„Domnişoara Iulia” sau despre invincibila vulnerabilitate a femeii

teatru radiofonic domnisoara iulia cu delia nartea

Cronica de teatru radiofonic

sigla cronica de teatru radiofonicCât de puternică şi cât de slabă poate fi, în acelaşi timp o femeie!? Cât de lucidă şi cât de influenţabilă? Cât de inteligentă şi cât de umilă? Cum poate iubi şi urî, în acelaşi timp, o femeie? Cum îşi poate pune viaţa în mâinile unui bărbat pe care îl dispreţuieşte?

Şi cât meşteşug, câtă emoţie, câtă dorinţă de întrupare poate avea o actriţă să poată de glas unei astfel de femei? Să-i poată da atâta glas, încât, doar auzindu-l, să-i putem vedea şi chipul, şi trupul… şi în superbie, şi în decădere? Cât talent?

Am ascultat, în ultimele zile ale acestui abia trecut decembrie, Domnişoara Iulia la Radio România Cultural, în regia lui Liviu Lucaci şi Vasile Manta – spectacol translatat de la Teatrul de Comedie –, care a avut premiera la Teatrul Naţional Radiofonic în 2011.

august strindberg delia nartea iulia tnr 2011 revista teatrala radio

M-am bucurat că nu am văzut spectacolul de la teatru, pentru că, poate, mi-ar fi lenevit urechea. Poate că amintirea imaginilor văzute pe scenă ar fi scăzut din tensiunea pe care, aşa, aerul purtând vocile personajelor a avut-o pentru mine. Şi mi-am adus aminte de cuvintele Deliei Nartea – protagonista acestui spectacol –, într-un răspuns însufleţit la o întrebare care viza bogata ei experienţă radiofonică: „Da, m-a ajutat foarte mult, e un alt tip de concentrare, ai textul în față și apropo de susținere vocală, apropo de acel tip de concentrare de a susține până la capăt numai prin glas personajul, este un exercițiu foarte bun pentru actor, mai ales dacă are de a face cu roluri mari, cu roluri importante, pe care nu ai întotdeauna norocul să le faci pe scenă. Pe scenă ești distribuit și în funcție de cum arăți, nu numai pentru ceea ce poți.”

delia nartea

Delia Nartea

Adevărul e că această piesă – modernă, perfect actuală ca mijloace de expresie – a lui August Strindberg nu este neapărat scenică, aproape că nu are potenţial spectacular. Forţa sa, excepţională, este una interioară, de cercetare profundă a celor trei oameni implicaţi într-o relaţie, aş zice acum, de tip concentraţionar. Viaţă sau moarte, tertium non datur. Iuliei, viaţa pe domeniul tatălui îi este cu totul nemulţumitoare, iar atracţia pentru Jean, doar substitutul la îndemână pentru ceea ce universul parental nu îi poate oferi. Moartea, în acest caz, nu este decât consecinţa firească a lipsei oricărei posibilităţi de a alege. Pentru că a pleca în condiţiile impuse de Jean constituie o altfel de moarte: socială, intelectuală, morală şi sufletească. La capătul nopţii petrecute cu Jean, deasupra poveştii despre părinţii ei – o poveste în care nobilul tată nu a avut puterea să-şi ia viaţa –, Iulia va avea puterea să se sinucidă. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Fragment audio-video din spectacol.

Marina Roman

Cu acest articol, Revista Teatrală Radio relansează, așa cum anunțam cu două zile în urmă, o specie publicistică aparte, Cronica de teatru radiofonic, inexistentă în presa de astăzi. Alte detalii: Cronica de teatru radiofonic.

Cronica de teatru radiofonic

cronica de teatru radiofonic in revista teatrala radio

Revista Teatrală Radio va relansa o specie publicistică absentă de multă vreme din peisajul presei românești: Cronica de teatru radiofonic.

Dacă răsfoiți colecțiile marilor reviste, veți observa că nu e chiar multă vreme de când emisiunile Radio se bucurau de consemnări și analize publicistice. Trei decenii vi se pare mult? Pentru unii, e drept, înseamnă o veșnicie… Încă prin anii ’80, „România literară”, revista Uniunii Scriitorilor din România, pe care nu o mai găseai dacă joia, în ziua apariției, nu ajungeai dimineața la chioșcul de ziare, avea rubrica Radio. Titulara acestei rubrici, multă vreme, a fost criticul Antoaneta Tănăsescu (1941–2013), în cadrul rubricii fiind discutate cu predilecție premierele Teatrului Radiofonic și emisiunile literare.

Îmi amintesc că și în alte publicații ale vremii apăreau cronici de teatru radiofonic, obicei aproape pierdut după 1990, când specia, dacă n-a dispărut cu totul, nu a mai fost cultivată decât sporadic (de exemplu, în revista „Teatrul azi” și în ziarul „Cronica Română”). Motivele nu trebuie căutate prea mult, dar mă îndoiesc serios că un cititor al gazetelor culturale de azi, câte mai sunt, sau al site-urilor culturale, tot mai multe, nu ar fi interesat de opiniile referitoare la piesele Teatrului Național Radiofonic. La fel cum ideea care se vehicula în aceste două decenii de după 1990, că teatrul radiofonic nu se mai ascultă, că vremea lui de glorie a apus azi, în epoca dominată de imagine, că e „de pe vremea bunicilor” care ascultau la difuzor, s-a dovedit a fi cât se poate de falsă. Dovada e chiar audiența pe care o au piesele de teatru difuzate pe posturile Radio România, interesul pentru programele noastre și popularitatea de care se bucură audițiile cu public de la Majestic, organizate de Redacția Teatru a Societății Române de Radiodifuziune.

revista-teatrala-radio-redactia-teatru-romania-cultural liber sa spun

Așa încât cred că e de datoria noastră să relansăm în Revista Teatrală Radio Cronica de teatru radiofonic, referitoare atât la spectacolele în premieră, difuzate astăzi, dar și la spectacole difuzate în reluare pe posturile Radio România.

Cât de curând, așadar, Cronica de teatru radiofonic în Revista Teatrală Radio.

Costin Tuchilă

Citește Revista Teatrală Radio.