Cuvinte tămăduitoare

cuvinte tamaduitoare larry dossey

În colecția „Trebuie să știi” a Editurii Lifestyle Publishing a apărut volumul Cuvinte tămăduitoare de Larry Dossey. Traducere din engleză de Marius Chitoşcă.

Reintegrând arta tămăduirii spirituale în ştiinţa medicinei, Cuvinte tămăduitoare ne îndrumă către „o medicină mai eficientă şi, totodată, mai umană, o medicină mai funcţională şi cu care atât doctorii, cât şi pacienţii se simt mai bine”.

Autorul explorează legăturile dintre medicină şi spiritualitate în acest studiu popular despre puterea vindecătoare a rugăciunii. Dacă pentru lumea religioasă nu este o noutate, pentru ştiinţă, faptul că rugăciunea vindecă este o revelaţie, confirmată de zecile de experimente de laborator menţionate de Dossey. Rugăciunea poate ajuta la vindecarea unor probleme ca tensiunea arterială, astm, crize cardiace, dureri de cap şi anxietate; mai mult, poate modifica activitatea enzimatică, dezvoltarea celulelor sangvine şi germinarea seminţelor.

credinta rugaciune

Respingând ideea tradiţională despre rugăciune ca relaţie cu un Dumnezeu transcendental, Dossey oferă, în schimb, concepţia sa panteistă a rugăciunii ca „eveniment nonlocal veritabil” orientat către „Absolut” în toate lucrurile.

Larry Dossey este doctor în medicină şi o autoritate în domeniul vindecării spirituale. Ţine conferinţe în toată America şi este un invitat frecvent la Oprah, Good Morning America, CNN. A scris numeroase cărţi de referinţă în domeniu, dintre care menţionăm: Power of Premonitions (Puterea premoniţiilor, Editura Lifestyle, Bucureşti, 2011) şi Reinventing the Medicine.

Unde se spun poveşti în casă, acolo-i Dumnezeu

doina lavric poveste din bucovina

interviu liber sa spunPovestitorul este cel care duce pe umerii lui, toată viața, un har primit de sus. Nu e ușor să te oprești din drum, să-i privești pe toți oamenii care vin să te asculte în ochi, cu seriozitate și să-i atingi cu vorbele tale. Dacă Dumnezeu îți hărăzește întâlnirea cu un povestitor e semn că ai făcut măcar o faptă bună în viața ta.

Ne-am trezit într-o bună zi că ne știm, ne cunoaștem, suntem prietene, funcționăm pe aceeași lungime de undă. O ascultasem cântând la cobză si mă întrebam cine este această femeie de o blândețe ieșită din comun, care glăsuiește într-o limbă de o dulceață nemaivazută. Apoi am aflat. Se numea Doina Fodor Lavric, era din Lișna, la jumătatea distanței dintre Dorohoi și Dărăbani. Venise la București îndemnată de Grigore Leșe, pentru că muzica pe care o cânta și poveștile pe care le poartă cu sine se cereau împărtășite. Cu răbdare îndelungă, Doina Lavric a cules texte, povești, cântece, le-a dăruit din ființa sa șlefuindu-le si au ajuns la stralucirea unui album numit Poveste din Bucovina. Discul are o fraza generica, oarecum prevestitoare pentru cel care alege sa-l asculte: „Unde se spun povești în casă, acolo-i Dumnezeu”. Doina Fodor Lavric a cules multe povesti de la oameni, batând satele, mai ales cât a fost profesoara de limba româna, vreme de 27 de ani, facând naveta de la Suceava, în satele din jur, mergând uneori pe jos, cale lungă. A învățat sa cânte la cobză de la un cobzar batrân, Nicolae Pașni­cuț. Nu întâmplator, viața a ales ca destinul sau să se împletească frumos cu al maestrului Virgiliu Parghel, purtător de povești la rândul sau. Discuția cu Doina Fodor Lavric a luminat colțurile sufletului meu aidoma bunicii mele (născută în Bucovina) care mereu mă liniștea, spunându-mi că totul va fi bine. În ceea ce mă privește, întâlnirea cu Doina a fost semnul ca am facut ceva bun în această viață si am fost răsplatită.

Doina lavric

Doina Lavric

Loreta Popa: Te-am cunoscut de curând, într-un context care m-a impresionat. Ce este pentru tine credința, Doina?

