Îngerul crud al morții…

madalina-manole

„Dacă barca este primejduită de furtună, să o salvăm înainte să se scufunde. Căci aşa cum barca se scufundă atunci când sunt valuri mari, la fel şi sufletul se îneacă în valurile tristeţii, dacă nu este cineva pe aproape care să-i ofere ajutor.”

Sf. Ioan Gură de Aur

calendarCe mai contează cum vine moartea, atunci când ea se grăbeşte să sosească printre noi ?!… Împins în neantul gropii comune sau în ghearele spiritului malefic, trupul fiinţei umane devine un simplu obiect împachetat în mantia rece şi perfidă a morţii. Atât. Suflarea rămâne brusc îngheţată pe veci în memoria şubredă a celor rămaşi în urmă, atâta vreme cât şi aceştia, la rându-le, vor locui cărările bătătorite ale Pământului. Finalul ambiguu şi tragic al unui destin remarcabil înfrânt de deznădejde, aşa cum este cel al Mădălinei Manole, reprezintă o mostră extrem de elocventă a cât de goală de conţinut poate fi acea mască a eului social complex închipuit întocmai ca „o hieroglifă de descifrat”, mască pe care mulţi dintre noi o poartă zilnic, mimând cu un zâmbet forţat şi trist paradoxul propriei lor vieţi trucate cu sârg – fericirea şi împlinirea personale în contradicţie cu ceea ce trăiesc lăuntric cu adevărat. Nimic mai fals şi mai înrobitor decât acest principiu de a fi pentru sufletul omenesc. Durerea repetată şi nedreptăţile evidente nu fac „decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer”, scria cândva francezul Nicolas de Chamfort. Ei bine, uneori, iată, că acestea, pur şi simplu, îl îndoaie, îi sugrumă existenţa cu samavolnicie, aruncându-l în braţele îngerului crud al morţii provocate de propriile gânduri nedescifrate de nimeni altcineva, cu atât mai mult de persoana prinsă în chingile lor sufocante.

madalina manole magdalena albu

Mădălina Manole (14 iulie 1967, Vălenii de Munte, județul Prahova–14 iulie 2010, Otopeni, județul Ilfov)

Ne întrebăm în mod firesc, oare, la ce ar mai conta acum aflarea exactă a concluziilor unei morţi blestemate de moartea însăşi, concluzii care nu ar fi bune decât pentru anchetatorii zeloşi în a întocmi şi în a finaliza birocratic un dosar cu număr unic ca oricare altul, atâta timp cât acestea nu vor da măsura decât a unui extrem de simplu şi de irelevant din punct de vedere cauzal tablou somatic al finalului tragic premeditat de artistă – efect al unei traume interioare cronicizate în timp –, nu vor fi capabile în a depista maladia specifică a psihiei umane grav afectate de suferinţa lăuntrică neţinută în frâu medical şi nici ceea ce a determinat apariţia acesteia de-a lungul anilor?!… Existenţa unei anume substanţe chimice sau a alteia, care, din nefericire, a dezarticulat definitiv mersul vieţii Mădălinei Manole, nu poate decât să contureze cu concreteţe radiografia durerii din sufletul unei fiinţe, care, în raport cu normele societăţii, a avut totul, dar în raport cu sine însăşi, se pare, că nu a avut nimic. De aceea, indiferent de rezultatul anost al expertizelor desfăşurate şi de acuzele mai mult sau mai puţin întemeiate ale orişicui în raport cu actul suicidar comis de artistă – a o acuza de gestul făcut ţine până la urmă doar de un referenţial mentalist specific zonei cultural-religioase în care ne aflăm, pentru că în alte culturi ale lumii lucrurile pot fi gândite dintr-o cu totul altă perspectivă caracteristică acelui teritoriu de a privi şi a analiza o faptă în sine. Deschis la meditaţie personală rămâne un alt aspect asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu răbdare fiecare dintre noi cei rămaşi aici de acum înainte – dacă până acum nu am fost vrednici în a-l contura vreodată la nivel de judecată personală în propria-i minte aflată mai întotdeauna pe marginea prăpastiei dintre normalitate şi patologic –, anume acela că omul comtemporan, ca entitate născută prin voie divină cu raţiune şi cu spirit, deopotrivă, a ajuns să nu mai fie capabil în a vedea, aşa cum s-ar cuveni, fiinţa de lângă el cu ochii sufletului larg deschişi ori să îi simtă acesteia suferinţa interioară de zi cu zi şi să nu mai ştie sau să nu mai vrea, din varii cauze lipsite de suport logic, de cele mai multe ori, să lupte până în ultimul moment al parcursului său lumesc în a-i vindeca aproapelui toate rănile tăinuite ale inimii lui îndurerate, de a-i alunga din minte chinul zadarnic, în care se zbate aproape totdeauna singur şi neobservat cu atenţie de cei din jur. Ceea ce este cu adevărat dramatic, în schimb, o reprezintă faptul că omul actual nu a învăţat să facă altceva pe lumea aceasta supertehnologizată decât să bolborosească zilnic prin cuvinte amorfe, desprinse de substanţa superioară care li se cuvine, verbul „a iubi”, ca şi cum ar număra sec şi maşinal, pentru o tocmeală contractuală obligatorie, piesele metalice dintr-un atelier mecanic oarecare.

muzica usoara madalina manoleCăci, ce se justifică din punct de vedere dogmatic-creştin a fi o crimă mai mare în faţa lui Dumnezeu?!… Sinuciderea unei fiinţe tulburate cumplit în interiorul său devastat de întrebări năvalnice şi ispititoare, la care neputinţa de a găsi de una singură un răspuns firesc îşi spune decisiv cuvântul, ori indiferenţa potopului de lume grăbită din jurul ei incapabil în a-i observa acesteia durerea asunsă în spatele privirii şi nemărturisită prin cuvinte nimănui?!… Am uitat, cred eu, de mult să mai fim oameni, neştiind cel mai bine în vremea de faţă decât să ne distrugem fără milă şi fără de regret semenul şi nicidecum să-i întindem acestuia, la nevoie, din sufletul nostru o mână sigură pentru inima lui suferindă şi secată de orice dâră vagă de sentiment. Fiindcă „aşa cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul bolnav este tulburat chiar şi când este linişte”, ne rosteşte de undeva, din vreme, cel care avea să devină, imediat după adormirea Sfântului Nectarie, arhiepiscop al Constantinopolelui, „cel mai minunat chip bisericesc din întreaga lume de după perioada post-apostolică şi până astăzi”, nimeni altul decât Sfântul Ioan Gură de Aur.

La un anumit moment dat al vieţii, sufletul fiecăruia dintre noi se poate constitui într-o carceră de unde vrea să iasă, uneori, nesufocat, dar cu orice preţ, chiar dacă preţul acesta este echivalent cu iluzia eliberării sale definitive de povara propriului său trup. Să ne amintim în acest context de cuvintele artistei franceze Dalida, care, la rândul ei, a renunţat din deznădejde mult prea uşor la conotaţiile ample ale verbului „a trăi”: „Iarta-mă, viaţa a devenit de nesuportat pentru mine!” şi să redescoperim puterea văzului uman dincolo de armura strălucitoare şi de cele mai multe ori falsă a măştii eului individual inventat permanent de persoana pe care o avem în faţă în mod conjunctural. E o condiţie absolut necesară acest fapt pentru redefinirea continuă a oricărei fiinţe umane pe tot parcursul vieţii sale pământeşti, fiindcă omul în sine trebuie să-şi caute permanent sensurile existenţei sale efemere, alungându-şi definitiv torentul de sentimente negative, care îl însoţesc în vreme de foarte multe ori şi îl determină să renunţe la luptă şi la a merge mai departe singur sau nu pe drumurile întortochiate ale destinului său. De fapt, renunţarea la lupta cu tine însuţi (însăţi) înseamnă neputinţa de a mai găsi încă un sens în plus mâine. Iar de aici şi până la a fi strivit interioriceşte de diavolul chinuitor al gândului suicidar nu este decât un singur şi, din păcate, dureros şi ireversibil pas.

În faţa morţii, indiferent sub ce formă s-ar manifesta ea, statusul fiecărui individ în parte nu mai contează cu niciun chip. Omul rămâne să măsoare singur lungul şi latul eternităţii lui Dumnezeu în clipa sfârşitului său, un sfârşit care îi aparţine de această dată în totalitate lui însuşi. În rest, precum spune Ecleziastul, totul e deşertăciune… Şi amintirea dezmorţită din uitare a unuia sau a altuia dintre noi faţă de cel care, până mai ieri, locuia cu trupul şi cu sufletul lui în preajma trupului şi a sufletului fiinţei noastre lipsite, în general, de spirit, dar dominate înşelător de pământ…

P. S. Acad. prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea despre Mădălina Manole că are una dintre cele mai bune voci din muzica uşoară românească de azi. La un moment dat, distinsul nostru eminoscolog i-a trimis o scrisoare artistei, în care îşi exprima admiraţia sinceră în raport cu stilul său interpretativ. Scrisoarea Zoei Dumitrescu-Bușulenga însă avea să rămână pentru totdeauna fără niciun răspuns…

Magdalena Albu

14 iulie 2010

Forța implacabilă a destinului: Dalida

 Dalida-80-ani-de-la-nastere

În memoria celor  80 de ani de la naşterea artistei

„Seigneur Dieu, pourquoi m’as-tu abandonnée?!…

J’ai faim, j’ai soif, j’ai froid, je n’ai plus de boussole […]”

Dalida

valorile trecutuluiEgipt, Cairo, 17 ianuarie 1933–Franţa, Paris, Rue d’Orchampt, numărul 11 bis, 3 mai 1987… Venită din interiorul uriaşei civilizaţii egiptene pasionate cu deosebire de scris, arhitectură şi culoare, Yolanda Gigliotti sau, simplu, Dalida a reprezentat ea însăşi, prin forţa artei sale, un alt copil frumos, cu oarecari înclinaţii faustice însă, al sacrului fluviu Nil, cadorisindu-şi cu multă naturaleţe şi căldură auditoriul aidoma unui disc solar ce răsare şi apune ciclic din aceleaşi două puncte fixe ale Pâmântului spre a împrăştia în mod necondiţionat tuturor fiinţelor lumină şi viaţă… O călătorie de o jumătate de secol către propriul eu, a uneia dintre renumitele interprete ale muzicii secolului XX, un traseu artistic marcat involuntar de aripa perversă a gloriei, dar prăbuşit, în acelaşi timp, sub aspect uman, în braţele durerii bine ascunse în spatele unei priviri inteligente ori a zâmbetului scenic de convenienţă. Parteneri de viaţă precum Luigi Tenco, Lucien Morisse (fostul soţ) şi Richard Chanfray au umbrit prin acţiunea lor suicidară ceea ce părea la început a fi un drum al armoniei individuale şi al succesului grandios.

În ideea de a oferi o modalitate de comunicare cât mai originală şi diversificată muzicii cuprinse în repertoriul său extins, Dalida a ştiut să construiască în cheie personală unică un arc intercultural de o complexă vizibilitate, desfăşurat într-un spaţiu de manifestare a creaţiei artistice nesupus niciunei frontiere limitative din punct de vedere conceptual. O premieră interesantă, am putea spune, în contextul controversatului veac XX, dacă ne raportăm la capacitatea cântăreţei franceze de a desluşi cu inteligenţă şi pasiune ceea ce exista cu adevărat dincolo de misterul aparent al patrimoniului muzical caracteristic câtorva cunoscute popoare ale lumii (şi îi amintim aici pe greci, italieni, francezi, arabi, spanioli, cubanezi, germani ş.a., a căror esenţă muzicală a vibrat întotdeauna cu singularitate şi căldură în glasul fermecător al Yolandei Gigliotti).

