste noi cu miei” în aceeaşi străveche limbă românească şi nu doar azi, când zăpada spulberă în taină tăcerea de pe urmă a morţii. „Să ningă inima în noi”, căci „Noi niciodată nu am fost noroi / O spun şi mieii care ning pe noi”… Sunt versuri aşezate în piatra templului zeesc al Iubirii de poetul Nichita Stănescu, un templu divin unde, printre altele, ruga eminesciană şi spaţiul precuvintelor-cuvinte de sorginte rilkeană ale sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX au format cu fiecare rostire tânguitoare a lor fundamentul solid al discursului artistic fără precedent al acelei Fiinţe creatoare de vers nemutilat lăuntric (aşa cum se întâmplă astăzi, în postmodernitatea vulgară şi inestetică, pe care suntem obligaţi a o parcurge împotriva voinţei noastre dornice de puritate şi frumos), actriţa cu glas îngeresc şi chip serafic a teatrului românesc şi universal – Leopoldina Bălănuță…

Magdalena Albu

10 decembrie 2012

 Leopoldina Bălănuță – Recital Eminescu (fragment), Măcin, 15 ianuarie 1996

Leopoldina Bălănuță – „Liniște” de Lucian Blaga

Leopoldina Bălănuță – Mihai Eminescu, „O, mamă…”

Artă și Comunicare

Berthe Morisot, Portul Nisa, 1881–1882

În această toamnă, va apărea la Editura Curtea Veche Publishing un nou volum de literatură ştiinţifică, semnat de scriitorul şi muzicianul Adrian Leonard Mociulschi, sub titlul Artă şi Comunicare. La eveniment este aşteptată prezenţa unui invitat surpriză, laureat al Premiului Nobel.

Volumul, a cărui prefaţă este semnată de profesorul universitar dr. Grigore Constantinescu, propune explorarea unor resorturi lăuntrice ale celor doi piloni ai activităţii umane. Autorul caută să verifice dacă există un raport de egalitate între aceştia, urmărind manifestările artistice ca fenomene de relaţii, din preistorie şi până în era spaţială. Cartea reuneşte elemente de cercetare post-doctorală aprofundate de autor la Institutul MIDAS (Musical Institute for Doctoral Advanced Studies) în 2012, cu propria reflecţie socială din perspectiva mainstream-ului.

William-Adolphe Bouguereau, Inspirație, 1898

Despre această carte, Neagu Djuvara a consemnat următoarele: „Adrian Leonard Mociulschi, plimbându-ne printr-o fantastică panoramă a tuturor artelor şi a gândirii, peste mări şi ţări şi peste mileniile istoriei umane, ne descoperă legături şi corespondenţe la care n-am cugeta în chip firesc şi care totuşi sunt, şi care ne asigură că arta nu doar că nu se răspândeşte, ci n-are semnificaţie, n-are fiinţă, fără comunicarea dintre Creator şi noi. O carte originală, care merită să fie citită.”

Adrian Leonard Mociulschi este dublu licenţiat în teologie romano-catolică şi în muzică. După ce a obţinut doctoratul cu distincţie la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, s-a dedicat cercetării şi literaturii ştiinţifice. A publicat cărţile: Ştefan Niculescu: Poetică, matematică şi armonie muzicală (2010) şi Evul Mediu: Arhitectura şi muzica (2011), ambele la Editura Curtea Veche Publishing.

Lect. univ. dr. Adrian Leonard Mociulschi: http://mociulschi.ro