Eroina ce-și caută personajul

Ana Pop Sîrbu Poesii cronica de Serban Cionoff

cronica literara liber sa spunM-am întrebat şi eu de ce Ana Pop Sîrbu şi-a numit recenta carte Poesii*)?… Cochetărie stilistică, plăcere calofilă, aplecare spre arhaism şi vechi rostiri? Nici vorbă de aşa ceva! Din câte am reuşit să o cunosc din cărţile sale anterioare, Ana Pop Sîrbu este o poetă cu o rară aplecare spre cuvântul potrivit simţirii sale şi căutărilor unui „eu” liric niciodată împăcat cu odihna, aşa încât explicaţia trebuie căutată în cu totul alte raţiuni lirice. Continuă lectura „Eroina ce-și caută personajul”

Traian Furnea, poetul care căuta imagini

Niste-poezii-Traian-Furnea-editura-eikon

cronica literara liber sa spunPrin cea de-a doua jumătate a anilor ’70, în redacţia „Scânteii tineretului” putea fi întâlnit un băiat delicat, frumos nu doar la înfăţişare, cât mai ales prin felul său de a se purta. Dădea, el, primul, „bună ziua”, bătea de fiecare dată la uşa biroului şi, după ce intra, mai întreba, aşa, ca să fie sigur că nu este un inoportun: „Permiteţi?” sau: „Vă deranjez?” Lucru neobişnuit – şi atunci ca şi acum – când redacţiile erau şi sunt asaltate de feluriţi veleitari şi de tot felul de fufe tupeiste, numai aere, pretenţii şi agramatism, care nu fac decât să dovedească, o dată mai mult, cât amar adevăr au vorbele unuia dintre adevăraţii ctitori ai României moderne, I. L. Caragiale: „Cel mai greu lucru pentru un român care are o foaie de hârtie, un creion şi ştie să scrie e… să nu scrie!”

Drum prin redacţie tânărul băieţandru avea, de regulă, în biroul unde lucra nenea Iancu (Alexandru Iancu), minunatul nostru coleg şi neuitatul sufletist care, pe vremea aceea, realiza, dacă nu mă înşel, în paralel cu Bebe (Vasile) Răvescu – alt „frumos nebun” al redacţiei –, rubrica „Azi”, ce apărea în pagina a V-a a ziarului.

traian furnea portret cronica de serban cionoff

Traian Furnea

Şi uite aşa, tot venind acest băiat frumos şi bine crescut, ba prin secţia „Documentare”, ba, mai apoi, prin cea de „Externe” a ziarului, adică tot pe unde îl aducea pe nenea Iancu „mini-rotaţia cadrelor” la nivel redacţional, azi aşa, mâine tot aşa, el ne devenise chiar familiar şi, după ce am schimbat vreo două sau trei vorbe, în trecere, l-am cercetat pe gazda şi editorul lui cerându-i deluşiri despre identitatea musafirului.

Nu mică mi-a fost, mărturisesc, mirarea atunci când am aflat că băiatul se numea Traian Furnea şi că este una şi aceeaşi persoaană cu autorul unor caricaturi „cu tâlc” apărute în coloana din dreapta paginii a V-a la rubrica pomenită. Mirarea mea a fost cu atât mai mare cu cât aceste caricaturi erau foarte acide şi, chiar dacă rigorile auto-cenzurii impuse redacţiilor după formala defiinţare a cenzurii – mai corect: Direcţia generală a presei şi tipăriturilor de pe lângă Consiliul de miniştri al R. S. România – erau cele care erau, ele, caricaturile aveau un mesaj direct şi bine ţintit. Stilizate, conturate în doar câteva linii sugestive, desenele lui Traian Furnea „spuneau” de fiecare dacă un anume „ceva”. Fireşte, un „ceva” nu prea plăcut acolo, undeva…

Mai mare mirarea mi-a fost când, citindu-i câteva bucăţi publicate în revistele vremii, am constat că Traian Funrea scria poezii… şi nu doar versuri! Adevăr pe deplin confirmat de lectura volumului său de debut, Legitimaţie de poet, apărut prin 1982 la Editura Albatros, ca şi a altor poeme ale sale. Sincer să fiu, nu îmi amintesc dacă Traian Furnea a publicat şi în „SLAST” („Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului”), dar pot spune cu certitudine că el devenise un nume distinct al poeziei tinere.

Cât priveşte întrebarea: „dacă poetul Traian Furnea l-a pus în umbră pe caricaturistul Traian Funrea sau… viceversa?”, aici cred că lucrurile stau mult mai simplu, pentru că, de fapt, poetul şi caricaturistul erau două chipuri complementare de manifestare ale unei aceleiaşi unice vocaţii de a căuta şi restitui esenţialul în cele mai potrivite expresii.

