Memo

istoria cravatei partea a doua esarfa origine cravata jabou stock cravata moderna

memo pusa roth istoria cravatei din antichitate evul mediuContinuăm istoria cravatei, începută în episodul precedent publicat în cadrul acestei rubrici.

Primele cravate din secolul al XVIII-lea erau făcute din mătase sau bumbac, numite „batiste sau mousseline”, deseori brodate cu dantele la extremităţi, uneori în întregime din dantelă pentru cele mai luxoase ocazii. Aceste cravate, mai bine spus eşarfe, se înfăşurau în jurul gâtului, o dată sau de două ori, apoi se înnodau în faţă, lăsând să atârne ciucurii sau dantelele, ornamente de o mare eleganţă la acea vreme. Sub Ludovic al XIV-lea această formă de cravată era compusă din panglici multicolore care se înnodau.

În anul 1692 a apărut o nouă formă de cravată, cu ocazia bătăliei de la Steinkerque (Belgia), în care francezii conduși de mareșalul François-Henri de Montmorecy, duce de Luxemburg, zdrobesc trupele anglo-scoțiano-olandezo-germane, aflate sub comanda lui Wilhelm de Orania (William al III-lea). Voltaire, în cartea intitulată Le siècle de Louis XIV, scria: „Bărbaţii purtau atunci cravate din dantelă, pentru care îşi acordau destul timp şi grijă ca să fie perfecte. Prinţii se îmbrăcau destul de grăbiţi pentru luptă, punându-şi cravatele cu neglijenţă în jurul gâtului, iar femeile purtau aceleaşi ornamente ca ale bărbaţilor, numindu-le «steinkerques».”

Modelul „steinkerque” consta din mai multe fâşii, care se adunau într-un nod simplu, apoi una dintre fâşii era trecută prin a şasea butonieră de la vestă, aceasta depinzând de numărul butonierelor vestei. Această modă a ţinut până la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, apărând apoi modelul „stock”, format din dreptunghiuri din muselină albă, fără franjuri care se înfăşurau strâns în jurul gâtului, lăsând să atârne o porţiune pe piept, care se prindea de cămaşă cu o agrafă. În această perioadă s-a impus un alt obiect, numit „jabou”, care era împodobit cu dantelărie şi care nu a dispărut din modă nici astăzi. Stockul nu era uşor de purtat pentru că incomoda mişcarea cu uşurinţă a capului şi respiraţia avea de suferit. Însă stockul a fost adoptat de majoritatea armatelor europene, culoarea fiind obligatoriu neagră. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, peruca cu păr lung a fost înlocuită de „cadogan” (după numele inventatorului său, generalul englez Cadogan), în limba franceză „catogan”, ce consta într-un nod la ceafă în jurul părului. Englezii au inventat apoi „solitarul”, o panglică de culoare neagră care era trecută pe sub jabou, după ce înconjura gâtul pe dedesubtul stockului, cu scopul de a menţine părul la ceafă.

catogan

Catogan

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după Revoluţia franceză și în secolul al XIX-lea, cravata a făcut obiectul unor judecăţi contradictorii. Pe de o parte, unii, ca Jean-Paul Marat, om politic francez, considera cravata ca simbol al aristocraţiei, la fel ca şi pantalonii şi ciorapii de mătase, asa cum purtau Robespierre şi Danton, întotdeauna impecabil îmbrăcaţi. După 28 iulie 1794, ziua revoluționarilor care a condus la căderea lui Robespierre, se răspândeşte moda „chou”, adică în formă de varză, supranumită şi „cravate à la Garat”, după numele celebrului comedian al epocii. Cravatele de acest gen erau imense, foarte voluminoase, multicolore şi în dungi, înnodate sub bărbie.

nod cravata moderna

Englezul George Brummel (1778–1840), considerat un adevărat „dandy”, supranumit şi „regele modei”, a inventat cravata de culoare albă, scrobită cu amidon, lansând în modă nodul complicat, dar niciodată extravagant. Totuşi, când a murit, în anul 1840, s-a declanşat o controversă între partizanii „cravatei albe” şi cei ai „cravatei negre”. Cravata neagră s-a impus datorită lui Alfred d’Orsay care a lansat această modă în Franţa. Aceasta a fost considerată „vârsta de aur a cravatei”. S-au publicat manuale despre cravată, iar Balzac s-a numărat printre cei care au agreat-o. Odată cu apariţia cravatei, au apărut şi accesoriile, „ace de cravată”, unele din metale preţioase încrustate cu pietre, cu monograme, care se purtau prinse în nodul cravatei, altele sub formă de „clemă”, din diferite materiale, preţioase sau nu, care se prindea pe la mijlocul cravatei moderne. Cravata, în forma în care există astăzi, a fost introdusă pe la 1920.

