Ilie Purcaru, cel de neînlocuit

pro honorem ilie purcaru gazetarie serban cionoff

cronica de cartePentru că André Gide a apucat să zică o dată: „J’appelle «journalisme» tout ce qui sera moins interessant demain qu’aujoud’hui”, multă lume crede că jurnaliştii sunt doar nişte nume de o vremelnică notorietate, care dispar în noaptea uitării la fel de repede ca şi ştirea pe care au scris-o sau au difuzat-o. Este, la mijloc, o mare confuzie între adevăratul ziarist – ca „istoric al clipei”–  şi urmaşii lui Paparazzo, personajul pitoresc din pelicula lui Fellini La dolce vita”, încrâncenatul vânător de imagini-bombă cu şi despre vedete. Care vedete, de multe ori, nu sunt decât nişte eternităţi de-o clipă. Până la urmă, este vorba, iar şi iar, despre raportul din succes şi valoare, dintre notorietate şi prestigiu sau, în ultimă instanţă, dintre produsele de serie, la modă şi creaţia durabilă.

Un nume de ziarist care a evadat de sub povara prescripţiei lui Gide este, fără doar şi poate, Ilie Purcaru. Personaj captivant, spirit scotocitor, inventiv şi mereu în contra tabu-urilor oficializate prin inerţia gândirii unice. Când se va scrie cu adevărat o istorie a presei române, dincolo de prejudecăţi mai vechi sau mai noi şi de partizanate intolerante, Ilie Purcaru îşi va avea, cu siguranţă, un loc al său, bine stabilit, iar lecţia sa de presă va rămâne deschisă pentru cel ce se va apleca asupra ei cu dorinţa de a învăţa ceva…

Până atunci, nu pot decât să salut frumoasa iniţiativă a confratelui Ioan Barbu de la Râmnicu Vâlcea de a edita volumul „Pro Honorem. Ilie Purcaru. Cine sunt – istoria unei vieţi”, apărut la Editura „Antim Ivireanul”, pe care îl consider a fi un remarcabil omagiu adus lui „Neneailie purcaru volum dedicat ioan barbu Iliuţă”, la împlinirea a opt decenii de la naştere. „În noiembrie 2013, ar fi împlinit 80 de ani”, scrie Ioan Barbu în emoţionantul Cuvânt înainte al cărţii. „Ilie Purcaru-omul şi scriitorul de care ne este dor.” Şi mai departe:” Ne-am gândit să-l omagiem cu volumul Pro Honorem. Ilie Purcaru (n. 5 nov. 1933 la Râmnicu Vâlcea–d. 10 octombrie 2008, la Bucureşti).”

O surpriză, în înţelesul cel mai frumos al cuvântului, avem, sunt sigur, citind textul autobiografic Cine sunt, un text scris, după propria mărturisire, la rugămintea fiicei sale, Anda. Un text fluent şi convingător, fără cine ştie ce revelaţii fulminante şi, mai ales, fără dorinţa de a epata cu care felurite notorietăţi efemere se auto-propun, acum, a fi fost nu doar în miezul unor evenimente decisive, ba chiar şi în epicentrul lor. Trăind, scriind şi lucrând într-o perioadă atât de densă şi de contorsionată de istorie românească (dar nu numai românească), aşa după cum este cea dintre începutul anilor ’50 ai vecului trecut şi până spre sfârşitul primului deceniu al celui în care am păşit, Ilie Purcaru a trăit felurite şi nu totdeauna şi fericite experienţe, de care, rememorându-le, se desparte cu seninătate, cu înţelepciune, mai ales, fără resentimente şi porniri vindicative. Dar- – lucru mare în ziua de azi! – şi fără a-şi supralicita meritul de a fi fost prezent într-o împrejurare sau alta. De-ajuns să mă refer, de pildă, la scandalul iscat după ce, împreună cu alţi colegi de redacţie de la „Scânteia tineretului” a chefuit pe terasa de la ]Turn”, peste drum de Sala Palatului, unde, pe deasupra, s-au cântat şi nişte cântece periculoase. Ispravă care, bineînţeles, nu putea trece neobservată nici pentru ochiul şi timpanul „organelor” şi nici pentru vigilenţii partinici, cadrele de nădejde ale momentului. Vă daţi seama ce ar fi scos de aici un amator de auto-martirizare imagistică spre a-şi etala „dizidenţa de fotoliu”? Dimpotrivă, Ilie Purcaru povesteşte totul cu superioară detaşare, dar şi cu o subtilă undă de ironie. E ceva în toată istorisirea sa care aduce aminte de Opinia publică sau chiar de Mielul turbat ale lui Aurel Baranga. Adică o mică schiţă de moravuri în tuşe neiertătoare.

model de jurnalism ilie purcaru

Ar fi însă nedrept, pentru Ilie Purcaru, şi, în acelaşi timp, incorect, pentru noi, dacă i-am reduce mesajul profund şi trainic şi lecţia de gazetărie trăită şi asumată doar la un şir de întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante. De aceea, socotesc a fi un merit deosebit al cărţii acela că a încorporat în cuprinsul ei atât câteva texte semnificative pentru travaliul reportericesc al lui Ilie Purcaru, cât şi o seamă de mărturisiri ale unora dintre cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte şi de a-i fi în preajmă (fiindcă privilegiu a fost !). Îmi este greu să aleg o evocare sau alta, aşa încât nu pot decât să las cititorului plăcerea de a pătrunde într-un univers spiritual unic şi plin de tâlcuri frumoase. Şi, cu siguranţă, după ce va fi citit aceste depoziţii sufleteşti, titluri de gazete – de la ]Ramuri” la ]Tribuna româniei” şi, de ce nu?, chiar „Scânteia tineretului” – ca şi numele unor Marin Sorescu, Eugen Barbu, Paul Anghel, Malvina Urşianu, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu sau Fănuş Neagu, vor căpăta, datorită harului unic al lui Ilie Purcaru, alte, noi, înţelesuri.

