Calendar: Roger Martin du Gard

Prozator, dramaturg, autorul romanului-fluviu Les Thibault (Familia Thibault), Roger Martin du Gard (23 martie 1881, Neuilly-sur-Seine–22 august 1958, Sérigny) se revendică din marea tradiţie a prozei realiste a secolului al XIX-lea, fiind totodată un scriitor modern prin tehnicile la care recurge, de la monologul interior ca procedeu de analiză psihologică, la colaj, inserarea în ficţiune a documentelor autentice, a unor note, articole de presă şi până la imaginea de tip cinematografic menită a conferi un plus de veridicitate. Amploarea construcţiei, structura solidă a edificiului narativ din Les Thibault rămân neegalate în literatura veacului trecut. Motivaţia juriului Premiului Nobel, care îi acorda distincția în 1937, era formulată astfel: „pentru vigoarea artistică şi adevărul cu care a înfăţişat atât conflictele umane cât şi anumite aspecte fundamentale ale vieţii contemporane, în ciclul romanesc Les Thibault.”

Roger Martin du Gard se revendică în bună măsură din Tolstoi prin capacitatea de pătrundere în profunzimea sufletului omenesc şi de a-i sesiza contradicţiile. Biografii spun că elevul Liceului Condorcet, care provenea dintr-o familie de avocaţi şi magistraţi, şi-a descoperit vocaţia de scriitor citind Război şi pace de Tolstoi. După studii de litere, fără a obţine licenţa, se înscrie la Şcoala de arhivistică şi obţine diploma de arhivist paleograf.

Formaţia ştiinţifică va influenţa literatura lui Roger Martin du Gard, care dovedeşte aplicaţie pentru studiul obiectiv al aspectelor sociale, aflându-se mereu la graniţa dintre ficţiune şi realitatea documentară, într-un stil sobru, fără efuziuni sentimentale, de remarcabil echilibru, cu o grijă pentru detalii specifică cercetătorului. Primul său roman, Devenir (Să te realizezi, 1906) era mai mult decât promiţător. Cu Jean Barois (1913), se afirmă deja un scriitor redutabil în linia realismului şi a naturalismului secolului al XIX-lea. Subiectul este inspirat din afacerea Dreyfus, care zguduise Franţa în pragul secolului XX. Prin evocarea destinului unui om de ştiinţă, scriitorul pune în discuţie antagonismul dintre religie şi ştiinţă, temă de dezbatere curentă în epocă, având serioase implicaţii în viaţa individuală şi colectivă. Roger Martin du Gard devine un apropiat al lui André Gide şi Jacques Copeau, cu ultimul colaborând la realizarea pieselor de teatru Le Testament du père Leleu (Testamentul lui Moş Leleu, jucată în premieră în 1914, la Teatrul Vieux-Colombier şi publicată în 1920) şi La Gonfle (Pompa, 1928). Père Leleu va fi folosită de libretistul Giovacchino Forzano, care dezvoltă un subiect din Divina Comedie de Dante în libretul operei Gianni Schicchi de Puccini (1918), întrebuinţând sugestii ale farsei ţărăneşti în dialect a lui Martin du Gard.

Relaţia cu André Gide se materializează într-un amplu epistolar în care sunt dezbătute probleme referitoare la poetica romanului, funcţia literaturii, profesiunea de scriitor, din care vor rezulta două volume, Note despre André Gide (1951). După război, la care participă în cadrul unui detaşament de transport auto, începe amplul ciclu romanesc  Les Thibault, alcătuit din opt romane: Le Cahier gris (Caietul cenuşiu, 1922), Le Pénitencier (Penitenciarul, 1922), La Belle Saison (Frumosul anotimp, 1923), La Consultation (Consultaţia, 1928), La Sorellina (1928), La Mort du père (Moartea tatălui, 1929), L’Été 1914 (Vara lui 1914), L’Épilogue (Epilog, 1940). Dramă romanescă a doi fraţi, Jacques şi Antoine Thibault, Les Thibault „dezvăluie, într-un spirit critic necruţător, problematica familiei burgheze în contextul evenimentelor determinate de pregătirea şi declanşarea primului război mondial.” (Silvia Pandelescu).

Tema vieţii şi a morţii, determinismul social, responsabilitatea individuală şi colectivă, studiul comportamental şi psihologic al personajelor-pereche, unul animat de un puternic spirit de independenţă, revoltat, celălalt – echilibrat, uşor mai conformist, supus ordinii sociale, o anume imparţialitate în tratarea acestora, dar şi ştiinţa de a pune în pagină puternice conflicte interioare sunt particularităţile care au impus acest roman-fluviu printre capodoperele literaturii veacului al XX-lea.

În 1955, seria de Opere complete, publicate în colecţia „Pléiade”, este prefaţată de Albert Camus.

Roger Martin du Gard este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cimiez din suburbia cu acelaşi nume a oraşului Nice.

