cândva, femeia frumoasă îndepărta cu grație coaja întunericului,
purta parfumul îmbrățișării despicat în fâșii mici
sau scria legi pentru umbre înalte ce se zbat și acum
într-un fel de veghe
iar când lucrul acesta se întâmpla, cineva turna vin roșu peste începuturi
și cultiva cu grabă respirații încinse de neamul crucilor
chiar sub inimă
brusc, îți dai seama cât de departe e vremea aceea
despre femeie îți amintești că era slabă,
că prefera caii, nu oamenii,
întindea lumina pe masă doar cu mâna stângă
și amesteca mai apoi culorile vii bine înfipte în soare
și, pentru că icoanele de sărutat trec mereu prin proba focului,
femeia apare rar, doar atât cât să-și incendieze obrajii
apoi pleacă
dar niciodată când pleacă, nu pleacă de tot
uneori așază lucruri vii pe un perete, foarte sus
apoi, sorbind dintr-o rodie coaptă, se face mai frumoasă
atât de frumoasă că nimeni n-o mai vede
în jur se împrăștie vârtejuri din cer și rămâne doar ea…
Daniela Toma
Daniela Toma
Vezi: