Un „plugar cu condeiul”…

ovidiu marian viata mea nu_i o poveste

cronica literara liber sa spunNu există, cu siguranţă, un clişeu mai tălâmb-lăcrămos, pe care ţi-l aruncă de la orice adolescentină proaspăt trecută de examenul de atestare ca abonat permanent la cluburile de fiţe din Dorobanţi et comp şi până la niscai „dame care-atestatul vârstei nu vor ca să-l primească” (vorba lui Grigore Alexandrescu), decât acesta: „Viaţa mea e un roman!” Las’ că nici cu acei craidoni de operetă răsuflată, îmbătrâniţi în rele, nu mi-este ruşine!… Fiecare în felul său şi toţi laolaltă visându-se eroi şi depozitari dacă nu ai unui roman-fluviu atunci, măcar, ai unor seriale de telenovelă, bună să detroneze, la capitolul longevitate, faimoasa şi interminabila peliculă Tânăr şi neliniştit.

De aceea, înţeleg cum nu se poate mai bine de ce vechiul meu coleg de breaslă şi statornicul meu prieten, Ovidiu Marian şi-a numit cartea chiar aşa: Viaţa mea nu-i o poveste*).

memorialistica

„De la o vreme – notează el undeva, spre sfârşitul rememorării – mă tot întreb în mod insistent: „Am parcurs eu, oare, cu adevărat, de-a lungul vieţii mele, două lumi distincte sau a fost doar o simplă iluzie, pe care astăzi n-o mai pot stăpâni, nici cu vraja eşarfei multicolore şi nici cu bagheta magică?”

Să îl lăsăm pe autor să-şi dea răspunsul potrivit şi să îl însoţim în acest periplu care începe la Ocna Mureş şi ajunge până aici, pe malurile Dâmboviţei apă dulce… Un drum de viaţă semnificativ pentru cei care s-au născut şi au crescut în anii aceia tulburi în care lumea şi, împreună cu ea, România se schimbau într-un mod dramatic şi brutal care le-a marcat oamenilor, într-un mod ireversibil, destinele. Şi totuşi, dincolo de aceste vicisitudini ale istoriei, prietenul nostru Ovidiu a avut şansa de a se naşte şi a se forma în acest binecuvântat ţinut al Ardealului, primind educaţie temeinică şi curată de la părinţii săi, oameni din specia aleasă a ţăranului iubitor de muncă, de cinste şi demnitate. Nu a avut o copilărie de idilă, tatăl său fiind arestat şi întemniţat în acei ani, numai că, spre cinstea sa, evocatorul de azi nu cere pentru asta nici patalamale şi nici profituri.

Casa cu liliac Bran 2003

Mihai Potcoavă, Casă cu liliac, Bran, 2003

Împlinind dorinţa părinţilor, Ovidiu Marian urmează calea şcolii şi a muncii pentru a „alege o meserie domnească”. El are norocul să întâlnească oameni de la care poate să înveţe şi el însuşi vrea să înveţe. Nu este atunci întâmplător dacă, în carte, revin, cu o semnificativă frecvenţă, portrete și evocări cu o generoasă încărcătură emoţională. Dar, spre deosebire de alţi evocatori pătimaşi şi vindicativi, Ovidiu Marian alege cu grijă câteva potrete de suflet pentru oameni care, deşi au deţinut, în epocă, anumite demnităţi, nu şi-au uitat originile şi nu s-au dezis de îndatorirea de a fi de folos nu doar unei anume Puteri, ci puterii celor fără putere. Nu este de mirare dacă memorialistul va schiţa portrete pline de emoţie unor asemenea oameni, de la Marin Nedea şi Nicolae Dogendorf la Angelo Miculescu, Nicolae Giosan sau C. Mitea, personaje notorii în acele timpuri, dar care au reuşit să depăşească zăgazurile ideologice şi birocratice ale regimului.

Aceasta nu înseamnă, câtuşi de puţin, că Ovidiu Marian retuşează imaginea epocii sau a instituţiilor sale, după cum nu înseamnă că autorul idilizează peisajul actualităţii. Invit, în această ordine a discuţiei, cititorul să adăste cu luare aminte şi fără prejudecăţi asupra notaţiilor aflătoare la pag. 126–129. Sunt pagini care, prin ele însele, dau substanţa unei analize de o remarcabilă capacitate de a merge la rădăcina lucrurilor.

Subiectiv vorbind, mă regăsesc mai mult în capitolul pe care Ovidiu Marian îl consacră evocărilor din redacţia „Scânteii tineretului”. Şi de această dată omul de caracter şi gazetarul înrobit adevărului care este Ovidiu Marian nu se dezminte. Sunt pagini de un fior emoţional unic şi o materie epică de certă substanţă plină de tâlcuri a căror cheie o are, cu siguranţă, Ovidu Marian.

Nu aş putea să închei aceste fugare notaţii decât nădăjduind, dimpreună cu mai vechiul coleg de redacţie şi de breaslă, Nicolae Arsenie, că „timpul nu e trecut” pentru ca Ovidiu Marian să revină cu o nouă carte.

„O nouă carte” este un fel de a spune, pentru că, fără îndoială, Ovidiu Marian doar a început să îşi deşarte traista sa cu poveşti.

Şerban Cionoff

*) Ovidiu Marian, Viaţa mea nu-i o poveste, București, Editura Semne, 2013.

Din Bucureștiul de altădată: Istoria Primăriei Capitalei (2)

Bogdan Calciu, Primăria Municipiului București, desen în tuș

Aşa cum am promis, doamnelor şi domnilor, vom continua povestea prrimăriei din cea mai mare urbe a ţării: Bucureştiul.