cravate moda istoria cravatei

Remarcaţi, doamnelor şi domnilor, că simbolul eleganţei, cravata, a străbătut veacurile, demonstrând că şi bărbaţii, ca şi femeile, au fost marcaţi de capriciile modei.

Puşa Roth

 Ascultă: Nino D’Angelo, „Senza giacca e cravata”

Dragostea durează trei ani

Celebrul autor francez Frédéric Beigbeder și-a lansat în cinematografe, pe 18 ianuarie 2012, primul film pe care l-a regizat: Dragostea durează trei ani, aflăm dintr-un comunicat al Grupului Editorial Trei.

Scriitorul-regizor a acordat recent un interviu publicației „Le Figaro”, în care vorbește despre ecranizarea romanului cu același titlu, lansat în 1997 și a cărui traducere românească a fost publicată în 2011 la Editura Trei. „O comedie romantică pentru băieți”, așa caracterizează Beigbeder noul film.

Întrebat dacă este mai greu sau mai ușor sa adapteze propriul roman pentru cinema, „autorul dandy”, cum îl numesc cei de la „Le Figaro”, a răspuns cu umor: „Este o muncă mult mai ușoară, deoarece nu există nici un scriitor care să-ți sufle în ceafă, să-ți corecteze fiecare virgulă sau să-ți explice că nu ai respectat sensul dat de el unei anumite fraze. Nu am avut nicio dispută cu autorul carții. De altfel, nici nu mi-a păsat de el. Mi-am luat libertatea de a mă juca cu textul, pentru că nu era o carte recentă. A fost publicată în urmă cu 15 ani și uitată pe un raft prăfuit.

Dar, iată câteva dintre întrebările adresate de „Le Figaro”, la care Frédéric Beigbeder a răspuns în stilul său binecunoscut:

– Trebuie să fii megaloman pentru a face un film?

– Mai puțin decât atunci când scrii cărți. Când scrii o carte, megalomania poate fi o calitate. Când faci un film, îți expui viziunea, dar trebuie să accepți și ideile echipei cu care lucrezi. Eu chiar am renunțat la megalomanie pentru câteva luni!

– De ce nu l-ai interpretat pe Mark Marronnier, personajul principal al cărții?

– Sunt un actor jalnic. Gaspard Proust este mult mai bun decât mine! Și, în viață, este mult mai cinic. Eu am avut deja câteva apariții în filme. Întotdeauna dezastruoase sau tăiate la montaj!

– Este o mare diferență între cel care erai în urmă cu15 ani și Beigbeder de astăzi?

– Aș vrea să pot răspunde că am crescut, m-am maturizat, am devenit un adult. Din păcate, îmi dau seama, şi este îngrozitor, că problemele lui Mark Marronnier sunt încă ale mele.

– Care probleme?

– Frica de angajament, dorința de pasiune romantică…

– Care sunt regizorii pe care îi admiri?

– Am o mare admirație pentru Woody Allen. Nu cred că aș fi vrut să fac filme dacă nu era acest regizor. Îmi place Sasha Guitry, bineînțeles. Ce-mi place la cei doi mari regizori este că găsesc în filmele lor femei frumoase, îmbrăcate în rochii lungi, care au dialoguri geniale. Iubesc filmele vorbărețe!

– Întotdeauna regizorul flirtează cu actrițele care joacă în filmele lui?

– Mi-aș dori. Din păcate, nu mi s-a întâmplat încă! Îți propui o mulțime de lucruri atunci când începi să lucrezi în cinematografie: o viață în lumina reflectoarelor, sex cu starurile… Dar este complet fals! Ne trezim în fiecare zi la șase și jumătate dimineața și ajungem acasă la miezul nopții, fără nicio recompensă de acest fel.”

Un slogan care să evidențieze calitățile filmului și cărții Dragostea durează trei ani? Pornești în doi, sfârșești de unul singur!