Doina Lavric: Toata viaţa am tot facut planuri, m-am zbătut, m-am încrâncenat, am căzut, m-am ridicat şi iar am luat-o de la capăt, de nenumărate ori… şi nu ma refer la lucrul în sine, realizat cu răbdare, cizelat cu migală, dus la capat cu efort, cu îndărătnicie – rareori mi-a ieşit ceva din prima, ma gândesc la momentele când credeam că eu sunt marele arhitect al vieţii mele, că pot hotărî, stăpâni, preveni ceea ce mi se întâmplă mie ori alor mei… Am descoperit destul de târziu ca mult mai eficient este sa te aşezi, calm, pe firul apei : Dă-mi, Doamne, ce-i vrea Tu, că poate eu nu ştiu ce-ţi cer… Credinţa… a venit spre mine treptat şi amestecată cu folclor credinta traditii doina lavricun fel de rânduială magică, povestitoare, pe care am şi vazut-o înfaptuindu-se sub ochii mei : Nu poţi face luni ce faci Duminica şi nici în mai ce faci in septembrie… Rostul limpezeşte zilele omului… Masa s-o pui sub icoană, la răsărit. S-o acoperi cu-n ştergar alb şi pe ea sa pui pâine şi sare, sa nu steie goala. Carafă deşartă pe masă să nu pui, că nu-i a bine. Când te-aşezi la masă, îţi speli mâinile şi-ţi faci Sfânta Cruce, şi când te pui la masă, şi când te scoli! Când îţi intra cineva în casa şi tu mănânci, îl pui la masă, chiar daca el îţi spune: „– Ospătaţi sănătoşi, ca noi am ospătat!” Îi pui dinainte sa mănânce şi gata. Să fii cumpătat la masă, să nu mănânci mult, ca-i pacat! Fata mare dacă eşti, să nu mănânci mult, că-ţi mănânci norocul şi te măriţi greu! Duminica şi-n zilele de sărbătoare să nu mănânci nimica pâna-n amiaza, că slujeşte popa în biserică… Să nu te prindă Joia Mare cu stativele-n casă ori cu caierul neisprăvit… La răscruce se-ntâmplă cele mai mari nenorociri, prădăciuni şi omoruri. Dacă oamenii nu-s cu prevedere şi nu ridică troiţe şi rugi lui Dumnezeu, diavolul pune stapânire pe ele şi face hanuri şi crâşme, şi-atuncea răscrucea-i a lui!… O sama de lucruri îs oprite: sa nu drăcui pământul, că-n el îi intra, când ţi-a veni sfârşitul. Cine sparge hotarele şi ia pământ de la altul, îi mare păcat! Pe lumea cealaltă a duce-n spinare pământul luat cu de-a hapca… Sâmbata, bunica pregătea ceva copt pentru ca, a doua zi, Duminica, să ducă la biserică, se îmbrăcau frumos, şi ea, şi bunicul… Înaintea Postului Mare, fierbea toate vasele cu leşie, toată bucătăria, inclusiv clanţa uşii erau bine spălate, curăţate… Cu ea am fost, în copilărie, la spovedit, la împărtăşit… Ea m-a învaţat Înger, îngeraşul meu, Tatăl nostru… Citește interviul integral în Jurnal Spiritual.

Loreta Popa

Vezi și: De dor – Recital Doina Lavric.

Constantin Băbâi, pictor, sculptor, poet şi visător

constantin babai sculptura in sapun

Din când în când cred că este necesar să revenim la sintagma lui Lucian Blaga care a ajuns la concluzia că „veşnicia s-a născut la sat”, poate şi pentru faptul că lumea satului are partea ei de fabulos, cea care păstrează unicitatea sufletului românesc. Mai este un adevăr de care ar trebui să ne amintim des şi mă refer la expresia „românul s-a născut poet”, expresie care are acoperire deplină în realitate. De-a lungul anilor am cunoscut mulţi oameni talentaţi care n-au studiat la şcoli înalte, dar care, prin talentul nativ, au uimit lumea. Mi-am adus aminte acum de o sintagmă vehiculată din ce în ce mai des o dată cu intrarea României în Uniunea Europeană: civilizaţia rurală. Se face referire, desigur, la modernizarea satului românesc după standardele satului european. Dar eu mă gândeam la civilizaţia rurală, la spiritul creativ al omului simplu, la păstrarea valorilor culturale moştenite, semn distinctiv într-o epocă a globalizării. Ei, vorbă multă, sărăcia omului! Am aflat de la prieteni că undeva, într-un sat din Moldova trăieşte un om, Constantin Băbâi, pictor, sculptor, poet şi visător. Am căutat pe internet, am întrebat şi am găsit un articol semnat de Sabina Gheorghe şi apărut în „Eveniment local”, Ediţia de Vaslui, marţi, 13 noiembrie 2012 pe care vă invit să-l citiţi şi dvs.