Crescând oraşul, au fost necesare şi legi noi. Pentru că prevederile Legii Comunale din 1866 nu mai erau în concordanţă cu Constituţia din 1866 şi cu Legea electorală, au fost necesare o serie de modificări (în anii 1871, 1874) şi promulgarea Legii pentru organizarea Comunelor urbane din 1894. Legea pentru unificarea administrativă din 1925 a reprezentat un progres faţă de legile comunale anterioare, stabilind principii mai largi de autogospodărire a oraşelor. Legea pentru organizarea administraţiei comunale a oraşului Bucureşti din 1926 şi cea din 1929 conferă Capitalei României statutul de municipiu. La 10 februarie 1949 a fost creată Comisia de stat pentru aplicarea Legii sfaturilor populare. Nefiind realizată raionarea administrativ-economică a teritoriului şi statornicirea normelor pentru alegerea deputaţilor în sfaturile populare, s-au instituit Comitetele provizorii care au funcţionat în perioada 10 aprilie 1949–decembrie 1950, fiind investite cu exercitarea atribuţiilor organelor locale ale puterii de stat. Comitetul provizoriu al oraşului Bucureşti era numit şi revocat de către Consiliul de Miniştri.

Ulița Colței

Prin alegerile de la 3 decembrie 1950 a fost ales Sfatul Popular al Capitalei. „Bucureştii n-au avut, în veacurile trecute o casă a oraşului, care să fie o podoabă şi o mândrie a lui, aşa cum sunt frumoasele Hôtel de ville în oraşele franceze sau Rathaus în cele germane”, scria istoricul C. C. Giurescu. În anul 1842, arhitectul Xavier Vilacrosse a construit o clădire destinată adăpostirii „Sfatului” şi care era amplasată în zona străzii Bazaca (perimetrul Unirii de azi) dar „marele foc” din 1847 a distrus-o. O perioadă „Sfatul” s-a mutat într-o clădire de pe uliţa „Magistratului” (primarului) revenind la capătul străzii Bazaca, lângă malul Dâmboviţei. Această casă veche este însă atacată în 1865 de precupeţii revoltaţi, care au distrus arhiva, aruncând-o. În anul 1882, în timpul primariatului lui Dimitrie Cariagdi, s-a cumpărat una dintre cele mai mari clădiri ale oraşului, o veche casă boierească ridicată după 1810 de vistiernicul Ion Hagi Moscu. Casa era situată pe „Uliţa Colţii” nr. 40. Primăria a funcţionat în acest imobil din mijlocul oraşului, în „Văpseaua de roşu” până în 1912 când a fost dărâmat. Serviciile Primăriei au fost mutate în clădirea din Calea Călăraşi colţ cu Calea Văcăreşti, iar sub primariatul lui Dem I. Dobrescu (1929–1934), în una din Casele Assan, cea aflată în str. N. Filipescu.

Palatul Șuțu, scara interioară

Tot în perioada interbelică, o parte a serviciilor Primăriei au funcţionat în Palatul Șuţu. După primul război mondial, când s-au înfiinţat primăriile de sector în imobilul din Calea Călăraşi a rămas Primăria de Negru, cea de Galben şi-a construit un impunător sediu în Piaţa Amzei (1935–1936), cea verde şi-a ridicat în B-dul Banu Manta un edificiu cu o campanilă (în acest adevărat palat a fost instalat în 1939 pentru un timp Ministerul de Interne). Primăria de Albastru s-a aflat într-un local mai modest din Calea Rahovei. În timpul primariatului lui Nicolae Filipescu, s-a organizat un concurs (1895–1896) pentru ridicarea unui Palat al Primăriei ,care a fost câştigat de arh. Ion Mincu, ideea a fost reluată în 1899, când primar era Barbu Ştefănescu Delavrancea, perioadă în care s-a şi încheiat contractul cu arhitectul Ion Mincu, care însă nu a fost realizat.

Primăria sectorului 1 București

Un nou proiect a fost întocmit de arhitectul Petre Antonescu în 1913, care însă n-a putut fi pus în operă, datorită izbucnirii primei conflagraţii mondiale. Aceluiaşi talentat arhitect Petre Antonescu i-a fost solicitat un nou proiect, care a fost selecţionat la concursul din 1935–1936. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a zădărnicit şi de data aceasta ridicarea unei clădiri proprii pentru administraţia bucureşteană. Fostul sediu al Ministerul Lucrărilor Publice (arhitect Petre Antonescu) a devenit Sediul Primăriei Generale a Capitalei. Primăria Capitalei s-a mutat, în 22 martie 2010, în noul sediu de pe Splaiul Independenţei, unde funcţionează şi Biroul unic pentru cetăţeni. Mutarea a fost determinată de faptul că la vechiul sediu, aflat pe bulevardul Regina Elisabeta, se fac lucrări de consolidare.

Trebuie să recunoaşteţi, doamnelor şi domnilor, că Primăria Capitalei are o istorie interesantă, care merită readusă în atenţia bucureştenilor. Privită din Cişmigiu, clădirea are un farmec aparte în peisajul bucureştean. Vom continua să vorbim despre această instituţie, prezentând primarii care au condus-o de la înfiinţare şi până azi. Se spune că omul sfinţeşte locul, dar şi în cazul de faţă nu întotdeauna a fost cazul. Aşa e viaţa şi aşa suntem şi noi, oamenii!

Pușa Roth