Corbigrame

corbigrame urmuzeu poetic

cronica literara liber sa spunDespre poetul, epigramistul, scriitorul, traducătorul și bibliologul George Corbu s-au exprimat personalități marcante ale culturii române, fiindcă atât opera sa cât și autorul însuși stau sub semnul originalității, al fanteziei debordante dar și al acribiei științifice și aici mă refer în primul rând la Istoria bibliotecilor din România. Studii şi cercetări (2003) şi Bibliotecă, bibliotecar, biblioteconomie. Tendinţe şi dezvoltări româneşti în tehnica de bibliotecă (2007). George Corbu participă la elaborarea Legii Bibliotecilor din 2002 şi valorifică experienţa profesională în calitate de prim preşedinte al Comisiei Naţionale a Bibliotecilor din România (2002–2003). A prefaţat 140 de volume (din care 125 numai de umor şi epigrame). Este membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA, din Oradea, Secţiunea de Literatură) din anul 2000, membru al Uniunii Scriitorilor din România (2003), membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (2008) şi membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (2006). Este preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România (din anul 1995) şi directorul revistei „Epigrama” (din anul 2002). A fost primul preşedinte al Comisiei Naţionale a Bibliotecilor din România (2002).

george corbu portret desenEpigramistul George Corbu mi-a dăruit deunăzi volumul domniei sale, Corbigrame. Urmuzeu poetic. Epigrame în manieră absurdă, volum apărut la Editura Paideia în anul 2013, gândindu-se poate că și eu m-am lăsat ,,sedusă” de întemeietorul absurdului, Urmuz, scriind piesa Șambelan la viezuri după Pagini bizare. Fascinația urmuziană este molipsitoare și așa cum afirmă academicianul Mihai Cimpoi în prefața cărții Corbigrame, creația urmuziană ar putea fi definitorie pentru spiritul poporului român: ,,Dacă azi vorbim frecvent despre o caragializare a noastră, a societății și vremii noastre, de ce nu putem vorbi – ne întrebăm –  de tot atât de justificata urmuzizare a spiritului românesc, devenită, din păcate, epidemică sau chiar endemică. Prezentul volum își propune astfel să facă un gest justițiar: să ne întoarcă sub razele oglinzilor retrovizoare ale ceasului de față la originile unui fenomen: absurdul.” Continuă lectura „Corbigrame”

„Uneori nici noi nu ne cunoaștem propria poveste”

Coperta magda marin paraseste_ma

cronica literara liber sa spunÎntâiul gând care mi-a venit imediat ce am isprăvit de cetit cartea Magdei Marin, Părăsește-mă!*), a fost că avem în față un solilocviu care amintește surprinzător de mult cu La voix humaine a lui Jean Cocteau. În fiecare dintre cele două  scrieri este vorba de o femeie singură care, într-o încăpere, așteaptă un simplu telefon care să îi dea răspunsul îndelung așteptat la întrebările ce o răvășesc. Continuă lectura „„Uneori nici noi nu ne cunoaștem propria poveste””

Linia regăsirii

valentin-busuioc-linia-vietii

cronica literara liber sa spunCitind Linia vieții*), recentul volum apărut la Editura Tracus Arte, semnat de Valentin Busuioc, am recompus în paralel linia vieții mele ca într-o imagine suprapusă, pentru că această poezie ce mustește de viață, de întâmplări și de amintiri, sensibilă și creativă, te obligă aproape să-ți retrăiești viața. Valentin Busuioc dă cititorului șansa de a se recompune, oferind subtil și rafinat, cheia existenței sale, deschizând căi de comunicare – ca ,,un înger păzitor”–,  de amintiri simple, de trăiri și de vise. Continuă lectura „Linia regăsirii”