Sculptor în săpun

„Constantin Băbâi din Vutcani, are un talent mal puţin obişnuit. Bărbatul de 55 de ani îşi sculptează idolii în săpun. El reuşeşte să modeleze chipuri în numai câteva minute folosindu-se de un briceag. Constantin Băbâi a făcut până acum sute de sculpturi din lemn, lut ars sau săpun, pe care le oferă în dar.

constantin babaiCu ajutorul unui briceag, un cetăţean din comuna Vutcani, Constantin Băbâi transformă o bucată de săpun într-un chip sau o statuetă în doar câteva minute. Cu o îndemânare de invidiat, bărbatul de 55 de ani reuşeşte să-şi sculpteze idolii chiar şi cu ochii închişi. De cele mai multe ori, îl inspiră personajele biblice, precum Maica Domnului, Iisus sau Sfântul Ioan. Personajele istorice sau genii ale literaturii române îi sunt la fel de dragi şi le-a săpat chipul în acelaşi material moale pe care cei mai mulţi îl folosesc la spălat. Mozart, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Eminescu, Ion Creangă ș.a. au influenţat imaginaţia artistului.

Constantin Băbâi nu are niciun loc de muncă. Deşi nu are nicio sursă sigură de venit nu-şi vinde creaţiile, ci le oferă celor pe care îi simte abătuţi din cauza grijilor cotidiene sau unor instituţii. Nu primeşte bani nici măcar pentru materialul folosit. Nu are televizor acasă, nu pentru că nu şi-ar permite unul, ci pentru că refuză categoric să ia contact cu «mizeriile» care se difuzează pe posturi.

Credinţa în Dumnezeu îl îndeamnă să ducă un trai retras, dincolo de tentaţiile lumii moderne.

«De copil am zis: dă-mi, Doamne, un dar aparte! Mi l-a dat. Dacă am inspiraţie, sculptez oriunde, mergând pe stradă sau în sala de aşteptare din gară. Săpunul se modelează cel mai uşor şi nu am nevoie nici de unelte speciale, nici de un spaţiu anume. De câte ori citesc pe chipul unui om supărarea, modelez repede dintr-un săpun chipul Maicii Domnului sau al lui Iisus Hristos şi i-l dăruiesc. La vederea lui, toţi se lumineză la faţă», afirmă Constantin Babâi. El ne-a mai spus că are şi alte pasiuni. Scrie zile întregi până la epuizare: «Scriu poezii. Eu le spun Taine. Poate o să le public la un moment dat.»

Artistul crede cu tărie că societatea modernă a luat-o pe un drum greşit: «Totul se uniformizează, toţi sunt egali, toţi au facultate. Trebuie un echilibru în societate. De asta suferim, din lipsă de valori. Dacă e prea multă buruiană, floarea se sufocă, aşa cum ne sufocăm şi noi din pricina lucrurilor rele care ne înconjoară».

Băbâi a dăruit cunoscuţilor dar şi străinilor peste 1.000 de chipuri sculptate în săpun. De asemenea, a realizat numeroase icoane pe lemn sau sculpturi în lut şi argilă. Foloseşte ca suport lemn de tei, cireş, nuc sau plop. În majoritatea lucrărilor folosește fragmente biblice: Arestarea Mântuitorului în Templu, Iisus vindecând copilul de epilepsie, Rugăciunea Maicii Domnului etc. Câteva dintre sculpturi au fost dăruite unor instituţii sau unor biserici. De exemplu, pentru Mănăstirea Cernica a sculptat un înger care citeşte într-o carte şi un călugăr. Înainte de 1990 l-a sculptat pe Bogdan Vodă (în ipsos), lucrare care a fost dăruită abatorului din Vaslui. Mai sunt şi alte biserici din judeţ, dar şi din judeţele Iaşi şi Botoşani care adăpostesc creaţiile sale.”

c babai poezie sculptura

Am avut curiozitatea să aflu mai multe despre domnul Băbâi şi cu ajutorul unor oameni deosebiţi am reuşit să iau legătura cu acest om care şi-a dedicat tot timpul pasiunilor sale. Constantin Băbâi este originar din comuna Vutcani, judeţul Vaslui şi după ce a terminat opt clase, a urmat cursurile unei şcoli profesionale, după care a urmat liceul la seral, apoi cursuri de contabilitate de un an. O biografie ca multe altele, dar pasiunea nu l-a părăsit niciodată, aşa cum el însuşi mărturiseşte: „De la vârsta de şapte ani, iubeam sculptura şi modelajul. Realizam în mărime naturală chipul prietenilor mei, din argilă, iar aceasta se întâmpla la marginea râului care trece prim mijlocul satului Vutcani. La 13 ani am început să scriu poezie. Tatăl meu avea magazin, iar eu obişnuiam să pictez chipul oamenilor ce veneau la cumpărături şi le ofeream portretul la plecare.

