Mircea Albulescu în „Hagi Tudose” de Barbu Ștefănescu Delavrancea

mircea albulescu studioul mihai zirra al radiodifuziunii

LA MULȚI ANI, maestre Mircea Albulescu!

Astăzi, sâmbătă, 4 octombrie 2014, marele actor Mircea Albulescu împlinește 80 de ani.

La ora 14.00, la Radio România CulturalTeatrul Național Radiofonic vă invită să-l ascultați pe Mircea Albulescu în unul dintre marile roluri interpretate la teatrul la microfon, Hagi Tudose din comedia lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, în regia lui Leonard Popovici, înregistrare difuzată în premieră în 27 iulie 1987. 

În distribuție, alături de Mircea Albulescu: Stela Popescu, Dem Rădulescu, Eugenia Maci, Petre Lupu, Jeanine Stavarache, Florin Anton, Ica Matache. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Vasile Manta.

Vezi Revista Teatrală Radio.

Din Bucureștiul de altădată: Primarii Capitalei (12)

primarii capitalei istoric de pusa roth imagini bucuresti vechi

Academician, economist, agronom, om politic român, membru titular din 1871 al Academiei Române, preşedinte al acesteia între anii 1901–1904, Petre Sebeșanu Aurelian a condus Primăria Capitalei din octombrie 1895 şi până în decembrie 1895, urmat de Constantin F. Robescu (ianuarie 1896–aprilie 1899). Sub mandatul său, s-a hotărât lărgirea Căii Victoriei. A fost unul dintre fondatorii „Şcolii Speciale de Silvicultură” din Bucureşti.

În perioada aprilie 1899–iunie 1899, Nicolae Filipescu a obţinut cel de-al doilea mandat.

Barbu Ștefănescu Delavrancea (29 iunie 1899–februarie 1901) a fost primar în timpul perioadei de criză economică şi a luptat ca lucrările edilitare, urbanistice şi de înfrumuseţare delavrancea primar bucurestia Capitalei să nu fie oprite, fapt care l-a pus deseori în conflict cu consiliul comunal pe care-l conducea. A fost primar al Capitalei vreme de aproape doi ani, şi pe lângă producţia culturală, Barbu Ştefănescu Delavrancea a lăsat moştenire bucureştenilor iluminatul public, tramvaiele electrice, filtrarea apei potabile, infrastructura marilor bulevarde de azi, a refăcut pavajul cu piatră cubică de pe mai multe străzi importante, printre care Lipscani şi Calea Victoriei, dar şi obligativitatea salubrizării oraşului. A fost prieten bun cu Ion Mincu, cu care a colaborat îndeaproape pentru integrarea stilului românesc în arhitectura bucureşteană.

După marele orator şi scriitor, dar şi un primar eficient, urmează Em. Costinescu (februarie 1901–aprilie 1901), finanţist, politician liberal, deputat, ministru de Finanţe. A rămas în istorie drept unul dintre fondatorii şi directorii Băncii Naționale, dar și pentru faptul că a botezat stațiunea Costinești, înființată pe una dintre moșiile sale. Întrucât a fost primar al Capitalei numai trei luni, nu a reușit să iasă cu nicio inițiativă edilitară în evidență.

Pușa Roth

Premieră la Teatrul Național Radiofonic: Două povestiri de Ion Luca Caragiale

caragiale povestiri berlin

eveniment liber sa spunMiercuri, 30 ianuarie 2013, la ora 23.03, la Radio România Actualităţi, Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră Două povestiri de Ion Luca Caragiale: „Dintr-un vechi catastif” şi „O vizită la Berlin”. Dramatizare radiofonică de Ioana Maria Vasiloiu. Regia artistică, producţia şi coloana sonoră: Vasile Manta. În distribuţie: Virgil Ogăşanu, Manuela Ciucur, Mihai Constantin, Ionuţ Kivu, Daniela Marcu, Alexandru Georgescu, Mihai Niculescu, Julieta Strâmbeanu, Ana Maria Dinculescu, George Grigore, Ştefan Velniciuc. Redactor: Domnica Ţundrea. Regia de montaj: Mirela Anton şi Florina Istodor. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Stelică Muscalu.

Spectacolul are meritul de a readuce în atenţia publicului texte caragialiene mai puţin cunoscute, însă pline de sevă comică şi impecabil alcătuite, remarcabile prin caracterul lor ironic şi prin felul în care sunt „zeflemisite” obtuzitatea, imoralitatea, minciuna, agresivitatea, demagogia, îngâmfarea. În povestirea caragialiană Dintr-un vechi catastif, lăcomia şi frivolitatea constituie resorturile ce declanşează întâmplările şi animă o întreagă galerie de figuri şi tipologii umane. Caragiale biciuieşte cu luciditate încălcarea convenţiilor morale, anomaliile unei evoluţii familiale paradoxale, defectuoase şi ridicole. Problemele de amor ajung şi în presa de scandal a epocii, căci toate bârfele şi toate infidelităţile erau cunoscute în amănunt de către patroana reportajului român, cocoana Luţa de la Sfinţii Voievozi din Ploieşti!

delavrancea zoran iovanovic

Zoran Iovanovič, Delavrancea

Povestirea O vizită la Berlin reprezintă o scrisoare din 1905 către Alceu Urechea, în care Ion Luca Caragiale relatează, cu ironie fină şi neîntrecut simţ al ridicolului, peripeţiile berlineze trăite alături de Barbu Ştefănescu Delavrancea, venit să-l viziteze câteva zile în capitala Germaniei, unde Caragiale se stabilise. Avem de a face aici cu o spectaculoasă acumulare comică, provenită din reacţiile groteşti ale lui Delavrancea în faţa realităţilor berlineze. Caragiale îşi conduce personajul în dezvoltări amuzante, de natură aproape clovnescă, accentuându-i ridicolul, aducându-ne aminte de afirmaţia lui Paul Zarifopol că eroii acestui autor se mişcă şi se comportă asemeni unor marionete manevrate de sfori invizibile şi purtate de un enorm simţ al ironiei. Interjecţiile, frazele bombastice, debitate într-o avalanşă absurdă, alternează cu gândurile lucide ale lui Caragiale, spectator neputincios al capriciilor lui Delavrancea, cel care aici se dovedeşte a fi dogmatic şi plin de ticuri comportamentale şi de limbaj.

Printr-o foarte izbutită prezenţă artistică, prin muzica inspirată şi prin coloana sonoră ce însoţeşte dialogul personajelor, spectacolul radiofonic reuşeşte să cuprindă toată bogăţia de conotaţii ale întâmplărilor, făcându-le să existe, să trăiască sub ochii noştri, încântându-ne prin puterea de a evoca sau de a închipui imagini.

Spectacolul va putea fi audiat în avanpremieră luni, 28 ianuarie 2013, la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti.

Domnica Ţundrea

Din Bucureștiul de altădată: Istoria Primăriei Capitalei (2)

Bogdan Calciu, Primăria Municipiului București, desen în tuș

Aşa cum am promis, doamnelor şi domnilor, vom continua povestea prrimăriei din cea mai mare urbe a ţării: Bucureştiul.

Crescând oraşul, au fost necesare şi legi noi. Pentru că prevederile Legii Comunale din 1866 nu mai erau în concordanţă cu Constituţia din 1866 şi cu Legea electorală, au fost necesare o serie de modificări (în anii 1871, 1874) şi promulgarea Legii pentru organizarea Comunelor urbane din 1894. Legea pentru unificarea administrativă din 1925 a reprezentat un progres faţă de legile comunale anterioare, stabilind principii mai largi de autogospodărire a oraşelor. Legea pentru organizarea administraţiei comunale a oraşului Bucureşti din 1926 şi cea din 1929 conferă Capitalei României statutul de municipiu. La 10 februarie 1949 a fost creată Comisia de stat pentru aplicarea Legii sfaturilor populare. Nefiind realizată raionarea administrativ-economică a teritoriului şi statornicirea normelor pentru alegerea deputaţilor în sfaturile populare, s-au instituit Comitetele provizorii care au funcţionat în perioada 10 aprilie 1949–decembrie 1950, fiind investite cu exercitarea atribuţiilor organelor locale ale puterii de stat. Comitetul provizoriu al oraşului Bucureşti era numit şi revocat de către Consiliul de Miniştri.

Ulița Colței

Prin alegerile de la 3 decembrie 1950 a fost ales Sfatul Popular al Capitalei. „Bucureştii n-au avut, în veacurile trecute o casă a oraşului, care să fie o podoabă şi o mândrie a lui, aşa cum sunt frumoasele Hôtel de ville în oraşele franceze sau Rathaus în cele germane”, scria istoricul C. C. Giurescu. În anul 1842, arhitectul Xavier Vilacrosse a construit o clădire destinată adăpostirii „Sfatului” şi care era amplasată în zona străzii Bazaca (perimetrul Unirii de azi) dar „marele foc” din 1847 a distrus-o. O perioadă „Sfatul” s-a mutat într-o clădire de pe uliţa „Magistratului” (primarului) revenind la capătul străzii Bazaca, lângă malul Dâmboviţei. Această casă veche este însă atacată în 1865 de precupeţii revoltaţi, care au distrus arhiva, aruncând-o. În anul 1882, în timpul primariatului lui Dimitrie Cariagdi, s-a cumpărat una dintre cele mai mari clădiri ale oraşului, o veche casă boierească ridicată după 1810 de vistiernicul Ion Hagi Moscu. Casa era situată pe „Uliţa Colţii” nr. 40. Primăria a funcţionat în acest imobil din mijlocul oraşului, în „Văpseaua de roşu” până în 1912 când a fost dărâmat. Serviciile Primăriei au fost mutate în clădirea din Calea Călăraşi colţ cu Calea Văcăreşti, iar sub primariatul lui Dem I. Dobrescu (1929–1934), în una din Casele Assan, cea aflată în str. N. Filipescu.

Palatul Șuțu, scara interioară

Tot în perioada interbelică, o parte a serviciilor Primăriei au funcţionat în Palatul Șuţu. După primul război mondial, când s-au înfiinţat primăriile de sector în imobilul din Calea Călăraşi a rămas Primăria de Negru, cea de Galben şi-a construit un impunător sediu în Piaţa Amzei (1935–1936), cea verde şi-a ridicat în B-dul Banu Manta un edificiu cu o campanilă (în acest adevărat palat a fost instalat în 1939 pentru un timp Ministerul de Interne). Primăria de Albastru s-a aflat într-un local mai modest din Calea Rahovei. În timpul primariatului lui Nicolae Filipescu, s-a organizat un concurs (1895–1896) pentru ridicarea unui Palat al Primăriei ,care a fost câştigat de arh. Ion Mincu, ideea a fost reluată în 1899, când primar era Barbu Ştefănescu Delavrancea, perioadă în care s-a şi încheiat contractul cu arhitectul Ion Mincu, care însă nu a fost realizat.

Primăria sectorului 1 București

Un nou proiect a fost întocmit de arhitectul Petre Antonescu în 1913, care însă n-a putut fi pus în operă, datorită izbucnirii primei conflagraţii mondiale. Aceluiaşi talentat arhitect Petre Antonescu i-a fost solicitat un nou proiect, care a fost selecţionat la concursul din 1935–1936. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a zădărnicit şi de data aceasta ridicarea unei clădiri proprii pentru administraţia bucureşteană. Fostul sediu al Ministerul Lucrărilor Publice (arhitect Petre Antonescu) a devenit Sediul Primăriei Generale a Capitalei. Primăria Capitalei s-a mutat, în 22 martie 2010, în noul sediu de pe Splaiul Independenţei, unde funcţionează şi Biroul unic pentru cetăţeni. Mutarea a fost determinată de faptul că la vechiul sediu, aflat pe bulevardul Regina Elisabeta, se fac lucrări de consolidare.