După cum spuneam, în afara câtorva cuvinte schimbate aşa, în trecere, nu am avut cu omul Traian Furnea ceea s-ar putea numi o amiciţie, dar asta nu m-a împiedicat să nu îi preţuiesc, deopotrivă, condeiul şi peniţa. Peste câţiva ani, prin 2004, am aflat că s-a stins. Nu împlinise nici 50 de ani, vârsta de la care oamenii serioşi încep foarte serios să se gândească la cum anume pot să îşi alcătuiască ediţia operelor complete. Şi iată că, nu demult, la prestigioasa editură clujeană EIKON a apărut o antologie de aproape 500 de pagini intitulată, atât de simplu şi de frumos: Nişte poezii*), reunind cam tot ce a scris Traian Furnea. Ediţie a cărei valoare este fericit întregită de subtitlul Cuvânt înainte datorat tot alcătuitorului său, Iulian Boldea.

traian-furnea-caricatura

E mult? E puţin? – nici eu nu ştiu ce aş putea să răspund, de-ajuns este şi rămâne împrejurarea că acest volum îşi are o certă, solidă unitate interioară dată de însuşi credo-ul poetului („Caut imagini”). Credo pentru care pledează în aceste versuri de o rară simplitate şi dezinvoltură tinerească: „La capătul maşinii 20 barat/A înflorit Mâna Maicii Domnului/Şi sub tricoloruri colorate/Saltă sânii fecioarelor/Ca nişte purcei într-un sac/Legat la gură//Copiii dau cu pietre/În stâlpii de telegraf/Iar în firul de iarbă/ Duduie pofta de viaţă şi curiozitatea/ E totul o trudă/La pomparea sevei spre florile unui echilibru/ Ţinându-le el pe toate/Într-o aceeaşi şi la fel de caldă matrice//Numai eu/ Cu buzunarele pline de frig/ Târâş prin colbul drumului/De la viaţă la moarte//Caut/Caut imagini.” (Zi de primăvară).

„Caut, caut imagini”, iată, aşadar, tâlcul nobil al sisificului travaliu al poetului Traian Furnea. Un tâlc pe care îl vom putea desluşi şi în acest poem foarte înrudit cu spiritul Necuvintelor lui Nichita Stănescu: „Cu falsă modestie/Bucuros de libertatea sa/Naratorul cucerea cuvintele//Orice cuvânt rostit /E un cuvânt cucerit/ Obişnuia naratorul să spună// Într-o lume paralelă/Sângera lanţul de la grumazul/Originalei tăceri/A originalei narări// Orice cuvânt nerostit/E un cuvânt cuceritor/ Obişnuia să gândească /Originala tăcere/ A originalei narări.” (În negativ).

Mă întrebam, ceva mai înainte, dacă nu cumva poetul, visătorul Traian Furnea l-a eclipsat pe caricaturistul, pe satiricul Traian Furnea. Şi iată că descopăr cu plăcută surprindere răspunsul lui Traian Furnea însuşi în acest text de o captivantă forţă de a spune lucrurilor pe nume: „Da’ ia spune unde lucrezi/Dumneata la papetărie să trăiţi şi/Ce vinzi dumneata acolo la papetărie/Eu vând creioane şi gume şi cerneală/ Caiete şi cărţi şi păpuşi să trăiţi/Şi hârtie ziceai şi hărţi ziceam/Să trăiţi şi harta patriei/Şi harta patriei să trăiţi atât/ Ne ajunge notează grefier// Pentru vânzarea de ţară.” (Justiţie).

Sfios şi pătimaş, subtil şi tranşant, pierdut în visări nesfârşite sau foarte trăitor ale celor de fiecare zi, Traian Furnea revine cu acest volum nu doar pe raftul bibliotecilor, cât, mai cu seamă, în actualitatea, sever orânduită, a adevăraţilor creatori de frumos esenţial şi durabil.

Şerban Cionoff

*) Traian Furnea, Nişte poezii, ediţie, cuvânt înainte, note bio-bibliografice de Iulian Boldea, Cluj-Napoca, EIKON, 2013.

Adela Onete, un talent autentic în spaţiul virtual

adela onete

Moto: „Să mocnească focul, din nou, în vechea vatră,

şi dumneata, bunico, să-mi spui înc-o poveste.”

cronica literara liber sa spunÎţi trebuie, să o recunoaştem, ceva curaj dar, mai ales, nişte certe argumente pentru a te încumeta să sfidezi prejudecata după care „Facebook”-ul nu este decât un spaţiu al pălăvrăgelilor fără rost (numite, pedant şi preţios, socializare), al cochetăriei demi-mondene şi al deliciilor, mai mult sau mai puţin erotizante aflate cam la limitele vulgarităţii. Şi totuşi uite că sunt şi „facebook”-işti (scuzaţi barbarismul, dar aşa e „trendy”!) care se încumetă şi reuşesc să pună pe pagină lucruri consistente, demne de tot interesul. Cinste lor – ruşine nouă, ăstora care încă ne mai complacem în dulcea capcană a prejudecăţii!