Am considerat că pentru aceste lucruri sunt născut şi nu am încetat vreo clipă să dăruiesc semenilor mei mii de sculpturi, fără să cer recompense. Am realizat tablouri, picturi pe pânză şi carton, pe care le-am dăruit. Am scris poezie de suflet, am 30 de manuscrise, am scris zi şi noapte cu lacrimi, până la epuizare, acestea fiind taine de la Dumnezeu.”

Poezii de Constantin Băbâi

Existenţa într-o lume plină de păcate

Doamne, Împăratul vieţii,

Iată, Doamne pe pământ

Răul cum lucrează-n lume

Nu mai ştiu ce este sfânt.

 

Nu mai ştiu Doamne de Tine

Că în lume a intrat

Cel ce este fără suflet

Şi aşa i-a înşelat.

 

Astăzi şi de când pământul

Doamne, Tu ai tulburat

Pe acei-ce urăsc viaţa

Unde moartea a lucrat.

 

Bucurându-se în lume

De păcatele lumeşti

Astăzi nu mai ştiu de viaţă

Nu mai ştiu Doamne că EŞTI.

 

Amintirea Ta stârneşte

Stări nebune celor răi

Că în rău îşi duc povara

Nu mai sunt copiii tăi.

 

Nu mai vor ca să audă

De al lucrurilor sfinte

Că trăiesc în anii morţii

Doar aşa merg înainte.

 

Rătăcind prin viată astăzi

Lumea cu păcatul greu

Nu găsesc calea iubirii

Nu mai cred în Dumnezeu.

idol

Mărturisirea nu se face oriunde şi oricui

O, voi oameni înţelegeţi

Duhul Sfânt unde lucrează

Cum Biserica e trupul

Mântuirii veşnic trează

 

În biserica creştină

Întâlnim pe Dumnezeu

Cu altarul ce primeşte

Duhul Sfânt mereu, mereu

 

Trupul mântuirii vieţii

În Biserică trăieşte

Este trupul lui Iisus

Ce într-una ne păzeşte.

 

În lăcaş este puterea,

Lui Iisus care lucrează

Dincolo de ziduri viaţa

Nu găseşte lumea trează.

 

Iată unde este taina

Taina care va lucra

Pentru suflet să cunoască

Unde-i mântuirea sa.

 

Nicăieri în altă parte

Sufletul nu va găsi

Calea să se mântuiască

Pentru a se linişti.

 

În Biserica creştină

Orişicând te te poţi ruga

Vei găsi în suflet pacea

Pentru mântuirea ta.

 

Dumnezeu alege locul

Pentru taină de-a lucra

Şi aceasta este calea

În biserică a sta.

 

De aceea nu oriunde

Poţi mărturisi la greu

Pe pământ este ispita

Tulburând sufletul tău.

 

În lăcaş e slujitorul

Ce aşteaptă tot mereu

El e martorul de veghe

Între om şi Dumnezeu.

 

Preotul lucrează-n taină

Şi ajută gândul tău

El este lăsat de Domnul

Să dezlege tot ce-i rău.

 

El e martorul în viaţă

Pentru suflet de-a lucra

Nimeni altul nu primeşte

Taina de a dezlega.

 

Preotul îţi dă canonul

Să urmezi pentru iertare

E un martor pentru suflet

Să păzească din lucrare.

 

Preotul este ales

Pe pământ de Dumnezeu,

E un martor de nădejde

Ce păzeşte gândul tău.

 

Iată, cum Iisus alege

Pe pământ de a lucra

Nu orice sau pe oricine

Ci pe cel ce-l va urma.

 

Iată, cum să înţelegem

Ce e scris la Dumnezeu

Cine e ales în viaţă

Să dezlege când e greu.

 

În Biserică nu-i locul

Omului de-a-l ispiti

Este paza fără teamă

Unde domnul va sluji.

chip sculptura in sapun constantin babai vutcani 

O poezie simplă, o„taină” a omului în raport cu divinitatea, o poezie a credinţei în credinţă. Constantin Băbâi scrie cu gândul că cineva îi va citi poeziile, sculptează cu credinţa că cineva va remarca operele sale şi nu se descurajează, chiar dacă lumea nu-l cunoaşte sau nu-l recunoaşte. Acesta este darul nostru pentru Constantin Băbâi, poet, sculptor, pictor şi visător.