Aşa după cum sunt convins că fiecare dintre evocările cuprinse în carte va adăuga portretului gazetarului de excepţie dimensiuni mai puţin cunoscute ale poetului, eseistului şi prozatorului Ilie Purcaru conturând mai bine o personalitate de excepţie.

Nu aş putea încheia aceste sumare notaţii fără a face o menţiune specială la un text a cărui valoare de document moral mi se pare demnă de reţinut. Mă refer la amplul interviu pe care mai tânăra colegă de breaslă, Alice Diana Boboc, l-a realizat cu Ilie Purcaru şi care are ca motto una dintre puţinele profesiuni de credinţă direct exprimate ale acestuia: „Eu sunt reporterul-reporter, puţin idilic, puţin ludic, mai cu duhul blândeţii.” Am reţinut şi vreau să consemnez acest interviu pentru că el este un model de dialog între două personaje distincte, adică între o tânără lipsită de inhibiţii dar şi de prejudecăţi – un om care ştie „ce” şi „cum” să întrebe – şi eroul său, un om care, la rândul său, ştie „ce” şi „cum” să îi răspundă. În acest fel, interviul menţionat – ultimul pe care Ilie Purcaru l-a acordat înainte de stingerea sa nedreaptă – este o dovadă că lecţia sa de gazetărie îşi dovedeşte temenicia.

În tot, cartea aceasta rămâne o emoţionantă şi convingătoare mărturie despre omul Ilie Purcaru, despre gazetarul Ilie Purcaru şi despre scrisul său, ceea ce, cu siguranţă, ne va interesa, mâine, la fel de mult ca şi azi.

Şerban Cionoff

Șerban Cionoff: Doi ani şi zece luni care au ucis speranţa României

lichidatorii dinu c giurescu romania 1947

Cu această a doua ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii sale Lichidatorii. România în 1947*), academicianul profesor Dinu C. Giurescu încheie tripticul consacrat vieţii politice a României din perioada 6 martie 1945–30 decembrie 1947. O dureroasă acoladă, care începe cu instaurarea, cu pumnul în masă al lui Andrei Ianuarievici Vâşinski, a guvernului Petru Groza şi se încheie cu abdicarea, sub ameninţările lui Gheorghiu Dej şi a lui Petru Groza, a Regelui Mihai.

Avem – prin Uzurpatorii, Falsificatorii şi, acum, prin Lichidatorii – o cuprinzătoare lucrare purtând emblema gândului şi a slovei profesorului Dinu C. Giurescu, autor înzestrat cu o eminentă descendenţă de familie, domnia sa fiind un temeinic cercetător şi cunoscător al dinu-c-giurescuarhivelor istorice încă multă vreme straşnic ferecate şi, în acelaşi timp, un om care a trăit, la vârsta tinereţii, evenimente care au marcat, deopotrivă, destinele României şi ale mai multor generaţii. Pentru profesorul Dinu C. Giurescu, lecţia Istoriei cercetate se îmbină firesc şi fericit cu lecţia Istoriei trăite şi înţelese în profunzimile sale, definind, în acest fel, o personalitate emblematică a culturii româneşti, cu generoase deschideri spre marile orizonturi ale universalului.

Evenimentele cercetate, azi, de către istoric şi trăite, cu mai bine de şase decenii în urmă, de către adolescentul Dinu C. Giurescu, sunt evocate în cuvinte simple, potrivite cu multă ştiinţă anume pentru a exprima dramatismul reverberaţiilor morale, al trăirilor sufleteşti pe care acestea le stârneau: „În oraş nu se ştia nimic către orele 17.00 [despre abdicarea Regelui, n.n]. Era o zi frumoasă, caldă, de toamnă târzie, nu de ajun de an nou. Ne adunasem la o colegă, Odette Pătraşcu, în casa familiei ei, în Piaţa Romană, colţ cu strada I. G. Duca (ulterior Căderea Bastiliei!). Eram în vacanţă în anul III de facultate. […] Pusesem muzica (gramofon cu plăci), ne pregăteam pentru o seară plăcută. Către ora 18.00 cineva ne spune că la radio se anunţă repetat că se va difuza o ştire importantă. Ştirea vine într-adevăr. […] Ascultam şi nu ne venea să credem. […] În aceeaşi seară şi a doua zi, actul de abdicare era lipit pe toate zidurile caselor de locuit. Nu ştiam nimic de felul cum fusese semnat de Rege.” Citește cronica integral pe Jurnalul.ro, 8 ianuarie 2013.

*) Dinu C. Giurescu, Lichidatorii. România în 1947, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, colecţia „Biblioteca de istorie a României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012.