Un demers inițiatic

Plongeon intime dana sismanian cronica literara de christian tamas

cronica literara liber sa spunRecentul volum de poezie al Danei Șișmanian, Plongeon intime, apărut la editura pariziană Éditions du Cygne, constituie o confesiune plină de naturalețe, un parcurs existențial-simbolic dat la iveală prin tensiunea imaginii, o radiografie a propriei condiții umane și poetice exprimate cu o luciditate amară: „Chamans nous sommes/ prêtres sacrés/ prophètes rois mages sauveurs/ et quoi après/ non ma voix n’est rien/ de tout cela/ je vis nulle part/ n’habite pas mes poèmes/ ai marre du mythe de la Femme/ fais fi des bons sentiments/ l’amour surtout m’insupporte/ trop de regorgements/ cherche la nue vérité/ fatigue manger/ colère tous les matins/ au journal télévisé/ boulot/ cuisiner en week-end/ s’endormir devant la télé allumée/ insomnie/ heures de petit-matin devant l’ordi/ poèmes furtifs/ dé-coutures/ s’agit pas de dire quoi que ce soit/ s’agit pas de dire/ sauf si tu es investi/ de parler pour quelqu’un/ sinon/ mieux vaut juste laisser/ tes paroles choir/ telles des pierres sans forme/ dans une eau noire/ et pour le reste de ma nuit blanche/ efforce-toi de rester/ immobile” (Prière de nuit blanche).

paul-gauguin-peisaj-de-iarna-efect-de-zapada

Paul Gauguin, Peisaj de iarnă, efect de zăpadă

De o sinceritate aparte, poemele Danei Șișmanian surprind prin profunzimea introspecției dezvăluită treptat de cadența versului, pe măsura înaintării în labirintul interior prin meandrele căruia sufletul alunecă în hăul trupului înaintînd spre moarte: „mon corps est un puits/ j’y glisse/ y puisant ma mort/ inépuisable/ surtout le cerveau/ est riche de cette eau vide/ dont on peut/ à l’ifini/ remplir son seau” (Pensées collatérales).

Într-o realitate apăsătoare și goală, unde rațiunile ultime nu-și mai găsesc locul, rămâne, ca unică eliberare, poemul, încă ascuns, nucleul transcendental din care se revarsă spontan, parafrazându-l pe Wordsworth, un torent de trăiri, ale căror latențe însă reușesc cu greu să spargă barierele apăsătoare și sufocante ale cotidianului: „Un poème manque/ il est là quelque part sous la main/ mais tu ne le sens pas/ tu le devines seulement/ en fait tu devines son absence/ maternelle/ tous les espoirs s’y fourrent/ tous les désespoirs/ toutes les colères toutes les joies/ il reçoit tout supporte tout/ ne te rend rien/ jaloux de ses trésors virtuels/ te laisse toujours au seuil/ affamé/ l’esprit hagard/ l’œil vagabond/ l’ouïe endormie/ mendiant ta pitance// parfois il te jette/ quelques miettes” (Manquant).

piet mondrian copac gri

Piet Mondrian, Copac gri

Discursul poetic complet, de idei și de atmosferă, cu imagini frapante, antinomice, natural-ostentative, dublat de o scriitură aproape alchimică, dar totuși clară, marcată de pregnanța sensurilor și de precizia metaforei, transformă „plonjonul intim” al Danei Șișmanian într-un demers inițiatic, într-o traversare vertiginoasă a Maelström-ului de senzații și de culori primare, în scopul atingerii străfundurilor sinelui ca punct de echilibru, plasat în timp și spațiu, între cer și pămînt, în căutarea libertății care înalță.