dalida nil sena

Prospectarea propriei sale lăuntricităţi a fost întotdeauna condiţia sine qua non a definirii complete ca interpret vocal a fermecătoarei Dalida. Ea a căutat ca nimeni alta perfecţiunea în artă şi în iubire, deşi acest din urmă tărâm atât de tainic al fibrei omeneşti a refuzat să i se dăruiască în mod total de-a lungul tumultuosului ei destin. Şirul sinuciderilor cu temei nedescifrat din preajma sa au determinat-o să-şi înece definitiv viaţa în chinul ucigător al autodamnării. Lăsată a rătăci de una singură pe cărarea întunecată a suferinţei şi a interogaţiilor lipsite de răspuns logic şi firesc, Dalida a încercat din răsputeri să-şi ascundă lacrimile şi neodihna sufletului în acordurile, nevindecătoare de această dată pentru ea, ale muzicii. Era un fel de urlet mut al deznădejdii ca stare interioară de a fi, al clocotului puternic al unei inimi străpunse deja de aripa morţii iminente, un portret semnificativ, testamentar, am spune noi azi, al întregului său parcurs artistic ce poate fi aşezat indubitabil sub auspiciile cuvintelor articulate muzical chiar de către ea însăşi: Seule avec moi… Şi avea mare dreptate să rostească asemenea cuvinte, fiindcă, până în ultima clipă de viaţă, Dalida a încercat, fără succes de această dată, să convieţuiască cu îngrozitorul coşmar al sinuciderii apropiaţilor săi, coşmar care va deveni destul de rapid unul real şi pentru ea însăşi, fatidica noapte de 2 spre 3 mai a anului 1987 acoperind pentru totdeauna cu o cortină grea şi catifelată, de un negru intens, toată strălucirea ilustrei interprete pariziene. Discul solar al Nilului îşi înceta, astfel, definitiv, la ceasul acelor târzii momente nocturne, telurica lui cale plină, deopotrivă, de glorie şi de spini. O ieşire din scenă cu iz oarecum faustian, calculată însă, a unei zeităţi a cântecului francez care veghează acum în tăcere, de la înălţimea albei şi impunătoarei sale statui din Montmartre, timpul fizic al lumii şi veşnicia…

dalida mormant montmartre

Mormântul cântăreței Dalida, Cimitirul Montmartre din Paris

În contextul unui timp al imaginii construite pe temelia demonică a agresivităţii plurivalente, putem afirma că Dalida s-a reprezentat, de fapt, cu putere numai pe sine însăşi, fără a se raporta vreodată la licărirea de elemente decorative înfipte deloc la întâmplare în ocazionalul său veşmânt scenic. Asemeni unui mim perfect, cu mâinile dezlănţuite spre lumină şi rugă, această seducătoare interpretă a fost în toate etapele vieţii sale artistice (etapa Yolanda Giglotti, etapa Dalida şi cea ultimă) imaginea propriului ei suflet. O Marie Magdalenă modernă a secolului XX – desprinsă parcă de undeva, din inovatoarea pictură manieristă a misteriosului El Greco –, privind hamletian la vasta deşertăciune a lumii cuprinsă peDalida profil de-a-ntregul ei în ţeasta înnegrită, dar aplecându-se, despletită şi cu umilinţă, în faţa Cristosului străpuns la mâini şi picioare de cuiele reci ale eternului păcat ancestral al umanităţii…

Într-o lume care îşi adoră idolii şi îşi răstigneşte la fiecare margine de drum Mântuitorul, cu prezenţa sa aproape ireală pe orice scenă a lumii, Dalida nu a însemnat deloc întruchiparea luciferică a teribilei maşinării a divertismentului occidental (care a şi împins-o, printre altele, către suicid). Parte componentă, până la urmă, a acestui sistem perfid şi superficial al formelor fără fond, interpreta de la poarta piramidelor faraonice a sfidat prin însuşi modul ei artistic de a exista legile lui întunecate şi strâmbe. Deşi era o persoană peste care aripa gloriei scenice îşi aşezase cu repeziciune duhul, Dalida s-a numărat însă printre acei puţini slujitori ai cântului pe deplin conştienţi de efemeritatea acestui fast cromatic construit cu minuţie, reducând arta în ansamblul ei la farmecul pieritor al iluziei descompuse a vieţii. Ştia că totul va avea un sfârşit pentru ea într-o bună zi, iar sentimentul de deznădejde o chinuia din ce în ce mai mult. Pur şi simplu, Dalida nu reuşea să vadă un lucru deosebit de evident, anume faptul că antagonismul cert dintre cumplitul infern sufletesc pe care îl trăia şi nenumăratele ei succese muzicale semnifica tocmai acea intersecţie de bun augur pe care i-a încredinţat-o divinitatea întru preeminenţa vădită a creaţiei sale interpretative.