„Păsări măiastre, gândurile mele”

magdalena iordache gandurile melecronica literara liber sa spun„Am strâns la un loc toate cuvintele care, rostite, dor, dar le-am zăvorât într-un loc numai de mine știut, căci am hotărât să mă însoțească de-acum în drumul vieții doar cuvintele care aduc bucurie, liniște, speranță. Nu a fost ușor…” Așa își mărturisește Magdalena Iordache temeiurile tainice și, deopotrivă, temeinice, ale volumului intitulat atât de simplu și cu o emoționantă discreție Gândurile mele…*). De fapt, un florilegiu de poeme în proză căruia bucuria esențială de a fi și de a dărui îi este har și menire. Continuă lectura „„Păsări măiastre, gândurile mele””

Destine în ruleta rusească

ruleta fatala

cronica literara liber sa spunScriitoare cu o certă aplecare spre locul acela magic în care lumea lui „eu” se intersectează cu lumea lui „ei”, Teodora Bunea Popescu explorează acest univers misterios, în noua sa carte, Ruleta fatală*), dintr-o perspectivă inedită.

Mă gândesc la ceea ce însuşi titlul cărţii mai degrabă sugerează, pentru că, dacă ar fi făcut asta într-o naraţiune-fluviu (la care, sincer vorbind, tema se pretează atât de bine!), nu ar fi făcut decât să irosească încărcătura de înţelesuri ale experienţelor existenţiale pe care o traversează eroii săi. Aşa stând lucrurile, trebuie să citim acest mirco-roman prin ceea ce titlul său ne dă de înţeles. Este vorba despre jocul absurd între fatalitate şi evadare, între damnare şi izbăvire, în care fragila noastră fiinţă este prins fără putinţă de scăpare. Continuă lectura „Destine în ruleta rusească”

„Frigul iubirii se cuibărește-n mine”

cronica literara stan silvia talpos eternitatea clipei

cronica literara liber sa spunM-am întrebat nu o dată: de ce poeţii se încumetă să cerceteze acest miracol numit „eternitatea clipei”, deşi se cunoaşte prea bine că această formulare, incontestabil una fascinantă în formula sa originară, este printre puţinele care, vai!, au devenit clişee, stereotipuri verbale, dacă nu chiar mentale. Şi poate că nici nu are rost să căutăm motivele intime, atâta vreme cât un Gaston Bachelard ne-a oferit această iniţiere în ceea ce s-a numit „intuiţia clipei”:„Durata intimă însemnă mereu înţelepciune. Ceea ce ordonează lumea nu sunt forţele trecutului ci este armonia tensiunii pe care lumea vrea să o realizeze.” Continuă lectura „„Frigul iubirii se cuibărește-n mine””

Memorialistică sub semnul dreptei măsuri

gabriel dimisianu

cronica literara liber sa spunCu aproape zece ani în urmă, scriind despre cartea lui Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare (care tocmai apăruse la Editura Eminescu), am caracterizat-o ca fiind „memorialistică sub semnul dreptei măsuri”. Citind, acum, volumul Amintiri şi portrete literare, în varianta apărută la Editura Humanitas*), observ, cu plăcută surprindere, că nu am „ce” şi mai ales „de ce” să schimb ceva…

Pentru că, în critica literară şi, de fapt, în publicistica românească a ultimilor peste cincizeci de ani, Gabriel Dimisianu a fost şi a rămas un om al echilibrului, al dreptei măsuri în tot şi în toate. Lucru dovedit de însăşi viziunea pe care domnia sa o are asupra rosturilor memorialisticii şi ale memorialistului. Am insistat înadins asupra acestei idei cu atât mai mult cu cât, în anii din urmă, pe lângă o serie de amintiri, jurnale sau mărturii documentare de o indiscutabilă valoare morală şi spirituală, suntem asaltaţi de o pseudo-memorialistică, de fapt nişte compuneri mustind de ură şi de sete de răzbunare, însuşiri care numai frumoase nu se pot numi, dar care merg foarte bine laolaltă cu autoportrete parfumate şi asezonate cu toate ingredientele necesare consacrării „cu mijloacele clientului” a câte unei eternităţi locale.