Calendar: Sir Arthur Conan Doyle

În ziua de 7 iulie 1930, murea în casa sa de la Crowborough, în urma unui atac de cord, Sir Arthur Conan Doyle, creatorul celebrului personaj Sherlock Holmes, primul detectiv care apare într-o serie lungă de romane, povestiri şi nuvele poliţiste, cu o biografie fictivă care fără îndoială că o pune în umbră pe cea a autorului său. Scriitorul este înmormântat în cimitirul bisericii din Minstead, în New Forest, Hampshire.

Se născuse la 22 mai 1859, la Edinburgh. De origine irlandeză (părinţii săi erau irlandezi emigraţi în Scoţia), viitorul Sir Arthur Conan Doyle, contemporan cu irlandezii Oscar Wilde şi George Bernard Shaw, urmează o şcoală a iezuiţilor la Stonyhurst. Nu e clar dacă tânărul era un credincios fervent. Se pare că nu, în 1875, când absolvă şcoala medie, trecând mai degrabă drept agnostic. În 1876 devine student la Medicină la Universitatea din Edinburgh. După absolvire, se angajează ca doctor pe un vapor care pleca spre coasta Africii. Aventura nu durează prea mult, pentru că în 1882 Arthur Conan Doyle avea deja, împreună cu un fost coleg de clasă, George Budd, un cabinet particular la Plymouth, în sud-vestul Angliei. Colaborarea intră însă repede în dificultate şi Conan Doyle pleacă în iuie 1882 la Portsmouth. Aici îşi cumpără cu 10 lire dreptul de a-şi deschide un cabinet propriu, în Southsea (în Bush Villas in Elm Grove nr. 1). În 1885 îşi ia doctoratul cu o teză despre „Tabes dorsalis”, degenerescenţă a măduvei spinării care apare în neurosifilis. În acelaşi an se căsătoreşte cu Louise Hawkins. Bolnavă de tuberculoză, prima sa soţie avea să moară în 1906.

Cabinetul din Southsea nu era prea frecventat. În aşteptarea pacienţilor, Conan Doyle începe să scrie literatură. Debutase cu ani în urmă, în timpul studenţiei, în „Chambers’s Edinburgh Journal”, cu o povestire. În 1887 publică Un studiu în roşu (A Study in Scarlet) în „Beeton’s Christmas Annual”, actul de naştere al personajului Sherlock Holmes. Este felicitat de Rudyard Kipling, care l-ar fi întrebat: „Oare e vorba de bătrânul meu prieten, Dr. Joe”? Personajul lui Conan Doyle, care va face o carieră extraordinară atât în timpul vieţii scriitorului, cât şi după moartea acestuia, devenind sinonimul detectivului ideal, îi fusese inspirat de un profesor de chirurgie din facultate, Joseph Bell, care îl impresionase prin deducţiile uimitoare referitoare la bolile pacienţilor. De la medicină la ştiinţa specială a detectivului, se vede, nu a fost un pas foarte greu de făcut pentru tânărul medic-scriitor care, în aceiaşi ani, se ocupa şi de fotbal, contribuind la înfiinţarea clubului Portsmouth F.C. Juca pe postul de portar.

Şi cum adesea personajele literare împrumută câte ceva şi din personalitatea creatorului lor, trebuie să notăm că în persoana ilustrului detectiv particular Sherlock Holmes se amestecă trăsături care erau, probabil, ale lui Conan Doyle: cunoştinţe din mai multe domenii, spirit de observaţie pătrunzător, logică infailibilă, pasiunea pentru sport şi muzică ş.a.m.d. Irlandezul Conan Doyle nu se dezminte: Sherlock Holmes are şi el gustul pentru excentric şi pentru aventură, specific irlandezilor, în ciuda apetitului pentru analiza minuţioasă proprie muncii de detectiv şi pentru asimilarea cunoştinţelor de tip enciclopedic. Este suficient de egotist, predispus adesea extravaganţelor care să-i satisfacă orgoliul. Mare fumător, deopotrivă de ţigări de tot felul şi de pipă, nu refuză nici tentaţia cocainei, din acelaşi gust pentru excentric.

Elegant, uşor dandy, e şi puţintel neglijent pentru a face astfel trimitere la un comportament boem care întotdeauna dă bine iar, în profesiunea lui, are darul de a-i înşela pe eventualii rivali. Făcuse sport în adolescență, scrimă și box. Cântă la vioară, în rarele momente de răgaz și este, bineînțeles, meloman. După dezlegarea teribilului mister al câinelui din Baskerville, merge împreună cu dr. Watson să asculte Hughenoții de Meyerbeer.