Trebuie să recunoaşteţi, doamnelor şi domnilor, că Primăria Capitalei are o istorie interesantă, care merită readusă în atenţia bucureştenilor. Privită din Cişmigiu, clădirea are un farmec aparte în peisajul bucureştean. Vom continua să vorbim despre această instituţie, prezentând primarii care au condus-o de la înfiinţare şi până azi. Se spune că omul sfinţeşte locul, dar şi în cazul de faţă nu întotdeauna a fost cazul. Aşa e viaţa şi aşa suntem şi noi, oamenii!

Pușa Roth

Fiziologia gustului: „Aș, v-ați scumpit de tot!”

Doamnelor şi domnilor, la fel ca şi dvs., am auzit, văzut şi simţit la buzunare cum se cumpeşte mâncarea, lumina, gazul, benzina, cum cresc preţurile din cauze diverse, de secetă, de politică, de câte şi mai câte, de te apucă ameţeala. Am început să fac socoteli, să mai renunţ ba la una, ba la alta, aşa ca să fiu şi eu mai econoamă, nu zgârcită, că mi-e frică de boala asta care te cuprinde cât ai zice „peşte”. Evident, ajungând într-un supermarket, m-am dus cu gândul la timpuri demult apuse, la viaţa de atunci a bucureşteanului sau a românului în general şi am deschis, după ce am ajuns acasă, cartea lui Gheorghe Crutzescu unde am găsit un pasaj despre istoria băcăniilor din Bucureşti, despre care autorul spune că este o instituţie unică şi, aş adăuga eu, o instituţie care este ca o carte deschisă spre a afla care sunt sau, mai bine zis, în acest caz, care au fost gusturile unei epoci în materie culinară. „Această instituţie, spune Crutzescu, era necesară bucureşteanului ca aerul, apa şi gazeta de dimineaţă. Băcăniile erau pline cu trufandale de-ţi lăsa gura apă, cu mistreţi şi căprioare atârnate întregi la prag, cu mormane de iepuri şi potârnichi, cu chisele cu icre, cu tejgheaua cu aperitive, armonioasă ca o natură moartă olandeză, cu băieţii lor atât de sprinteni, care jonglează cu şpriţurile şi umplu dintr-o singură mişcare doi ţapi, un amalfi şi un pelin cu sifon.”

De, vremurile au trecut şi acum omul grăbit ia mâncarea la pachete congelate, vidate, asortate şi altele, şi altele. Nu spune nimeni că nu e bine, dar parcă a dispărut poezia acelor vremuri, dar şi bucuria de a te târgui. Câte poveşti nu s-au scris, câtă cerneală nu s-a scurs despre cei ce se hrăneau gustând o măslină de ici, o bucăţică de dincolo. Nemuritor a rămas în acest sens personajul lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, Hagi-Tudose, care îşi „făcea plinul” ciugulind de pe tejghele, adică, potolindu-şi foamea, setea dar şi pofta, omenească, de altfel. Aşa, spre aducere-aminte am să citez un pasaj, chiar cel cu pricina, ca să remarcaţi, domniile voastre ce boală grea e zgârcenia: „Dar nu l-ați văzut cum mișună prin cârciumi și băcănii? zise ctitorul. Intră într-una, ia binișor o măslină, o aduce la gură ș-o strecoară printre gingii. Fol, fol, fol, o mestecă… «E, cum dai măslinele, dragă cutare?…» «Atât» … «Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele!» Și pleacă… Intră peste drum. Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucățică, îi face vânt. Pleasc, pleasc… «Cum petreceți icrele?»… «Atât» … «Scump, scump. Vremuri grele!» Și pleacă… Se duce la pastramagiul din colț. «Ia să vedem, vericule, cum ți-e marfa, că nu mai dau pe la cutare»… Ia o feliuță, îi face de petrecanie. «Cum o dați?» «Pe parale și atât.» «Aș, v-ați scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!» Și pleacă. Îi e sete. Intră într-o bragagirie. «Ei… să gust… ce bașibuzuc aveți?» Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. «Zeamă de aguridă. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plătească? Vremuri»… Și pleacă. Așa mănâncă și se răcorește, și pe el îl dau banii afară din casă.”