dalida

Precum îmbătrânitul de vreme cântec al harpistului inscripţionat pe mormântul regelui egipten Antef, dându-şi cu multă inteligenţă la o parte masca plină de fard a scenei în faţa chipului necontrafăcut al destinului, Dalida şi-a aşezat rând pe rând propria-i bucurie şi suferinţă în artă. Deloc paradoxal, întâlnirile scurtei sale călătorii către sine – întâlniri care i-au aruncat aproape întreaga viaţă în cumplita urgie a disperării fără leac – au definit cu tărie acele trepte ale spiritului ce trebuiau străbătute de cântăreaţă în drumul ei firesc către desăvârşire. Aşa se face că, la Dalida, povestea melodiilor interpretate se identifică într-o foarte mare măsură cu momentele sinuosului său traiect existenţial. Cu vădită profunzime şi sensibilitate artistică, ea şi-a apropriat cu mare uşurinţă, în mod organic chiar, fiecare mesaj muzical, tocmai pentru că în miezul lui descoperea întotdeauna ceea ce trăia atât de intens şi de tragic în propria-i viaţă. Această suprapunere dintre subiectul unui text muzical şi viaţa sa reală o făcea pe Dalida să aleagă cea mai adecvată variantă interpretativă pentru un cântec. Distanţa temporală însă dintre diversele momente de viaţă ale unei persoane a implicat întotdeauna un fapt peste care nu se poate trece de cele mai multe ori cu uşurinţă, anume acela că memoria etapei precedente încearcă să îşi şteargă cu putere urmele în vâltoarea acerbă a trecerii, ca şi cum nu ar fi existat niciodată cu adevărat. O consecinţă clară a intrării fiinţei umane într-un nou segment de trăire şi de cunoaştere, diferit, de regulă, în raport cu cel anterior, consumat, şi care devine, bineînţeles, parte integrantă a călătoriei acesteia către spaţiul lăuntric, o călătorie săvârşită însă, în cazul artistei Dalida, aproape tot timpul de una singură şi numai ocazional împreună cu Dumnezeul ei rece şi înstrăinat, dominat parcă de o tentă impersonală în manifestarea sa lipsită de dialog real şi afecţiune imediată, un fel de „Jesus kitsch” cu răstignirea-i blasfemiată în văzul tuturor pe malurile Senei și în suflet…

bust dalida place dalida montmartre paris

Dalida, bust, Piața Dalida, Montmartre

Seigneur Dieu, pourquoi m’as-tu abandonnée?!…/ J’ai faim, j’ai soif, j’ai froid, je n’ai plus de boussole (…).” A avut lumea la picioare, dar nu şi puterea de a vedea alt capăt vieţii decât suicidul. Dincolo însă de feluritele dogme concepute precar, dar şi de micimea acestei lumi trecătoare, un spirit veşnic călător printre nemişcatele lumi astrale, un spirit însingurat va rămâne pentru totdeauna să bată cu speranţă la poarta tărâmului de dincolo, în aşteptarea îndelung promisei pentru omenire mântuiri cristice. Numele acestui frumos copil al Nilului străvechi şi al întunecatei Sene cu umbre sângerii împrăştiate în tăcere printre aleile cernite din Montmartre ori peste zidurile triste ale Rue d’Orchampt e unul singur: Dalida.

Magdalena Albu

17 martie 2013

Ascultă

Cântece interpretate de Dalida

Seule avec moi

 O Seigneur Dieu

Le Temps des fleurs

 Dis-moi des mots

Les Enfants du Pirée

Garde-moi la dernière danse

Parlez-moi d’amour

Dans le bleu du ciel bleu(Volare)

Dansul lui Zorba

J’attendrai

Paroles, Paroles (cu Alain Delon)