Pușa Roth

MAEȘTRII – Despre Muzică și alte nimicuri

dan-grigore

eveniment liber sa spunSâmbătă, 6 aprilie 2013, de la ora 18.00, în Sala Mare a Ateneului Român va avea loc concertul-spectacol MAEȘTRII – Despre Muzică și alte nimicuri, susținut de Dan Grigore, cu participarea extraordinară a sopranei Angela Gheorghiu, alături de Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, Marina Constantinescu, Medeea Marinescu, Andrei Vieru şi Mihai Brâncoveanu.

angela gheorghiu

Angela Gheorghiu

„Doar prin idei rodite de către o educaţie de substanţă se poate construi şi consolida o civilizaţie. Dar ideile nu rodesc la rândul lor valori autentice decât dacă sunt hrănite de solul puternic al Credinţei. Doar Credinţa, Idealul, nasc valori cu care să putem construi pacea, chiar şi cea interioară. O civilizaţie ce nu ajunge la valori, nu-şi poate găsi Pacea şi nu ne poate oferi decât consolări materiale şi o eternă amânare a mântuirii noastre personale.” – Dan Grigore.

medeea-marinescu actori romani

Medeea Marinescu

Evenimentul este organizat de TVR2 și Dasimo Studio în parteneriat cu Institutul Cultural Român, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Fundația Culturală Moftul Român, Media In și Astra Entertainment.

Biletele se găsesc la casa de bilete a Ateneului Român și în rețeaua Eventim (www.eventim.ro).

Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Cuvânt și Rugăciune

zoe dumitrescu busulenga

„Mărturisirea unei vieţi are pentru cel drept puterea unui lucru sfânt.”

Hans Christian Andersen

valorile trecutului„Nu prea mi-am făcut bilanţuri, să vă spun drept, dintr-un fel, să zic, de teamă, pentru că e foarte mult timp de când m-am născut, la 20 august 1920”, îi mărturisea lui Grigore Ilisei la împlinirea a 80 de ani de viaţă trăită printre cărţi şi printre oameni cea care a reprezentat pentru mine personal, ca şi pentru atâţia alţii, modelul uman demn de urmat în acest periplu pământesc la care ne invită divinitatea, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, nu omul înger, nu omul sfânt, ci Omul Biserică cu chip de icoană şi cu suflet de melos bizantin. Aşa am perceput-o mereu pe această identitate complexă – descarcerată prin însăşi interioritatea sa unică din vârtejul infernului totalitar –, întocmai ca pe o catedrală a spiritului omenesc la care Dumnezeu a lucrat molcom şi pe îndelete, cu o pereche de schele bine înfipte în temelia puternică a Universului pentru ca truda Lui să rămână cuprinsă simbolic în declaraţia eternă de iubire către poetul romantic universal – Eminescu, pe care Doamna Literelor şi a Rugăciunii a rostit-o întreaga ei viaţă.

De fapt, dacă am fi nevoiţi să o cuprindem pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga (20 august 1920, București–5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț) într-o scurtă definiţie completă a destinului său sinuos, atunci nu am putea spune decât două cuvinte emblematice, pe care nu avem cum să le despărţim niciodată în acest caz unic şi de o estetică înaltă a trăirii personale: Eminescu şi Dumnezeu. Nimic mai mult. Dar de ce numai atât, oare, ne putem întreba în mod atât de simplu şi de firesc?! Pentru că în ele regăsim deopotrivă împăcate întru veşnicieliteratura zoe dumitrescu busulenga Cuvântul şi Rugăciunea, dar şi traiectul teluric şi cel universal totdeodată al omului şi al literatului remarcabil Zoe Dumitrescu-Buşulenga – o unificare deplină a stării de fiinţă şi a celei de nefiinţă într-o armonie a cugetului şi a trăirii rar întâlnită la un anume intelectual de marcă, dar constant regăsibilă, cu precădere, în dimensiunea vastă a isihasmului ortodox de pretutindeni.

Despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga se poate afirma fără tăgadă că a întruchipat printre mireni însuşi Lăcaşul lui Dumnezeu cu toate coordonatele sale aspaţiale şi non-temporale prinse în felul său propriu de a fi şi de a privi lumea ca un câmp vast de experienţe diverse, raţionale sau nu, dar şi orizonturile ei specifice cu toată încărcătura lor de mister nedesluşibil decât cu voia lui Dumnezeu Tatăl. Această religiozitate aparte a spiritului Zoei Dumitrescu-Buşulenga a reprezentat o condiţie sine qua non a existenţei sale, chiar dacă au fost şi minţi care nu au înţeles-o, aşa cum merita, aruncând peste sufletul ei fără pată noroiul dezgustător al judecăţii lor individuale viciate de minciună, dar şi de ipocrizia continuă a trăirii lor personale. Bineînţeles că şi acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga coborâse, la fel ca întregul popor român din care făcea parte, exact din mrejele fierbinţi ale „cazanului cu aburi” al epocii totalitare, unde a avut un cuvânt important de spus în critica literară românească, semnând, de altfel, o pagină remarcabilă pentru istoria acestui segment important al literaturii naţionale, fapt care i-a adus însă în mod injust o serie de acuze nefondate din partea multor culturnici postrevoluţionari, care plesneau continuu de aere de originalitate mai mult sau mai puţin dovedită în timp, unii dintre ei condamnând cu puterea unei minţi extrem de compresibile la presiuni exterioare considerabile ceea ce nu era de judecat în mod răuvoitor, superficial şi ilogic, tocmai pentru că fiecare dintre aceşti pseudo-eretocriţi ai momentului, la rândul său, „a contribuit la fabricarea aburilor dinlăuntrul cazanului” societăţii istorice anterioare.

