Două sute de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus

Joi 17 mai 2012, ora 13.00, la Muzeul Naţional de Istorie a României (Calea Victoriei 12, București) a avut loc vernisajul expoziţiei Basarabia 1812–1947. Oameni, locuri, frontiere. Expoziţia, ce comemorează două sute de ani de la anexarea jumătăţii estice a vechiului Principat al Moldovei de către Imperiul Rus, este realizată în parteneriat cu Institutul Cultural Român şi va putea fi vizitată până la sfârşitul lunii iunie 2012. O versiune a acestei expoziţii va fi vernisată şi la Chişinău şi în mai multe centre din Republica Moldova.

Pe 16/28 mai 1812 s-a semnat la Bucureşti, la Hanul lui Manuc, tratatul care încheia războiul ruso-turc din anii 1806–1812, prin care Basarabia a fost anexată de Imperiul Ţarist. La 200 de ani de la acel moment, expoziţia aduce în prim-plan, prin intermediul hărţilor, documentelor, imaginilor, publicaţiilor şi obiectelor, principalele trasee diplomatice, evoluţia frontierelor şi societăţii acestei provincii. Principalele subiecte abordate sunt: cartografia istorică a Basarabiei înainte şi după 1812; anexarea Basarabiei prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, realipirea sudului Basarabiei în urma Războiului Crimeei prin Congresul de la Paris (1856); pierderea sudului Basarabiei prin deciziile Congresului de la Berlin (1878), ce a urmat războiului ruso-româno-turc; unirea Basarabiei cu România (1918), tratatul de recunoaştere de către principalele Puteri Aliate a unirii Basarabiei cu Regatul României (1920), Basarabia în perioada interbelică; ocupaţia sovietică din 1940, în urma Pactului Molotov – Ribbentrop şi campania de eliberare a Basarabiei (1940–1941); Conferinţa de pace de la Paris 1946–1947 şi Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate.

La realizarea acestei expoziţii au colaborat: Ministerul Afacerilor Externe, Arhivele Naţionale ale României, Biblioteca Naţională a României precum şi colecţionarii particulari Valentin Mandache, Mădălin Ghigeanu, Diana Mandache, Lucreţiu Tudoroiu, Cristian Scăiceanu.

Expoziţia este însoţită de un catalog care, în cele 156 de pagini ale sale reuneşte, pentru prima dată, documente şi imagini privitoare la Basarabia în contextul evoluţiei frontierelor sale, prezentarea concentrându-se pe textele tratatelor şi protocoalelor încheiate în urma congreselor şi conferinţelor de pace, a oamenilor şi locurilor din acest important spaţiu geopolitic. Sursele documentare care au fost utilizate provin din fondurile Muzeului Naţional de Istorie a României, Arhivei Ministerului Afacerilor Externe, Arhivelor Naţionale ale României, Arhivelor de Stat ale Turciei din Istanbul, Bibliotecii Naţionale a României şi colecţiilor private amintite.

Toate sursele istorice folosite în realizarea expoziţiei Basarabia 1812–1947. Oameni, locuri, frontiere au avut ca scop readucerea în contemporaneitate, cât mai viu şi veridic cu putinţă, a portretului românului din Basarabia, a universului său cotidian, de-a lungul ultimelor două secole. Cunoaşterea vieţii românilor basarabeni, precum şi a peisajului natural şi uman al ţinutului estic al Moldovei sunt azi mai necesare decât oricând, deoarece una dintre consecinţele cele mai dramatice ale stăpânirii străine, impuse prin tratatul din 1812, a fost aceea a unui început de înstrăinare artificială a acelora care trăiesc pe cele două maluri ale Prutului, de ignorare a rădăcinilor comune de limbă, civilizaţie şi destin.

La Marea Neagră

Peisajul marin nu este o temă predilectă în pictura românească. În istoria picturii românești putem găsi, ici-colo, marine, dar nu putem afla un pictor care să se fi dedicat acestui gen și să-l fi dus la desăvârșire ca, de exemplu, în pictura rusă, armeanul Aivazovski, născut în Crimeea. Pare oarecum ciudat, odată ce Marea Neagră și în general peisajul dobrogean sunt ofertante, au pitoresc, culoare locală, suficiente motive care să trezească interesul pictorilor. Excepția o constituie tema devenită tradițională a Balcicului, apărută la începutul secolului al XX-lea. Dar de o preocupare statornică pentru peisajul marin cu date de identificare locale, românești, care să se extindă pe un interval de timp larg, nu putem vorbi. În secolul al XIX-lea, marina este cu totul accidentală. O explicație ar putea consta în faptul că pictorii peisagiști români s-au format în descendența Școlii de la Barbizon, preferința lor îndreptându-se spre peisajul de câmpie și spre tema romantică a pădurii. Nici mai târziu, dacă exceptăm Balcicul, marina nu este în ansamblu foarte bine reprezentată. E adevărat, câteva lucrări inspirate de litoralul românesc și spațiul dobrogean merită atenția.