Şi aşa ca din senin mi-am amintit, citind prin cronicile vremii ca la Iaşi, la Smirnov, se zăbovea preţ de o ţuică-două sau chiar trei, că de, ce mai conta, se ciuguleau câteva măsline – ochi de bou –, câteva icre negre, o felie de jambon, salamuri, lacherdă, viţel rece, uscături amestecate cu pâine de secară, cubuleţe. Fiecare gusta, că de, aşa viaţa pare mai frumoasă, iar pofta vine mâncând. Mie mi-e foame, sete şi poftă de viaţă! Dvs. cum staţi? Până data viitoare să inventaţi reţete. Nu de alta, dar să mai avem ce pune la cale împreună, dar să mai „ocolim” criza, bat-o vina!

Cu bine şi cu bucurie!

Pușa Roth

Bucureştii lui Ion Luca Caragiale

Avem noi vreme să observăm cu ce viteză trece timpul pe lângă noi, mai ales acum, la acest început mileniu, când totul se petrece sub ochii noştri, când suntem martorii tuturor evenimentelor mici sau mari, frumoase sau dramatice care se întâmplă pe planetă? Unii vin, alţii pleacă, luăm aminte, ne bucurăm, ne întristăm, ne ştergem şi o lacrimă, ne revoltăm, ne relaxăm, urâm, iubim, totul cu o viteză ieşită din comun. Ce facem noi cu noi, cât şi cum protejăm ziua de azi, de ieri şi de mâine, cât şi cum mai avem grijă de noi şi de cei de lângă noi, când un eveniment petrecut dimineaţa nu mai poate figura pe nicio listă de priorităţi, fiindcă altele o mie îi iau locul? Cu toate acestea trebuie să ne oprim o clipă şi să ne reamintim că anul acesta se împlinesc o sută de ani de la trecerea în nefiinţă a celui ce a fost, este şi va fi Ion Luca Caragiale. O conştiinţă, un talent extraordinar, un om care ne-a deschis o uşă spre literaturile lumii, ocupând un fotoliu de onoare la categoria marilor creatori. I. L. Caragiale a fost, aşa cum destul de des se spune, un om al cetăţii, un prieten, un om care a iubit oamenii, deşi le-a pus în prim-plan defectele. Ridendo castigat mores. Se pare că după această deviză şi-a ghidat existenţa, atât cea personală, cât şi cea literară. Eu cred că, înainte de toate, s-a avut pe sine în vedere, pentru că nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost străin, vorba dictonului.

