„Maica-mare, poveste din Bucureștiul de altădată” de Dana Fodor Mateescu

dana fodor mateescu proza scurta bucuresti de altadata

proza scurta rubrica liber sa spunFerestrele erau larg deschise. De afară venea, ca un hoț, aerul curat, care trăgea după el un miros de iasomie și de brad ars. Cineva dăduse foc unor crengi. Era pe la sfârșitul lui mai, când Bucureștiul înnebunea de dor, s-ar fi smuls cu totul din rădăcini, ar fi fugit și s-ar fi iubit pe câmp cu te miri ce localitate proaspătă din apropiere. Dar Bucureștiul rămânea pe loc și doar zbuciumul lui se transmitea oamenilor care trăiau și visau în el.  Continuă lectura „„Maica-mare, poveste din Bucureștiul de altădată” de Dana Fodor Mateescu”

Încearcă și mă uită, Cristian Vasile!

Cristian Vasile in anul 1932

proza scurta rubrica liber sa spunRestaurantul „La Răcaru” își înghițea clienții încet, discret, ca pe homari. Fumul de țigară sufoca ochii, lumea bună a Bucureștiului anilor ’30 râdea, povestea, mesteca și bea. Orchestra cânta în surdină o romanță gălbuie, fără cuvinte.

La o masă, lângă fereastră, doi bărbați tineri și frumoși sorbeau cafele turcești și discutau aprins. Unul dintre ei, era brun și înalt, îmbrăcat în uniformă. Colonel, comandant de regiment de cavalerie. Adesea compunea tangouri, romanțe și melodii de inimă albastră, de plângeau și mesele din crâșme, când erau cântate de cine trebuie.

tudor serbanescu

Col. Teodor (Tudorel) Şerbănescu

Se numea Tudorel Șerbănescu și iubea femeia cu patimă. I se dusese buhul că după ce se despărțea de câte o amantă îi lăsa și pianul ca amintire. După care cumpăra altul, și altul… Așa a umplut multe case din București cu piane ori pianine. I se mai zicea „omul cu pianul”. Continuă lectura „Încearcă și mă uită, Cristian Vasile!”

La Vulpea Roșie

Unul dintre marile succese ale Teatrului Naţional Radiofonic

Joi 8 martie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural şi sâmbătă 10 martie 2012, la ora 13.15, la Radio România Internaţional, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi La Vulpea Roşie, scenariu radiofonic de Puşa Roth, muzica: Gabriel Bassarabescu, regia artistică: Vasile Manta, cu Delia Nartea în rolul principal, alături de Mircea Albulescu, Cristian Iacob, Constantin Dinulescu, Ion Chelaru, Manuela Ciucur, Alina Teianu, Mihai Niculescu, Eugen Cristea, Ion Arcudeanu. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Mirela Anton. Producţia şi coloana sonoră: Vasile Manta. Regia de studio: Janina Dicu.

Spectacolul, unul dintre marile succese ale Teatrului Naţional Radiofonic, a fost prezentat în premieră absolută sâmbătă 27 martie 2010.

Pornind de la biografia vestitei Zaraza, cântăreaţă celebră din Bucureştiul interbelic, Puşa Roth a creat o poveste originală, alta decât cea cunoscută, adică dragostea dintre Zaraza şi Cristian Vasile. Aproape nimic din biografia, de altfel sumară şi acoperită de legendă, a Zarazei nu transpare în piesa Puşei Roth, care propune o imagine eliberată de clişeele adesea de prost gust care înconjoară figura cântăreţei lansate la restaurantul bucureştean „La Vulpea Roşie”. Povestea Zarazei este recreată fictiv, autoarea păstrând doar cadrul de la Vulpea Roşie şi amănuntul – nici el verificabil documentar – al călătoriei în Argentina. De fapt această presupusă călătorie devine o explicaţie contextuală a tangoului compus de Tagle Lara (compozitor uruguayan mort în Argentina), ajuns şlagăr în România, în interpretarea lui Cristian Vasile, sub titlul Zaraza (textul cântecului are puţine legături cu cel original, în spaniolă, cuvântul zaraza devenind substantiv propriu).