Patru romane şi 56 de povestiri şi nuvele îl au ca personaj pe Sherlock Holmes. Între ele: Semnul celor patru (1890), culegerile Aventurile lui Sherlock Holmes (1892) şi Memoriile lui Sherlock Holmes (1894), Câinele din Baskerville (1902), Întoarcerea lui Sherlock Holmes (1904), Valea fricii (1917), Ultima reverență (1917), Arhiva lui Sherlock Holmes (1927).

Interesant este de amintit procedeul – de fapt procedeele narative folosite de Sir Arthur Conan Doyle în aceste istorii despre Sherlock Holmes. Cele mai multe sunt povestite de doctorul John H. Watson, prietenul şi biograful lui Holmes, cu excepţia a două dintre ele, narate de însuşi Sherlock Holmes şi a altor două, scrise în tonul obiectiv al relatării auctoriale la persoana a III-a. Folosind relatarea indirectă a presupusului biograf, Conan Doyle sugerează de fapt, în stilul prozei realiste a secolului al XIX-lea, un plus de obiectivare, contribuind astfel la lansarea mitului lui Sherlock Holmes. O întreagă „literatură” derivată s-a născut astfel făcându-se presupuneri de tot felul, de la data exactă a naşterii personajului fictiv, 1854, ca şi cum aceasta ar avea mare relevanţă, la diverse detalii asupra vieţii sale. Evident, este o formă de a confunda, fără voie sau dimpotrivă, dintr-un senzaţionalism care adesea înconjoară faptul artistic, ficţiunea cu realitatea. Cert este că, dincolo de popularitatea sa cinematografică, după 1964 vânzările în întreaga lume a povestirilor cu Sherlock Holmes ocupau un onorant loc doi, după Biblie, cea mai vândută carte a tuturor timpurilor, conform unei estimări făcute ziarul „Times”.

După ce devine specialist în oftalmologie la Viena (1890), Conan Doyle se mută în anul următor la Londra, unde deschide un cabinet de oftalmologie. Este perioada în care se dedică şi mai asiduu scrisului. Şi pentru că orice personaj trebuie să aibă, cel puţin în retorica realistă, un sfârşit, scriitorul irlandez hotărăşte să-şi omoare eroul. În povestirea Ultima problemă din Memoriile lui Sherlock Holmes, înfruntându-l pe duşmanul lui de moarte, profesorul Moriarty, Holmes sare împreună cu acesta într-o prăpastie. Evident, publicul reacţionează şi Conan Doyle este nevoit să reia seria aventurilor detectivului particular Sherlock Holmes, găsind o soluţie care pare ingenioasă și publicând încă cinci volume. În fapt, soluția urmează logica prozei poliţiste. În Casa pustie, prima povestire din Întoarcerea lui Sherlock Holmes, personajul cu aureolă mitică „reînvie”: în urma luptei dintre cei doi, în prăpastia Reichenbach din Alpii elvețieni căzuse doar duşmanul detectivului care se salvase in extremis, după alte peripeții…

Arthur Conan Doyle scrie în paralel romane istorice, povestiri diverse, se dedică la începutul veacului al XX-lea spiritismului (v. romanul Ţara ceţii, 1926, din seria care îl are ca personaj principal pe profesorul Challenger). Şi mai bizară este Sosirea zânelor (1921), în care autorul se arată convins de veridicitatea fotografiilor cu zâne din basmele Cottlingey. Teoriile despre natura şi existenţa zânelor şi spiriduşilor îi aduc acuza de ocultism. Se împrieteneşte cu magicianul american Harry Houdini şi e convins că acesta posedă puteri supranaturale, cum se poate observa în Graniţa necunoscutului (1930). În 1923 publică Poveşti ale terorii şi misterului, în 1926, Istoria spiritismului, în 1929, un ultim roman, Abisul Maracot. Toate trec însă în umbră, sunt astăzi aproape uitate, în comparație cu seria Sherlock Holmes.

Costin Tuchilă

„Scandal în Boemia”, ecranizare după povestirea lui Conan Doyle (fragment)

„Câinele din Baskerville”, ecranizare după romanul lui Conan Doyle, 1988 (fragment)