Institutul Cultural Român este și în acest an partener al Festivalului Anim’est

icr foto

Institutul Cultural Român este și în acest an partener al Festivalului Anim’est, care se desfăşoară în perioada 4–13 octombrie 2013 la București.

Numărul de înscrieri din ţară, mai mare decât cel de la ediţia precedentă, este un semn că animaţia autohtonă este pe calea cea bună, 19 scurtmetraje concurând anul acesta pentru trofeul competiţiei naţionale. Balkanimation, secţiunea dedicată animaţiei din spaţiul balcanic, a luat proporţii, cu filme din România, Bosnia-Herţegovina, Grecia, Turcia, Croaţia, Serbia şi mai ales Bulgaria, de unde a sosit un număr impresionant de înscrieri.

Ca şi anul trecut, foşti participanţi Animation Worksheep îşi lansează cele mai noi animaţii în competiţie – Alexei Pătraşcu, cu Eschaton, o combinaţie de animaţie 3D cu desene de mână despre o maşinărie care dă naştere unei noi lumi, şi Gabriela Mateescu, cu animaţia cu desene de mână La vie en rose, după participarea din 2012 cu The Envelope. Bogdan Mihăilescu revine la Anim’est cu Sancta Simplicitas, iar Andra Berilă concurează cu Ţepi, povestea lui Astro & Găina, care fug de pe o planetă pe alta urmăriţi de ţepi uriaşi.

În competiţia românească sunt prezente următoarele filme de animaţie: 2 (Ilinca Šeda), Becoming (Andrei Sopon), Bonds (Cristiana Voinea), Credo (Melinda Kádár), Eschaton (Alexei Pătraşcu), Final Cut (Anna Búzás), Hope Mountain (Ştefan Morozan), Jos / Below (Alexandru Petru Bădeliţă), Kilátás / Opening (Ágnes Fodor), La vie en rose (Gabriela Mateescu), Metamorphose (Florian Simovici), Pretty Fly ( Ela Duca), Priveghiul / The Death Watch (Laurenţiu Popa), Sancta Simplicitas (Bogdan Mihăilescu), Somn (Mathilde Boiton), Stop (Ion Octavian Frecea), Tango con Anita (Fekete Szabolcs), The Power of Ten Months (Adrian Băluţă) şi Ţepi / Spikes (Andra Berilă).

„Trăiesc în visul de-a mă fi iubit cândva”

ana maria bocai poeme

cronica literara liber sa spunÎţi trebuie, fără îndoială, mult curaj pentru a recunoaşte: „Eu cred că mai există iubire”. Ba, mai mult, de a face din acest credo titlul unui volum de poeme*), aşa cum se încumetă Ana-Maria Bocai.

Spun asta pentru că, pe piaţa mondenă a produselor cu veleităţi artistice, acaparată şi manipulată de manufacturieri de duzină, sinceritatea şi simplitatea cu care un autor îşi recunoşte sentimentele nu par să aibă prea mari şanse de a-și face vad. Fiindcă nu văd cum ar putea înclina balanţa gustului spre siropărie liricoidă sau pe cea a trivialităţii agresive, aceste scrisori către nicăieri pe care le caligrafiază, cu rafinată discreţie, tânăra autoare.

De aici şi ineditul unui asemenea demers liric prin care, dincolo de asemenea covârşitoare canoane demi-mondene, Ana-Maria Bocai alege să se mărturisească. Face acest lucru fără vorbe mari şi fără voltije stilistice de prisos, într-un florilegiu poematic ale cărui caracteristice emblematice sunt simplitatea şi fluiditatea discursului liric. Totul rostuit într-o dureroasă dilemă: „Nu cred că te voi uita vreodată, / Nu cred că te voi întâlni vreodată.”(Fata morgana).

Ana_Maria_Bocai

Ana-Maria Bocai

Poeta se visează pe sine într-un decor străin şi totuşi atât de intim căutărilor sale sortite parcă a rămâne fără speranţă: „Toamnă, suflet pereche ninge frunze peste sufletul meu, / Lasă-mă să dorm lângă copacii tăi răvăşiţi de durere, / Alungă-mi neliniştea ce se odihneşte în mine, / Ia-mi iubirea şi fă din ea bucuria ta.” (Toamnă).

De fapt, cantilenele Anei-Maria Bocai sunt nişte scrisori către un necunoscut fără nume şi, poate, fără o fiinţă anume. Nişte scrisori despre care ea însăşi ştie că s-ar putea să nu-şi atingă ţinta visată: „Trăiesc în visul de-a mă fi iubit cândva, / Acum nu te mai doare / Tristeţea, disperarea mea. Şi-mi găsesc alinarea.” (Un cântec străvechi).

Există în poemele îngemănate în cele nici 50 de pagini ale volumului o dureroasă dar statornică aspiraţie către un anume suflet-pereche pe care eroina Anei-Maria Bocai îl caută, îl pierde şi din nou îl regăseşte spre a-l pierde: „Pleacă!…îţi spun / Nu mă turbura! / Mâine vei fi altul şi dacă nu mă mai iubeşti? / Alt cer şi altă nemărginire vor trece pe lângă mine / În starea asta a mea sunt de neatins.” (Iubirea cercului).

claude monet efect de toamna la argenteuil 1873

Claude Monet, Efect de toamnă la Argenteuil, 1873

Şi, tot mereu, aşa, ca prinsă în acest ameţitor carusel al jocurilor unei iubiri fără ecou, visătoarea fără lecuire îşi caută şi îşi trăieşte, deopotrivă, patosul şi disperarea: „În timp ce eu am să ţes povestea dragostei noastre / Tu mă vei veghea pentru ca visul să nu se termine, / Sărută-mi privirea să mă pierd în adâncul ochilor tăi… / Nu mă mai lăsa să plec! te rog! / Fără noi universul ar fi stingher.” (Privirea de smarald).

Captivă şi răzvrătită, cea care scrie asemenea epistole poematice îşi construieşte o imagine în oglinda visului şi se retrăieşte pe sine, visând la un alt suflet pereche, care să sufere şi să spere la fel ca şi ea: „Am luat iubirea în palmă, e simplă şi fragilă / Învăluită într-o dantelă albă… / E asemenea unei balerine care tocmai şi-a încheiat rolul, / Îmi cere să nu o părăsesc şi vrea să o trimit către o altă balerină. / Aş vrea să o ajut şi nu pot… / […] De acolo, de sus, îmi va veghea liniştea, /Şi cine ştie… poate într-o zi voi ajunge şi eu la ea, / Chemată de o altă balerină de pe o altă stea.”(Balerina).

Cu aceste caligrafice şi dureroase poeme despre deznădejde, speranţă şi dor, Ana-Maria Bocai îşi asumă o identitate lirică despre care, cu siguranţă, vom mai vorbi…

Şerban Cionoff

*) Ana-Maria Bocai, Eu cred că mai există iubire, Caracal, 2013.