Dar să începem incursiunea prin Bucureştii sfârşitului de secol XIX, atunci când Caragiale îşi încerca norocul în comerţ. În toamna anului 1893, pentru a-şi redresa situaţia materială, dar poate şi cu plăcerea de a scandaliza, Caragiale deschide, în combinaţie cu un anume Mihalcea, o berărie. Va mai conduce „Berăria Academică Bene Bibenti” şi, împreună cu cumnatul său, scriitorul Teodor Duţescu-Duţu, restaurantul gării Buzău (1895). În 1896, solicitând direcţia Teatrului Naţional din Iaşi, este refuzat de primarul oraşului, Nicolae Gane. Din 1899, lucrează ca registrator în administraţia centrală a Regiei Monopolurilor Statului. Ca delegat al Primăriei din Bucureşti, primar fiind Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale e cooptat în comitetul Teatrului Naţional din Bucureşti. În 1901, la 25 de ani de activitate literară se tipăreşte un număr unic de revistă, „Caragiale”, iar scriitorului, în cinstea căruia Take Ionescu şi Barbu Delavrancea rostesc discursuri, i se înmânează o pană de aur. Cu toate acestea, Caragiale este cam strâmtorat materialiceşte, aşa că deschide „Berăria cooperativă”, apoi Berăria „Gambrinus”. Caragiale deschide celebra berărie în anul 1901, pe strada Ion Câmpineanu nr. 4, local care în scurt timp avea să devină faimos în Bucureşti, datorită faptului că era frecventat de intelectuali ai vremii, actori ai Teatrului Naţional, scriitori şi gazetari. Berăria „Gambrinus” a fost deschisă la parterul casei fotografului Curţii Regale, Franz Mandy. Aceasta se afla lângă imobilul Torok-Fialkowski, vizavi de vechiul Teatru Naţional (actualmente Hotel Novotel). Pe lângă faptul că era localul preferat al multor personalităţi din epocă, „Gambrinus” a devenit celebru şi pentru că „nenea Iancu” îşi punea deseori şorţul şi îşi servea el însuşi clientela.

O altă informaţie vine de la Paul Bujor, care scria în Album literar gastronomic că a avut şi Caragiale două berării. Nu ca să pară excentric, scrie Paul Bujor, ci de nevoie, ca să-şi mai rotunjească veniturile de scriitor. Prima berărie s-a numit „Academia Bene Bibenti” (cf. Paul Bujor) şi s-a deschis pe strada Smârdan, a doua s-a aflat în Piaţa Teatrului. Nici una însă nu s-a dovedit o afacere prosperă. Paul Bujor îşi aduce aminte că, într-o noapte pe la 11.00, s-a dus la berăria „Bene Bibenti”. „Nu era decât un singur client, povesteşte el. Caragiale, voind să scape de el, fiindcă aştepta să-i vie nişte prieteni cu cari să stea la taifas în odăiţa de dindos, se duce le el aşa agale şi-i spune: «Vezi, d-le, merge greu comerţu’. Clienţi puţini, cheltuieli multe. Iată, cum e şi acum, un singur client pentru care trebuie să plăteşti chirie, să consumi lumina degeaba şi altele…» Bietul client, care venise desigur, de dragul lui Caragiale, auzindu-l cum se căina, mai stătu o minută şi apoi plăti şi plecă. De multe ori, în acest caz, Caragiale închidea berăria şi se ducea în odăiţa de dindos, unde îl aşteptau prietenii.”

Recunoaşteţi şi dvs. că oamenii erau curioşi să-l vadă pe Caragiale servind pe la mese, unii chiar au încercat să-l imite. Dar cum poţi să-l imiţi pe Caragiale, fie şi numai la o berărie? Tocmai acesta este secretul: că este inimitabil!

Pușa Roth

Calendar: «Hagi-Tudose», cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic pe bandă magnetică, păstrat în Fonoteca de Aur

În 25 martie 1951 Teatrul radiofonic difuza comedia Hagi-Tudose de Barbu Ştefănescu Delavrancea, cu Nicolae Bălţăţeanu în rolul titular, în regia lui Ion Şahighian. Din fericire, această înregistrare pe bandă s-a păstrat, Hagi-Tudose fiind astăzi cel mai vechi spectacol de teatru radiofonic înregistrat pe bandă, care se păstrează în Fonoteca de Aur a Radioului.

Spun „din fericire”, pentru că, se ştie, începând din 1948 Radio România deţinea aparatura necesară şi începuse, sporadic, să facă înregistrări pe bandă de magnetofon. Evident, spectacolele de teatru, difuzate până atunci în direct, aveau prioritate, din august 1949 cele mai multe piese fiind înregistrate. Din păcate, aceste înregistrări nu ne-au parvenit. În deceniile al patrulea şi al cincilea, unele spectacole se înregistrau pe discuri, în acelaşi timp cu transmiterea lor în direct, fapt uzual şi pentru alte emisiuni, mai ales culturale (conferinţe, interviuri etc.), pe care şefii programelor le considerau importante.