manastirea varatec

Mănăstirea Văratec

A acuza o personalitate uriaşă precum cea a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, care a promovat valorile autentice naţionale cu toata fiinţa sa, integrându-le, aşa cum, de altfel, era şi firesc, în Pantheon-ul vast şi prodigios al culturii universale, ca fiind iniţiator al ideologiei proletcultiste, mi se pare un fapt asemănător cu un ţipăt tăios de pustielnică cenuşie cu ochii galbeni, ce crede, în neînţelepciunea minţii sale puţine, că poate acoperi cu întuneric Lumina şi cu neadevăr Adevărul. În ziua de azi, când unii oameni de cultură spun că „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbră fără schelet, o inimă ca un cur” ori că limba română „este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături”, marea Doamnă a Literelor şi a Rugăciunii, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ne glăsuieşte prin următoarele rânduri emblematice, cu referire expresă la creaţia eminesciană, definiţia sa personală în ceea ce priveşte bunul naţional-universal ale culturii române, Eminescu, parte integrantă şi definitorie a marelui patrimoniu cultural al istoriei lumii: „Ca o stea fixă, opera luminează acum întregul cer al naţiei, dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale. Investigată la toate nivelurile, cu mijloacele cele mai noi ale criticii moderne, arătând uimirii noastre un uriaş sistem de conotaţii care îmbrăţişează viaţa omului şi a cosmosului în imagini arhetipale, de valoare universală şi în sonuri care dau limbii române vocaţia expresivă a limbilor sacre, opera eminesciană devine obiect de sinteze care o prind ca pe o verigă în marele lanţ neîntrerupt al istoriei culturii naţionale.”

nicolae-grigorescu-peisaj-pe-valea-posadei

Nicolae Grigorescu, Peisaj pe Valea Posadei

Omul şi Profesorul Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi-a dus însă până la capătul vieţii sale pământeşti cu o demnitate, ce a depăşit obişnuitul, Crucea. O Cruce a unui monah fără timp teluric, dar atins pentru totdeauna de aripa proniei cereşti. Iată spovedania sa pentru eternitate: „…fără îndoială, am încercat să-mi fac datoria acolo unde m-am dus, unde m-a dus Dumnezeu, fiindcă am spus odată că am simțit în toate un deget de sus, care m-a mânat. Eu nu i-am spus destin, i-am zis Dumnezeu…” Ei bine, acest Dumnezeu a toate şi al tuturora a conturat, iată, după cum se poate vedea, o tuşă puternică şi plină de Lumina Sa nestricată de-a lungul şi de-a latul vastului imperiu al Literelor româneşti şi universale deopotrivă.

Critic şi comparatist de elită, iar în ultimii ani de viaţă slujitor al Bisericii Ortodoxe Române sub numele de Maica Benedicta, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost un om cu adevărat iubit de „copiii” săi, aşa cum îşi botezase ea foştii studenţi. După 40 de ani de profesorat, spovedania sa inconfundabilă reprezintă mai mult decât un simplu proces individual de smerire interioară în faţa semenilor şi în faţa lui Dumnezeu: „Aş fi vrut poate să spun mai mult, aș fi vrut să scriu mai mult, as fi vrut să pot fi de folos mai mult și în special tinerilor. Ei, nu știu în ce măsură am făcut-o. […] În 40 de ani ce promoții am avut, vă închipuiți, câți studenți au trecut prin mâinile mele, câte mii de profesori, și astăzi ne întâlnim, vin cu dragoste la mine, chiar acum când stau la Văratec, vin la mine de la Iași, de la Suceava, de la Piatra Neamț, de pretutindeni în țară și au aceeași bucurie a comunicării de cultură cu mine, pe care o aveau în anii studenției lor. Şi asta, vă spun drept, e satisfacția mea cea mai mare. Mai mare poate decât aceea pe care mi-o produce scrisul meu, sau tot ceea ce am făcut în afara școlii.” Detractorii săi, câţi vor fi fost ei la număr, îşi vor fi topit sigur, prin voia lui Dumnezeu, zgura trecerii lor inestetice prin lume tocmai în acest ocean de dragoste imensă cu care a înconjurat-o Cerul întreaga ei viaţa pe titanica şi incomparabila personalitate plurivalentă a culturii române şi, implicit, desigur, a celei universale, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