Christian Tămaș

  

Între „știute” și „neștiute”

Nestiute ara alexandru sismanian cronica literara de christian tamas

cronica literara liber sa spunVolumul 1/neștiute al scriitorului și orientalistului Ara Alexandru Șișmanian (apărut în 2012, la Editura Ramuri din Craiova) care constituie, potrivit autorului însuși, primul dintr-un „serial poetic” cu același nume, caută să ofere cititorului o călătorie inițiatică în abisal, într-o perpetuă încercare de identificare a esențelor. Extrem de dense din punct de vedere al conținutului și marcate de imagini „sparte”, șocînd prin suprarealism pictural, care se înlănțuie cu rapiditate, aparent fără a avea la bază o structură logică, sintagmele devin tot atîtea fragmente ale unei oglinzi a cărei reconstituire nu este deloc ușor de realizat.

Plasate, de multe ori, sub semnul paradoxului, succesiunea sintagmelor conturează o atmosferă apăsătoare, un labirint spațio-temporal interior pe care imaginile realității cotidiene îl distorsionează și în care eul se simte pierdut: „atîrnam în toate direcțiile – cu toate brațele imaginare, cu toate dansurile dezarticulate/ minutul spart devenise labirint din care nu mai știam ieși” (25).

Rene-Magritte furtuna

René Magritte, Furtuna

Aflat la limita unui oniric abisal de factură freudiană, volumul își păstrează pînă la sfîrșit aceeași cadență stranie, amalgamul, la o primă vedere, strident și inutil, de elemente care încarcă aproape pînă la refuz alambicul scriiturii, dînd la iveală, prin răbdarea lecturii, formule cifrate ce se doresc destinate unor inițiați: „infernul vocilor sau umbra turnului amneziei/ ctitoriile obscurului s-au năruit în jurul țipătului țepos al deșertului/ stăpînul oglinzilor și-a însîngerat cioburile de lătrăturile lui colțuroase/ din gîtlej îi țîșnesc furtuni de nisip și haite sălbăticite de cîini/ vocile infernale strigă: «mesajul divin nu-i lanțul aleatoriu al cuvintelor, ci mesagerul sacrificat»” (89).

Livrescă, dar nu fals prețioasă, scriitura încearcă să treacă dincolo de un prim nivel de semnificare: „frazele se ofliesc înscriindu-și culorile într-un cerc alb/ apoi își transpun labirintul în tăceri descojite ex nihilo/ neantul îmi lasă cuvintele să se înalțe din cupă – și să mă umple de această identitate golită – mereu mai liberă/ cerneala moare în aer ca un semn cu misterul pierdut” (130), căutîndu-și sensurile într-un fir ariadnic desfășurat cosmologic într-un cerc închis, delimitat de un realism lucid care caută să se separe de angoasele subconștientului: „călușul îmi umple gura cu halucinații ca un gust vizual al infernului/ torționarul tremură în visurile mele/ dacă eu sînt personajul oniric al neantului cari mă visează – în mine se ascunde oare și punctul de exit?” (90).

luminita gliga orhidee albastra

Luminița Gliga, Orhidee albastră

Fără să scrie Paludes, aidoma lui Gide, autorul pare să se închidă și el, urmînd exemplul lui Tityre, într-un turn solitar construit din cuvinte: „mă închid în singurătate – captiv și liber/ mă transform coborîndu-mi în coșmar contemplațiile” (54), chiar dacă „un ciudat labirint îmi inventează neliniștea – virus al amurgului/ solitudinea e disc sau e insulă – un film al ciclului din care vreau să ies” (1).

Căutînd să se autodefinească prin conturarea unui dasein propriu, autorul nu lansează interogații, ci se constată pe sine în raport cu sine și cu lumea: „omul și lumea sînt două utopii incompatibile/ ființa lumii e neantul omului/ și invers – il y a du cygne dans le signe et même parfois du singe/ ismo ismini nullus” (90).

Dincolo de arhitectura lor de factură aforistică, una care îl scufundă pe cititor în labirinturi baroce de simboluri, făcîndu-l să ricoșeze printre imagini, concepte și idei suprapuse, „neștiutele” lui Ara Alexandru Șișmanian creează premisa unor autentice clipe de meditație și de reflecție interioară.

Christian Tămaș