Înregistrarea difuzată în 25 martie 1951, care este bine conservată, reprezintă varianta radiofonică a spectacolului de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a cărui premieră avusese loc în 3 noiembrie 1950. Se contiuna astfel, în alt mod, practica mai veche de preluare în transmisie directă a unor spectacole de pe scenele teatrelor bucureştene. Înainte de a vorbi despre Hagi-Tudose, ar fi, cred, interesant să schiţez câteva dintre direcţiile repertoriale ale perioadei de după război, când Radioul transmitea de la Liceul Sf. Sava, perioadă încă destul de neclară.

În ultima parte a anului 1944, se organizează studiourile şi emisiunea de teatru radiofonic este amânată pentru primele luni ale lui 1945. După bombardarea clădirii din str. G-ral Berthelot, în 24 august 1944, practic totul trebuia luat de la capăt. Pe lângă faptul că studioul de la Sf. Sava era improvizat şi zgomotul din recreaţii era captat de microfoane, culisa sonoră, la îmbunătăţirea căreia se lucrase ani la rând, era acum precară. În 8 ianuarie 1945 se transmite Călătoria domnului Perrichon de Eugène Labiche, de ziua Unirii, Cuza Vodă de Mihail Davidoglu, câteva zile mai târziu, în 5 februarie, O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, „dificilă montare pentru «culisa sonoră» încă nepusă la punct” (Victor Crăciun, Momente din evoluţia Teatrului radiofonic în Teatrul radiofonic, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972). Notabile mai sunt, din acelaşi an 1945, o dramatizare după Baltagul de Mihail Sadoveanu şi Gringoire de Théodore de Banville.

Propaganda noului regim îşi pune amprenta asupra repertoriului din anii următori, când se difuzează scenarii care ilustrează „noua literatură”, multe de autori sovietici. Nu se cunosc însă suficiente amănunte referitoare la repertoriile anilor 1946, 1947, 1948. Se discută aprins despre „cultura destinată marii mase de auditori” ş.a.m.d.

În 1948 se transmit în direct spectacole ale Teatrului Naţional din Sala Sf. Sava iar scenariile montate în studio sunt semnate de Maria Banuş, Mihail Davidoglu, Lucia Demetrius, Grigore Băjenaru. Ştim că teatrul radiofonic era programat marţea la ora 21, dar nu au rămas decât informaţii parţiale referitoare la repertoriul acestui an. Mai multe date există despre programul din 1949, când „au fost difuzate 48 de spectacole teatrale şi câteva montaje radiofonice dedicate zilelor de 23 August şi 30 Decembrie” (Victor Crăciun, lucr. cit.). Teatrul era transmis săptămânal: spectacole în direct din sălile de teatru din Capitală şi chiar din provincie, alternativ cu montări în studio. Această practică avea să fie curentă şi în prima parte a anului următor, 1950.

Din 1949 reţin atenţia transmisiile unor spectacole ale Teatrului Naţional din Bucureşti, printre care Othello de Shakespeare şi Bălcescu de Camil Petrescu (9 mai), de la Teatrul Municipal din Bucureşti (Cumpăna de Lucia Demetrius în 11 aprilie şi Câinele grădinarului de Lope de Vega în 23 mai), de la Teatrul Comedia (O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale în 26 septembrie). Dintre piesele montate în studio: Inspectorul de poliţie de J. Priestley (regia: Mony Ghelerter, 11 ianuarie), Momente din viaţa lui Beethoven de G. V. Dumitrescu (25 martie), Puşkin de Ben Corlaciu şi G. V. Dumitrescu (6 iunie), Livada cu vişini de A. P. Cehov (11 iulie), Egmont de Goethe (19 septembrie). Notabilă trebuie să fi fost montarea piesei Fântâna turmelor de Lope de Vega, transmisă din studio în 31 iulie 1950.