Câteva reflecţii din opera sa: „Poţi face întotdeauna mai mult decât ai crezut”; „Cultivă-ţi voinţa. Dacă eşti în stare să urci, nimic nu-ţi va fi cu neputinţă”; „Un obstacol e o nouă problemă. Nu există obstacol care, oricât de puţină voinţă ai avea, să nu se preschimbe într-o trambulină, într-un prilej de a te înălţa din nou”; „Legea morală nu e decât un întreg de convenienţe sociale şi, prin natura sa, acest întreg e provizoriu, deoarece trebuie să evolueze odată cu societatea, dacă vrea să-şi păstreze valoarea practică”; „Pe cei tari, nesiguranţa îi înăbuşă. Adevăratul curaj nu înseamnă să aştepţi în linişte evenimentele, ci dimpotrivă, să alergi înaintea lor, ca să le cunoşti cu o clipă mai devreme şi să le primeşti.”

 Costin Tuchilă

„Ringhişpilul” de Puşa Roth şi Leonard Popovici

Sâmbătă 24 martie 2012, la ora 1.30, la Radio România Cultural, în seria „Mari spectacole, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită ascultați spectacolul Ringhişpilul de Puşa Roth şi Leonard Popovici. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Mitică Popescu, Dorina Lazăr, Valentin Teodosiu, Adriana Trandafir, Alexandru Bindea, Mihai Dinvale, Coca Bloos, Carmen Stimeriu. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din 2002.

Ştiţi ce este ringhişpilul? Vă spun îndată.

Cuvânt cu rezonanţă germană, ringhişpil înseamnă în graiul ardelenesc carusel cu lanţuri, din acelea instalate în bâlciuri şi care fac deliciul „curajoşilor” . „Curajoşii” nu au dureri de cap, nici ameţeli, ei se pot învârti la infinit, inclusiv în lanţuri. Este posibil, uneori, ca personajul însărcinat cu bunul mers al învârtelii să mai uite să-l oprească, ori să se defecteze motorul, ori cine ştie de unde, din senin, să apară elementul neprevăzut… Prin urmare, ringhişpilul, care poate fi o metaforă a vieţii lipsite de orizont, are toate şansele de a conduce la un deznodământ tragicomic. Depinde câţi „curajoşi” se urcă în carusel, cât de bine se instalează ei în lanţuri, cât de norocoşi sunt şi de siguri că nu vor cădea pradă ameţelii, indispoziţiei, că nu vor medita amar la cruda soartă a mersului aerian în cerc, de unde până atunci erau atât de siguri de uriaşa plăcere de a se învârti… Dar câtă metaforă şi ce fel de metaforă se afla în comedia semnată de Puşa Roth şi Leonard Popovici?

Scrisă cu mână sigură, cu virtuozitate stilistică, piesa difuzată în premieră în 17 noiembrie 2002 porneşte de la un fapt real semnalat cândva, prin 1986, într-o comună din Ardeal, într-o primăvară cu alegeri de deputaţi pentru (vă mai amintiţi?) Marea Adunare Naţională.

E mult, e puţin de atunci? Am uitat, suntem pe cale de a uita sumbra rostogolire în cerc din epoca de „măreţe realizări” a Cârmaciului? Cronica vremurilor va estompa grotescul acelor ani, în care orice speranţă părea scufundată în întuneric, în întunericul trăit la propriu? Tăvălite în praful de sub „nevinovatul” ringhişpil, moravurile au murit odată cu regimul de „tristă amintire”?

Se spune, cu o vorba deja comună, ca realitatea întrece ficţiunea. Adică, inventivitatea, fantezia neagră a faptului real depăşesc de multe ori capacitatea noastră imaginativă. Dar în egală măsură este adevărat că ficţiunea este cea care dă coerenţă, certificând astfel întâmplări menite să rămână în categoria efemeră a faptului divers.

Construită ingenios, cu planuri care se succed rapid, într-o foarte bună dinamică radiofonică, Ringhişpilul este o dovadă expresivă a acestor vechi dar mereu actuale adevăruri. Un ziarist plin de responsabilităţi ideologice află că în comuna din Ardeal alegerile nu s-ar fi desfăşurat normal şi cu rezultatul triumfal raportat, acel procent (întotdeauna utopic, inclusiv în epoci totalitare) de aproape sută la sută. Vinovat fusese – cine altul? – diabolicul ringhişpil prin care circarul adusese oraşul, cu toate tentaţiile lui, la sat…

Dar nu e cazul să refac subiectul satirei puse în undă cu măiestrie de regizorul Leonard Popovici, cu o distribuţie remarcabilă. Satiră a minciunii, a contrafacerii, a vieţii compuse din clişee de carton, a impenetrabilităţii unui sistem social care nu permitea nici o abatere de la funesta normă, satiră ale cărei personaje groteşti conving prin construcţia tipologică fermă şi prin limbaj, Ringhişpilul este un spectacol de succes al Teatrului Naţional Radiofonic.

Ca întotdeauna în lunga istorie a comicului scenic, râsul are şi puteri vindecătoare.

Costin Tuchilă