Carol Popp de Szathmary pictează o Marină în tonuri întunecate. O corabie se află, poate eșuată, poate încă nelansată la apă, pe marginea plajei, altele se văd în larg, pe țărm, în depărtare, se observă o moară de vânt. Așezată pe scaun, în rochie lungă, cu pălărie și șal alb, imens, în jurul gâtului, cu o umbrelă răsturnată alături, o femeie pare a privi în gol, în altă direcție decât marea (Nicolae Grigorescu, Femeie pe malul mării). E limpede că nu marea, ci personajul este centrul atenției în acest tablou pictat în nuanțe de ocru-brun, cu un cer nu foarte prietenos, în care albastrul abia răzbate. Marinele românești vor fi dominate de altfel de imaginea țărmului, a porturilor, a plajei, de prezența personajelor, imaginea propriu-zisă a mării, a mișcării valurilor, a reflexelor apei sau a furtunii fiind rareori în centrul atenției. Același motiv al femeii pe malul mării îl regăsim la Mihail Simonidi (1870–1933): aici verdele este dominanta cromatică, într-o tratare impresionistă, evident nostalgică.

Arthur Verona pictează în gust romantic un Violonist în barcă, suficient de bizar, în tonuri stinse, privit ca prin ceață. Dimpotrivă, Nicolae Vermont surprinde, în culori puternice, o imagine din Portul Constanța și una pe Plajă, cu tonuri violente de portocaliu în contrast cu nuanțele delicate ale peisajului, tratat aproape pointilist. Relativ mai frecvente sunt marinele la Jean  Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, Gh. Petrașcu, dominantă fiind în general impresia de meditație sau relaxare – Gheorghe Petraşcu, Femeie la mare și Privind marea la Mangalia. Un tablou de mare rafinament, un poem liric dedicat țărmului mării este Peisaj din Constanța de Theodor Pallady, în care imaginea reflectată în apă devine un studiu cromatic aparte, cu impresia suverană de transparență. La antipodul lui este pictura lui Țuculescu, Marină la Mangalia, cu nelipsiții „ochi” care privesc de pretutindeni, în culori aprinse și tușe largi, cu acorduri cromatice care sugerează mai degrabă starea de angoasă. Subtil din punct de vedere cromatic, acordând tonuri de bleu, mov și verde, aproape surprinzător, este tabloul lui Ștefan Popescu, Diguri la Marea Neagră.

Istoria plastică a Balcicului, făcând epocă în perioada interbelică, începe înaintea primului război mondial. Din câte se pare, primul pictor român care a descoperit Balcicul a fost Iosif Iser în 1913, când participa ca soldat la războiul balcanic. Locul a devenit repede tărâm fabulos pentru pictorii români, atrași de revărsarea de lumină și culoare, de pitorescul așezării, cu golful privit de pe țărmul înalt, de orașul vechi cu străduțe înguste, de vegetația luxuriantă și de multiplele teme care pot fi speculate plastic: culoarea orientală, interferența de civilizații, parfumul exotic, culoarea mării, mai albastră decât pe țărmul dobrogean. Așa încât Balcicul a devenit rapid un adevărat fenomen în pictura românească, o țintă și un examen pentru pictori. Deși exagera, Camil Petrescu avea totuși dreptate să spună că „între 1919–1940 pictura românească avea un singur subiect: Balcicul – care proba şi evidenţia personalitatea şi stilul celui din faţa şevaletului.”

Așa cum sugeram mai sus, Balcicul înseamnă de fapt un complex de teme și motive plastice, depășind cu mult genul marinei, ceea ce îi conferă individualitate distinctă în pictura europeană. Dominantele cromatice sunt și ele diferite, interpretarea plastică dovedind de altfel o bogăție și o varietate deosebite. Vedem un Balcic albastru și cubist, altul în nuanțe fine, străveziu și îndepărtat, în fine, încă unul văzut dinspre mare, cu o explozie de lumină, la același pictor (Nicolae Dărăscu). Foarte precis în desen, Nicolae Tonitza pictează o Stradă la Balcic dar și o poartă în spatele căreia se profilează peisajul golfului. Primul pare să evoce „calmul etern” al locului de care vorbea artistul. Detaliul arhitectural este notat cu fidelitate într-o acuarelă a lui Ștefan Dimitrescu, diferită stilistic de tabloul Pe plaja din Balcic, cu ecouri expresioniste. Lumina caldă dar și ușor visătoare inundă Peisajul din Balcic al lui Francisc Șirato. Marea este inexistentă într-un tablou al lui Lucian Grigorescu, concentrat pe culorile pe care i le inspiră contemplarea orașului și a vegetației. În altul, e abia sugerată. Și „aventura” continuă cu o infinitate de sugestii.

Costin Tuchilă

Arthur Verona, „Violonist în barcă”

Nicolae Vermont, „Peisaj marin cu portul Constanța”

Nicolae Vermont, „Plajă”

Alexandru Ciucurencu, „Portul Constanța”

Marius Bunescu, „Înainte de furtună”

Jean Al. Steriadi, „Corăbii în port”

Jean Al. Steriadi, „Mahoanele părăsite”

Gheorghe Petrașcu, „Femeie la mare”

Gheorghe Petrașcu, „Privind marea la Mangalia”

Theodor Pallady, „Peisaj din Constanța”

Ion Țuculescu, „Marină la Mangalia”

Ștefan Popescu, „Diguri la Marea Neagră”

Nicolae Dărăscu, „Balcic”

Nicolae Dărăscu, „Vedere panoramică a Balcicului”

Nicolae Dărăscu, „Vederea Balcicului dinspre mare”

Nicolae Tonitza, „Stradă la Balcic”

Nicolae Tonitza, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Pe plaja din Balcic”

Francisc Șirato, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Balcic”

Mihai Potcoavă, „Balcic”

Marilena Murariu, „Coasta de Argint”

Mihai Sârbulescu, „Biserică la Balcic”

Constantin Grigoruță, „Balcic”

Vitalie Butescu, „Moschee la Balcic”