dumitru ghiata peisaj de iarna

Dumitru Ghiață, Peisaj de iarnă

„Nu prea mi-am făcut bilanțuri…”, afirma în anul 2000 Doamna Literelor româneşti şi a Rugăciunii. Nici nu era nevoie, spunem noi, de aşa ceva în cazul său, fiindcă bilanţurile nu înseamnă alt lucru decât un simplu ornament birocratic în plus aşezat pe traiectoria unui destin omenesc oarecare. Nimic mai mult. Iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost un index obişnuit în praful orbitor al lumii efemere, ci, dimpotrivă, ea a întruchipat acea torţă plină de Lumină a spaţiului celest dezmărginit, care a ars toată viaţa pentru un crez uman nobil şi înfășurat într-o singularitate de excepţie: slujirea culturii naţionale prin integrarea acesteia în perimetrul complex al valorilor lumii în plină dictatură comunistă, dar şi închinarea sa către Dumnezeu.

Exemplu uman care va fi să fie pentru totdeauna, Zoe Dumitrescu-Buşulenga reprezintă un veritabil antimodel însă pentru un prezent întemniţat azi în vulgaritate şi ură. „…având o pietate enormă față de cei care mi-au fost modele, mă uit cu tristețe la tineretul contemporan, care nu mai știe ce înseamnă modelul. Atunci cu atât mai mare îmi este venerația față de cei pe care i-am avut mentori și cu atât mai des mă poartă memoria către ei”, îi mărturisea cu tristeţe, la un moment dat, într-un interviu, lui Grigore Ilisei. „…în liceu se deschide orizontul real al tânărului. Ce urmează în Universitate se poate învăța, să zic așa, în biblioteci, dar în liceu se modelează personalitatea propriu-zisă. Acolo se învață și limba ta în profunzime, fiindcă nu tot românul știe românește, să-mi fie cu iertare, dar când auzi vorbindu-se câteodată la radio sau la televiziune ți se face părul măciucă – și limbile străine. Era acest răstimp, cât noi făceam opt clase de liceu, unul de rotunjire, de cizelare și a facultătilor mentale, dar în special al însușirilor morale și spirituale și, lucru care se vede astăzi, civice.”

silvia onisa peisaj

Silvia Onișa, Peisaj

Câţi dintre profesori mai propovăduiesc acum discipolilor lor asemenea învăţături sănătoase şi pline de înţelepciune adâncă, mă întreb cu amăraciune, dar şi cu nedumerire. Dar şi câţi ucenici mai caută cu freamăt interior aparte modelul unic a cărui flacără curată să o aprindă, la rându-le, pe parcursul întregii lor vieţi în întinderea nemărginită inundată de pornografie şi de ateism mai mult decât evidente azi?! Mărturisesc că nu ştiu să dau un răspuns precis la asemenea întrebări care, după mine, în mod firesc, dacă privim pe scara evoluţiei umane, nu ar fi trebuit să existe nicicând. Pentru că educaţia şi cultura se află astăzi, prin voia guvernanţilor lumii, în pericolul disoluţiei totale de sine, confruntându-se, iată, cu probleme pe care nici comunismul atât de hulit în acest moment nu a avut de gând să le nască în mod real vreodată. Dovada o reprezintă creaţiile literare de marcă născute atunci, în vreme ce acum am ajuns a parcurge, într-adevăr, un timp diferit, dominat de judecăţi de valoare eronate, care exclud însă în mod evident cu toată fiinţa lor putredă valoarea reală. De fapt, avem de-a face azi cu nimic altceva decât cu un spectacol de circ plin de zgomot, patologic şi disproporţionat – un ireal spectacol al răului –, unde non-capacităţile zilei sulemenite multicolor şi intens la chip joacă din ce în ce mai îndrăcit şi mai inconştient dansul macabru al inculturii individuale pe sârma fragilă a secundei efemere a timpului lor interior, alterând la comenzi bine trasate din exterior caracteristica fundamentală a altei componente ontice fundamentale – timpul greu de sensuri mistificate al istoriei noastre prezente.