Toate transmisiile în direct din sălile teatrelor erau înregistrate pe bandă de magnetofon, dar nici aceste benzi nu s-au păstrat. În a doua parte a anului 1950, conducătorii programelor încep să renunţe la transmisiile din sălile teatrelor, principalul motiv fiind condiţiile tehnice deficitare. Microfoanele captau inegal vocile actorilor (pe vremea aceea nu existau lavaliere), evident se auzeau şi zgomotele din sală. Apoi, se realiza practic un hibrid: o voce intervenea pentru a explica ascultătorului ceea ce se petrecea pe scenă, traducând imaginea scenică într-un comentariu de multe ori banal.

Montarea lui Hagi-Tudose în studio, în adaptarea radiofonică a lui Traian Stoica, nu renunţă, desigur, la povestitor şi la crainic, care intervin pentru a da sumare detalii considerate necesare ascultătorului. (Procedeul va fi de altfel folosit multă vreme, marcând o „vârstă” stilistică a teatrului la microfon). Dar jocul actorilor nu e deloc învechit, tonul declamatoriu de altădată fusese de mult abandonat. Faţă de distribuţia de la Naţional intervin câteva schimbări: Ion Finteşteanu în Matache Profirel, în locul lui Ion Talianu, Mia Stănculescu în rolul Leanei, înlocuind-o pe Raluca Zamfirescu, Al. Alexandrescu-Vrancea (Jenică Păunescu, rol jucat la teatru de Şerban Holban), Nae Săvulescu şi Tedi Dimitriu (cei doi epitropi). În rest, aceeaşi distribuţie: Silvia Fulga (Gherghina Profirel), Eugenia Popovici (Fifica Profirel), Nicolae Pereanu (Culai), Victor Antonescu (Gusi), Nae Săvulescu (Popa Roşca). În rolul Povestitorului: Ion Gheorghiu, în cel al Crainicului: Constantin Guriţă. Regia tehnică aparţinea inginerului George Buican. Înregistrarea, care are o durată de 48 de minute, fusese desigur realizată în studioul de la Sf. Sava, unde funcţiona postul public. Este posibil ca această versiune radiofonică să fi fost mai lungă, mai ales că în banda care ne-a parvenit se simt câteva fonotecări. Posibil ca unele pasaje să fi fost tăiate în deceniul al şaselea sau mai târziu, din varii motive.

Hagi-Tudose era ultima premieră a lui Nicolae Bălţăţeanu (1893–1956), actor fabulos care readusese pe scenă cu mare succes personajul lui Delavrancea. Asupra piesei plana încă trista amintire a căderii de la premiera absolută din 1912, când rolul titular fusese interpretat de Constantin I. Nottara. Comedia lui Delavrancea era considerată greşit inferioară nuvelei sale cu acelaşi titlu. Nici montările ulterioare celei din 1912 nu o reabilitaseră, personajul părea să nu aibă un destin scenic spectaculos până la spectacolul lui Ion Şahighian. Actor ideal, exemplar în roluri de compoziţie, făcând roluri extraordinare în partituri dramatice diverse (Regele Filip în Don Carlos de Schiller, Astrov din Unchiul Vania, Verşinin din Trei surori de Cehov, Tartuffe al lui Molière, baronul din Azilul de noapte de Gorki), „Nicolae Bălţăţeanu ni l-a redat însă pe Hagi-Tudose cu o forţă colosală, împlinindu-l, conferindu-i acea complexitate care îl aşează în categoria marilor personaje ale dramaturgiei de pretutindeni, dificile de interpretat, dar purtătoare ale unor valenţe ieşite din comun.” (Virgil Brădăţeanu, Profiluri. Mari actori români, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973).

Costin Tuchilă

„Hagi-Tudose” de Barbu Ştefănescu Delavrancea, cu Nicolae Bălţăţeanu în rolul titular. Regia artistică: Ion Şahighian. Data difuzării în premieră: 25 martie 1951