Spre onoarea sa, Gabriel Dimisianu, care, ca om dăruit şi devotat al condeiului, a traversat o perioadă atât de complexă şi de sinuoasă, cu răsuciri dureroase şi cu încleştări veninoase, nuGabriel-Dimisianu Amintiri-si-portrete-literare s-a lăsat („nu s-a lăsat”, acesta este cuvântul!) marcat de tarele unor asemenea răstălmăciri umorale. Este semnificativă pentru portretul spiritual al autorului antiteza, deschis mărturisită şi asumată cu demnitate, între doza de inerentă severitate cu care îi judecau, ei, tinerii, pe unii dintre cei mai vârstnici, pentru anumite concesii făcute ideologiei unice şi seninătatea generoasă cu care priveşte, acum, oameni şi împrejurări: „Să nu judece nimeni pe alţii pentru slăbiciunile lor – scrie cu multă înţelepciune Gabriel Dimisianu – dacă nu a făcut el însuşi, mai întâi, în aceleaşi condiţii, dovada tăriei.”

Emoţionantă mărturie de conştiinţă, care mi-a adus aminte de antologica tabletă a lui Geo Bogza despre ursul cel bătrân, revenit spre amurgul vieţii sale în pădure şi pe care îl judecă necruţător urşii tineri. El ridică ochii spre cer şi rosteşte doar atât: „Dă-le, Doamne, să nu simtă niciodată jarul aprins sub tălpi!”

Profesiunea de credinţă a intelectualului Gabriel Dimisianu este reluată, cu o semnificativă frecvenţă, în paginile cărţii, avându-şi corolarul firesc în această (foarte corectă) descriere a contextului intelectual în care au trăit, au scris, au publicat şi au acţionat cei mai mulţi dintre cei pe care îi invocă în cartea sa Gabriel Dimisianu: „Deschiderea ideologică de la mijlocul deceniului al şaptelea, atâta câtă a fost, a dezăgăzuit multe energii artistice şi a favorizat afirmarea puternică a generaţiei ’60, rapid orientată în sensul noului curs, precum şi reafirmarea multor scriitori din seriile anterioare, până atunci marginalizaţi sau anulaţi de-a dreptul (unora li se luase de altfel nu doar libertatea scrisului, ci libertatea propriu-zisă, căci populaseră puşcăriile ca deţinuţi politici, până în 1964). Climatul era deci stimulator şi părea benefic, îngăduind chiar speranţe în unele schimbări de fond. Cine a trăit epoca îşi aminteşte.”

Pe acest fundal de epocă îşi deapănă amintirile şi îşi schiţează portretele literare Gabriel Dimisianu. De aceea, nu este câtuşi de puţin întâmplător faptul că printre cele mai dense şi sugestive profiluri evocatoare se află cele consacrate unor personalităţi proeminente ale vieţii literare şi chiar politice ale acelor ani, despre care, astăzi, se vorbeşte foarte puţin… spre deloc. Sau, mai rău, se vorbeşte – numai! – în termeni negativi.

zaharia stancu

Zaharia Stancu

Două exemple numai. Primul este Zaharia Stancu, la care memorialistul remarcă, pe bună dreptate, „firea lui sucită” şi chiar „o doză de histrionism”. Iar întâmplările istorisite cu fineţe şi cu umor rafinat nu fac decât să întărească spusele memorialistului. Una este cea despre o ceartă la care s-a luat cu prietenii lui, Aurel Baranga şi Radu Popescu, atunci când aceştia au venit să-i ceară ceva iar el, Zaharia Stancu, se încăpăţâna că nu şi nu! „Nu vreţi să vă dau şi cămaşa?” a strigat furtunosul autor al lui Desculţ şi în secunda următoare şi-a scos-o! Dar, după câteva momente s-a răzgândit: „Chiar credeaţi că v-aş fi dat cămaşa, cum era să v-o dau?”