„Biserica nu poate fi în niciun fel clătinată, pentru că aparţine lui Hristos”, credea cu tărieportrete zoe dumitrescu busulenga acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi tot ea afirma: „Neamul românesc are – nu mă îndoiesc de adevărul acesta! – o misiune. Răspunderea noastră spirituală e dintre cele mai importantă. Aşa se explică, poate, suferinţele pe care a trebuit şi trebuie să le îndurăm. Explozia aceasta de ură, de intoleranţă, de discordie nu are nimic de-a face cu spiritul nostru.” Iată icoana identitară de gândire a Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), filozofia personală care i-a marcat cu putere traseul teluric predestinat de divinitate, un traseu remarcabil şi onest, unde s-au succedat una după alta şi dezamăgirile şi împlinirea, rămânând însă a sălăşlui pentru totdeauna acele constante definitorii ale spiritului său vădit nelumesc – Eminescu şi Dumnezeu… Pentru că această fiinţă unică în felul său de a fi şi de a gândi, comparabilă, poate, numai cu un călugăr al deşertului şi al rugăciunii inimii, cu un adevărat eremit al vremilor străvechi, şi-a raportat în permanenţă întreg rostul său de a fi şi de a valoriza preceptele lumeşti date la sfera cu două grade de libertate cardinale, unul întrupat de Poetul unic al sufletului său – Eminescu, iar celălalt de însuşi marele Creator al Universului – Dumnezeu. De aceea, putem lansa fără să greşim afirmaţia că Omul Zoe Dumitrescu-Buşulenga reprezintă indubitabil o veritabilă ecuaţie existenţială cu un capăt prins de tărâmul cuvintelor limbii sale strămoşeşti şi cu cel de-al doilea înveşnicit în pleroma iubirii de Hristos.

Nu am a spune mai multe despre un asemenea vulcan de iubire creştină şi de credinţă profundă, faţă de care unii s-au purtat cu ceva timp în urmă atât de rău din punct de vedere moral, dar pe care Maica Benedicta i-a iertat de la început. Fiindcă, atunci când intri într-o biserică, nu pătrunzi acolo decât pentru a-l determina pe Dumnezeu să-ţi asculte mai bine inima şi spre a te desăvârşi pe tine însuţi sau pe tine însăţi în faţa propriului tău ipostas sufletesc. Iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga va rămâne în aura veşniciei sale celeste, pentru noi toţi, deopotrivă, „microbasileia” aceea sfântă şi unică, unde păşeşti timid şi cu grijă, ca să nu sperii cumva îngerii etern rugători ai Luminii şi pentru a nu-ţi alunga din sâmburele viu al propriei tale interiorităţi încă vii dâra neprihănită a Duhului Sfintei Treimi.

mihai potcoava casa lui mos gheorghe

Mihai Potcoavă, Casa lui Moș Gheorghe

Aşa precum Rosa del Conte a căutat cândva şi a găsit absolutul în semantica amplă a versului eminescian, tot aşa Zoe Dumitrescu-Buşulenga a desluşit cu răbdare şi cu nobleţe desăvărşite multe dintre sensurile spaţiului de cultură românesc în vremuri când acesta se zbătea, ca şi acum, de altfel, în întuneric şi în nerecunoaşterea adevăratelor sale coordonate. De aceea, opera critică şi moral-spirituală lăsată moştenire de către acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Maica Benedicta) are o notorietate aparte. Acceptarea acestei creaţii originale ca o radiografie remarcabilă a valorilor trecutului realizată pentru zorii viitorului imediat, acela care va fi el la un anume moment dat, reprezintă o parte din procesul de recunoaştere a propriei noastre identităţi intelectuale în cuprinsul de mari proporţii al devenirii istorice a umanităţii în genere.

Am să închei cu o mărturisire, pe care ilustrul critic şi comparatist român a făcut-o aceluiaşi Grigore Ilisei: „…eu nu cred că mi s-a închis un drum şi s-au deschis altele. Erau, de fapt, ramificaţii ale aceluiaşi drum al minţii şi al sufletului.” Dar un drum, adăugăm noi, pe care Dumnezeu a marcat cu generozitate acel iz arhetipal după care ar trebui să se călăuzească generaţii şi generaţii de tineri intelectuali şi de acum înainte, cu toate ispitele dezumanizante ale răului aruncate cu tiranie în faţă de toate cohortele culturnicilor de serviciu ai noii ordini mondiale completamente nefireşti de azi, un drum providenţial pe care va sta inscripţionat pentru veşnicie un singur nume propriu cu conotaţii ample orânduite din înalturi: Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Magdalena Albu

august 2010

Icoana – credință și tradiție

expozitie icoane

eveniment liber sa spunGaleria de Artă a Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din București găzduieşte între 14 decembrie 2012 şi 15 ianuarie 2013 prima expoziţie naţională de icoane pe sticlă şi pe lemn, cuprinzând o selecţie din cele mai frumoase lucrări ale creatorilor populari contemporani, sub titlul Icoana – credință și tradiție.

Proiectul, aflat la prima sa ediţie, este iniţiat de Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale al MCPN şi el reprezintă o continuare a programului naţional de Revigorare a meşteşugurilor tradiţionale şi promovare a creativităţii artistice, iniţiat încă din anul 2000.

Celor mai buni meşteri iconari li se vor decerna premii.

Accesul în expoziţie se face pe la Sala Media a Teatrului Naţional, din str. Tudor Arghezi.