Recreând atmosfera bucureşteană a perioadei interbelice, autoarea propune un spectacol în cheie modernă, cu muzică originală de Gabriel Bassarabescu. Un muzical aşadar în care portretul Zarazei, desprins de stereotipii, devine unul viu, construit abil şi nuanţat, perfect verosimil din punct de vedere teatral-muzical, pentru că muzica lui Gabriel Bassarabescu nu rămâne doar o ilustraţie care să puncteze anumite momente ale acţiunii, cum se întâmplă în multe spectacole cu pretenţie de muzical, ci face parte integrantă din scenele imaginate de autoare, contribuind totodată, substanţial, la portretizarea personajului principal, la crearea dimensiunii interioare necesare într-o varietate de situaţii.

Tânărul compozitor George Barbu este îndrăgostit de cântăreaţa deja consacrată, Zaraza, care este curtată însă de un moşier bogat, Conu Iorgu, cu ajutorul căruia ajunge la Paris. Eroina este surprinsă în acest moment de cumpănă, în care se consumă drama sufletească, una desigur universală. Revenirea ei la Bucureşti, în restaurantul de lux unde se lansase, aureolată deja de celebritate internaţională, constituie deznodământul firesc, în logica ficţiunii.

Scenariul se impune prin originalitatea viziunii, fluenţa naraţiunii teatrale, scenele de atmosferă şi dialogurile bine conduse. Gabriel Bassarabescu, care semnează şi regia muzicală, a creat o muzică aparte prin formula melodică, ritmică şi armonică, cu teme cantabile, evitând tipare cunoscute şi întotdeauna foarte adecvate textului poetic. Cu armonie şi orchestraţie rafinate, aceste cântece au toate atributele unor şlagăre.

Cu o distribuţie excepţională, regizorul Vasile Manta a realizat un spectacol încântător prin ritm şi culoare. Interpreta Zarazei, Delia Nartea, construieşte cu un firesc desăvârşit personajul, într-o complexitate de nuanţe sufleteşti, cu un registru dramatic bogat, trecând cu abilitate de la o stare la alta. Pe lângă jocul actoricesc, se cuvine evidenţiată la superlativ interpretarea muzicală, de la calităţile vocale propriu-zise la expresivitatea abordării stilistice şi naturaleţea efectelor teatrale obţinute. Cele zece cântece, opt ale Zarazei şi două ale Emiliei, personaj interpretat cu multă fineţe de Manuela Ciucur, devin bijuterii de gen.

Mircea Albulescu conturează plastic figura lui Conu Iorgu, relaţiile de joc în scenele cu Zaraza fiind admirabil valorificate. Cristian Iacob construieşte exemplar personajul tânărului îndrăgostit iar Eugen Cristea (Coregraful) creează o scenă de mare efect din câteva replici.

Costin Tuchilă

Calendar: Ionel Fernic

În 22 iulie 1938 a murit, într-un acident aviatic, compozitorul Ionel Fernic, autorul unor şlagăre de mare succes în perioada interbelică. Născut în 29 mai 1901, la Târgovişte, compozitor, pianist, chitarist, ziarist, Ionel Fernic a fost totodată pilot civil şi unul dintre primii paraşutişti români. Pilot la Galaţi şi Bucureşti între 1936–1938, în 1937 devenea comandant al Şcolii de Aviaţie Civilă ARPA din Cernăuţi.

Îşi făcuse studiile muzicale la Galaţi cu Theodor Fuchs, apoi la Bucureşti cu Iosif Paschill, pentru ca în 1930 să absolve cursurile de artă dramatică ale Conservatorului din Bucureşti, la clasa Ion Soreanu şi Aristide Demetriad. Nu a făcut însă o carieră teatrală notabilă ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti şi în trupe particulare (Ion Cigalia, Ion Manolescu).