Acelaşi dar al portretului bine făcut în cuvinte, surprinzând ceea ce este cu adevărat expresiv, de durată, în mişcarea browniană a personajelor, îl dovedeşte Gabriel Dimisianu şi în cazul lui George Ivaşcu. Erau, de-acum, în antologia orală a hebdomadarului „Contemporanul”, ieşirile directorului publicaţiei, dar şi reacţiile, cu tâlc, ale celor ce intrau sub incidenţa caustică a mai marelui gazetei. De aici, această definiţie a personajului: „Prefera să se creadă să este «rău», belicos, chiar brutal, decât să-şi destăinuie firea afectuoasă şi sentimentală. Cum era George Ivaşcu în fond.”

george ivascu

George Ivașcu

Ştiu şi eu că, nu o dată, atunci când vrei să pui capăt celor scrise, în loc de „etc.”, invoci faptul că „spaţiul nu îmi îngăduie să mai dau şi alte citate, dar…”, numai că, de data asta, chiar trebuie să spun că, din ceea ce Gabriel Dimisianu ne-a adus spre ştiinţă din „cămările memoriei sale”, îmi este greu să mai aleg ceva anume, fără a nedreptăţi alte evocări demne de a fi relevate. Notez, la întâmplare şi… nu prea, câteva portrete din această galerie: Tudor Arghezi şi Geo Dumitrescu, Tudor Vianu şi Fănuş Neagu, Paul Georgescu, Georgeta Mircea Cancicov, Ov. S. Crohmălniceanu, Tiberiu Utan, Mircea Mihăieş sau Ştefan Bănulescu. Pentru fiecare dintre ei, Gabriel Dimisianu are o vorbă de suflet şi un gând prietenesc. Iar atunci când trebuie să se delimiteze de anumite personaje sau stări de lucruri, acelaşi simţ al echilibrului îl face pe Gabriel Dimisianu să se pronunţe elegant dar, totodată, foarte riguros.

Pun punct acestor notaţii, oprindu-mă la portretul pe care Gabriel Dimisianu i-l dedică omului şi scriitorului Nicolae Velea. Un portret, aş spune, pe deplin meritat şi îndelung aşteptat, fie şi pentru faptul că „nea Lică” este şi va rămâne un scriitor din speţa celor de esenţă tare. Evocă, aşadar, Gabriel Dimisianu, în cuvinte sobre dar tulburătoare, moartea tragică a confratelui său. Să mi se îngăduie să spun că, din nefericire, mă prenumăr printre cei care l-au văzut pe Nicolae Velea în ceasurile de dinaintea nenorocirii. Mă aflam la Hanul Prahova, loc de aleasă cinstire reciprocă pentru noi, cei ce roboteam prin (acum fosta) „Casă a Scânteii”, dimpreună cu prietenii mei Cornel O. şi Mihai M. Să tot fi fost cam 5 şi jumătate după-amiază când Nea Lică a intrat în local şi ne-a cercetat dacă „putem cotiza”. Din păcate, trecuse de ora închiderii şi nu mai se putea face nimic pe tema asta. A mai stat ce a mai stat Nea Lică prin locantă şi, după o vreme, a ieşit trist şi singuratic. Dimineaţă, cred că nu trecuse de ora 9, ne-am pomenit în redacţie, la „Scânteia tineretului”, cu Fănel, ospătarul de la Han… Plângea amarnic şi abia îşi mai găsea cuvintele: „A murit Nea Lică, l-au găsit îngheţat pe aleea centrală. Eu l-am omorât, trebuia să îi dau ceva, fiindcă atunci ar fi plecat împreună cu voi şi ar fi scăpat teafăr.”

nicolae velea

Nicolae Velea

Vor trece anii, dar nu voi uita, niciodată, acest episod. Iar faptul că admirabila carte de Amintiri şi portrete literare a lui Gabriel Dimisianu poate să ne stârnească, nouă, cetitorilor, alte amintiri, este şi el un semn că avem în faţă o lucrare cu adevărat pe măsura aşteptărilor noastre de a afla echilibrul şi dreapta măsură.

Şerban Cionoff

*) Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, București, Editura Humanitas, 2013.