O asemenea prezenţă de o temerară consecvenţă este Adela Onete, a cărei pagină o citesc nu de azi, de ieri. Mărturisesc, nu i-am întâlnit numele în presa literară, dar asta nu mă împiedică să afirm că Adela Onete este certitudine, prin reperele şi valorile pe care ni le propune şi, în egală măsură, al seriozităţii cu care îşi ţine promisiunea. Promisiune pe care aş pune-o sub semnul unui vers pe care l-a postat nu demult: „Mă ninge primăvara în flori de cais.”

Este în scrisul Adelei Onete o aparte naturaleţe a trăirilor sufleteşti, o prospeţime cuceritoare a mărturisirii acestor experienţe sufleteşti, la care aş adăuga siguranţa scrisului şi buna sa ştiinţă de a spune lucrurilor pe nume, în cuvinte atent cumpănite şi nimerit alese.

adam baltatu margine de sat

Adam Bălțatu, Margine de sat

O dovadă convingătoare mi se pare povestirea Copilul din flori. De fapt, o retrospectivă a unor fapte şi întîmplări, o re-trăire, în timp, a unui anumit episod din viaţa unor oameni dintr-un sat oltenesc. Cea care evocă şi retrăieşte fiind Andrada, o copiliţă care, aflată la vârsta poveştilor frumoase, ia cunoştinţă despre lucruri pe care cu greu le-ar mai putea păstra în sipetul fermecat al viselor curate.

Subiectul este foarte simplu: într-o familie cu mai multe femei – dintre care bunica rămâne personajul emblematic, aceea care dă măsura tuturor lucrurilor şi temeiul ferm al spunerilor din obşte – „se întâmplă o ruşine”. Frumoasa Marioara „se iubeşte” o vreme cu Fane al lu’ Iepure, iar din această întâmplare rămâne însărcinată. După cum nici nu este prea greu de bănuit, Fane nu o va lua de nevastă pe viitoarea mamă şi nici copilul nu îl va recunoaşte. Am scris „după cum este uşor de bănuit” pentru că, după obiceiul acelor vremi, grobianul Fane vroia să se facă miliţian, iar o asemenea faptă „îi strica dosarul”.

nicolae-vermont-la-carciuma-satului

Nicolae Vermont, La cârciuma satului

Pentru cine a avut norocul să mai cunoască satul românesc din vremea când acesta trecea starea sa poematică de „vatră a tradiţiilor şi a datinilor sufletului românesc” spre o altă condiţie, inevitabilă noului curs al evenimentelor, este o rară plăcere să citească secvenţele de povestire în care se vorbeşte despre „ruşinea” Marioarei, faptă necugetată, poate, dar, la fel de bine, sincer recunoscută şi cinstit asumată de către fată. Are, Adela Onete, o reală înzestrare epică datorită căreia, pe rând, ea – excelent întruchipată de fetiţa Andrada – povesteşte despre „ruşinea” care răscoleşte familia fetei. Ruşine care aţâţă ambiţii, trufii şi orgolii şi intră în morişca „gurii satului.” Faptele înseşi trec într-un plan secund, iar ceea ce vine în faţa cititorului este atmosfera, tensiunea morală şi sufletească a tuturor personajelor aflate în miezul întâmplărilor. Rând pe rând intră în joc cutume ale obştii, aşa încât toate cele pe care le săvîrşesc, în primul rând Marioara şi bunica, vor fi trecute prin filtrul unor judecăţi şi prejudecăţi care, la rândul lor, se înfruntă şi se contrazic, în acel creuzet neiertător numit „gura satului”.

Într-un sfârşit, Marioara va naşte un băiat pe care îl va boteza Florin – era doar copil din flori, nu-i aşa? – iar, mai târziu, acest copil va fi înfiat de către nişte oameni de bine şi va creşte frumos, ferit de răutăţile lumii şi de bicisnicia condiţiei vorbei de ocară, „copil de fată mare”. La rândul ei, Marioara se va mărita, va avea un cămin fericit şi un copil. Iar pentru ca totul să se încheie cu revanșa binelui, nemernicul de Fane al lu’ Iepure nu se va face miliţian şi va rămâne tot în sat, ca un terchea-berchea ce îi este felul!

Cu certitudine, Adela Onete este un talent autentic în spaţiul virtual, o semnătură care merită a fi urmărită şi citită cu toată atenţia.

Şerban Cionoff