Pianist la cinematograful „Modern” din Ploieşti, apoi pilot, se afirmase de tânăr ca autor de romanţe, unele pe versuri proprii. Prima compoziţie publicată data din 1918 (Balada crucii de mesteacăn, pe versuri de Artur Enăşescu şi Ion Sângiorgiu, apărută La Editura Ţicu Eşanu din Bucureşti, care îi va publica aproape toate melodiile începând de la mijlocul deceniului al treilea). Publică articole în „Realitatea ilustrată”, Cerul nostru”, „Dreptatea Prahovei” şi „Să nu te superi că te-njur”, revistă satirică pe care o înfiinţează la Ploieşti, în 1928. În 1927 îi apare volumul de schiţe Misterele de la Mizil, urmat de un volum de versuri şi cărţi pentru copii. La Ploieşti, compune mai ales romanţe şi câteva valsuri (Amorul nu este o sărutare, Margarita, Plâns de ţigan).

La începutul anilor ’30 se mută în Bucureşti. În 1935 absolvă şcoala de pilotaj de la Bănesa şi primeşte brevetul de aviator. Compozitorul Ionel Fernic devenise însă celebru de câţiva ani buni. Chitara îl însoţea la bordul avionului: nu era probabil un gest excentric, una dintre „micile nebunii” ale aviatorilor, ci mai degrabă sprijinul sufletesc atât de necesar în aventura zborului.

Pe boltă când apare luna, primul său tango, publicat în 1931, pe versuri ale compozitorului şi ale lui Aurel Felea, interpretat de Cristian Vasile, avusese un succes enorm. Era înregistrat pe disc, ca şi Iubesc femeia, şlagăr cântat ani la rând. Titlul iniţial al tangoului Pe boltă când apare luna fusese Minciuna: „Într-o zi stăteam acasă şi exersam la pian. Simţeam oarecare inspiraţie în acel moment şi am luat hârtia şi condeiul în mână. După o muncă de o jumătate de oră, am compus Minciuna, primul meu tango. Primul meu succes nu m-a îmbătat deloc, căci îmi dădeam seama cât e de ieftin, dar trebuia să trăiesc şi m-am pus cu nădejde pe lucru, luptând din răsputeri să escaladez, cât era cu putinţă, zidurile banalităţii”, mărturiseşte Ionel Fernic.

În 1932 îi apăruse o primă culegere de Melodii de mare succes. În 1931 lansase romanţa Îți mai aduci aminte, doamnă, pe versuri de Cincinat Pavelescu, urmată de tangourile Ştiu că voi plânge, Aş vrea să uit, Te vreau, Scrisoare de dor, Despărţire, Nunuțo, de Nina-Rumba pe versurile Nunuţei Morţun-Fernic, de nocturna pentru voce şi pian Visul unei nopţi de vară, Romanţa celei care minte (versuri de Ion Minulescu) ş. a. Tangoul se dovedeşte a fi ritmul preferat statornic de Ionel Fernic pentru cântecele de muzică uşoară. În 1934 Cristian Vasile lansează Pentru tine am făcut nebunii, succes de asemenea extraordinar, ca şi Aprinde o țigară.

Din cele peste 400 de romanţe, cântece de muzică uşoară, cântece în stil popular, cuplete compuse într-o viaţă nedrept de scurtă, rămân câteva zeci de creaţii absolut remarcabile, care au impus numele lui Ionel Fernic printre marii melodişti din istoria muzicii româneşti.

Ionel Fernic a murit la 22 iulie 1938, într-un accident aviatic. Aflându-se la Cernăuţi, este chemat în interes de serviciu la Bucureşti. Reuşeşte cu greu să găsească un loc în cursa companiei LOT, Varşovia–Cernăuţi–Bucureşti, convingându-şi un prieten să-i cedeze biletul. Avionul se prăbuşeşte din motive necunoscute în pădurea Negrileasa, lângă satul Stulpicani, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc.

Costin Tuchilă