Inaugurarea primei autostrăzi din lume

avus prima autostrada din lume

25 septembrie 1921

Automobil-Verkehrs-und Übungs-Straße (AVUS)

calendarPrima autostradă din lume se inaugura într-o zi de 25 septembrie a anului 1921. Construcția sa durase 14 ani.

Construită la vest de Berlin, AVUS a fost utilizată prima oară drept circuit pentru German Grand Prix (1926), campionatul mondial de Formula 1, învingător fiind germanul Rudolf Caracciola cu Mercedes Benz. Numele său va deveni emblemă în cursele de mașini, obținând premiul cel mare și în 1928, 1931 și 1932, 1937 și 1939.

Rudolf Caracciola

Rudolf Caracciola

Rudolf Caracciola, născut la 30 ianuarie 1901 la Remagen, moare la Kassel (Germania) într-o zi de 28 septembrie a anului 1959, în urma unei insuficiențe hepatice. Este înmormântat la Castagnola, aproape de Lugano (Elveția), unde trăise ani buni cu cea de-a doua soție.

Annie Muscă

monument rudolf caracciola

Monumentul lui Rudolf Caracciola

Bicentenar Giuseppe Verdi

Verdi  portret de Francesco Paolo Michetti

Francesco Paolo Michetti, Verdi, pastel, 1887, Museo di Casa Barezzi, Busseto

Deschiderea Stagiunii Camerale 2013– 2014, „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”

eveniment liber sa spunLuni, 28 septembrie 2013, la ora 17.00, în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București (Sediul Central, str. Tache Ionescu nr. 4, lîngă Piața Amzei) va avea loc deschiderea Stagiunii Camerale 2013– 2014, „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”, organizată de Biblioteca Metropolitană București. Sub genericul Bicentenar Giuseppe Verdi vă invităm la un concert-spectacol realizat de prof. univ. Georgeta Stoleriu. Vom asculta fragmente din operele La Traviata, Un Ballo in maschera, Rigoletto, Il Corsaro, I Vespri siciliani, Don Carlo. Interpretează: Anna Mirescu, Antonela Bârnat, Elena Dincă, Ana-Maria Racu, Ana-Maria Velcea, Ana-Maria Hangu, Nicolae Simonov, Veaceslav Vulpe. La pian: Verona Maier. Prezintă: Costin Tuchilă. Intrarea liberă.

stagiunea camerala luni la ora 5 dupa amiaza unui interpret

În 10 octombrie 2013 s-au împlinit 200 de ani de la nașterea lui Giuseppe Verdi, pentru mulți – și pe bună dreptate – cel mai popular compozitor de operă. Și cum calendarul are legile lui neștiute, 2013 a marcat simetric o altă mare aniversare în lumea muzicii: bicentenarul nașterii lui Richard Wagner (22 mai). Întâmplare sau destin ca doi compozitori de operă, cu estetică diferită, complet opusă, care au marcat hotărâtor nu numai evoluția genului, ci și a limbajului muzical în general, să se nască în același an? Greu, dacă nu imposibil de răspuns.

Pentru că Stagiunea Camerală a Bibliotecii Metropolitane București, „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”, inițiată în 2009 de soprana Mirela Zafiri, se deschide în fiecare an în octombrie, mi s-ar fi părut nefiresc să programez altceva decât un concert de arii și scene din operele lui Verdi. Așadar, cea de-a cincea Stagiune Camerală a BMB se va deschide cu acest concert-spectacol realizat de prof. univ. Georgeta Stoleriu sub semnul Bicentenarului Verdi. Vom asculta opt valoroși tineri cântăreți care s-au format sub îndrumarea profesoarei Georgeta Stoleriu, într-un program amplu, substanțial, care cuprinde fragmente din opere celebre, dar și din lucrări care apar mai rar pe afișele teatrelor sau constituie, la noi, rarități, cum este opera Corsarul (1848).

bicentenar verdi stagiune camerala bmb luni la ora 5

În program:

• La Traviata: Aria „Lunge da lei… De’ miei bolenti spiriti” (Alfredo) – Nicolae Simonov, tenor

• Un Ballo in maschera: Aria „Volta la terrea…” (Oscar) – Ana-Maria Velcea, soprană

Aria „Re dell’ abisso affrettati” (Ulrica) – Ana-Maria Racu, mezzosoprană

Aria „Saper vorreste” (Oscar) – Ana-Maria Hangu, soprană

Aria „Eri tu…” (Renato) – Veaceslav Vulpe, bariton

• Rigoletto: „Aria „Tutte le feste al tempio” (Gilda) – Ana-Maria Hangu

Aria „Gualtier Maldé… Caro nome…” (Gilda) – Anna Mirescu, soprană

• Il Corsaro: Aria „Egli non riedi ancora” (Medora) – Elena Dincă, soprană

• I Vespri siciliani: Aria „Mercè, dilette amiche” (Elena) – Anna Mirescu

• La Traviata: Aria „Di Provenza il mar” (Germond) – Veaceslav Vulpe

• Don Carlo: Scena „Nel giardin del bello” (Eboli, Tebaldo, ansamblu) – Antonela Bârnat, mezzosoprană, Ana-Maria Hangu, soprană.

Costin Tuchilă

Edgar Papu despre Nichita Stănescu

edgar papu inedit despre nichita stanescu

Sărutul

– Umbra lui Nichita Stănescu în transfigurarea lui Edgar Papu –

inedit rubrica restituiri liber sa spunVolumul Memorii dintr-un veac, redactat de Edgar Papu (1908–1993) în vara anului ’90, înmănunchează o sută de tablouri consacrate oamenilor, locurilor și stărilor sufletești, decantate de autor ca fiind semnificative pentru evoluția sa octogenară și evocate într-o secvențialitate parțial cronologică, parțial aleatorie, așa cum s-au detașat din fluxul memoriei.

Împrejurări independente de voința memorialistului – aflat la data așternerii lor într-o gravă criză existențială – au condus, din rațiuni de ordin politico-economic (ca să folosesc un eufemism), la ținerea lor sub obroc alt sfert de veac.

Redăm, în cele ce urmează, conturul eteric al lui Nichita, acum la trei decenii de evanescență.

Vlad Pappu

Nichita Stănescu

edgar-papuCeea ce am crezut despre el, crezusem mai-nainte şi despre Labiş. Cel ce a scris Moartea căprioarei părea destinat să rămână expresia supremă a acelei serii atât de bogate de tineri creatori, pe care am şi numit-o generaţia Labiş. N-au voit, însă, Parcele să se întâmple aşa. Sărmanul Labiş n-a putut să atingă decît stadiul unei promisiuni neîmplinite. Şi când spun asta nu mă gândesc la puţina sa existenţă în viaţă. În minte nu am la cât a murit, adică la ce vârstă, ci când a murit, adică în ce perioadă. În cei mai furioşi ani ai stalinismului n-a putut să dea mai mult decât ce-a dat.

Mai norocos decît Labiş – şi nu numai fiindcă a trăit mai mult, ci mai ales fiindcă a intrat într-o epocă în care mai pălise ceva din apăsătoarea umbră a lui Stalin – a fost Nichita Stănescu, care a luat cu strălucire, în poezie, locul regretatului coleg defunct. Acei ani de superioare posibilităţi pentru creaţie îl ajută ca, destul de curând, chiar de la al treilea volum publicat, să treacă drept unul din cei mai mari poeţi români. Despre acest volum, intitulat Dreptul la timp (1965), emancipat complet de orice ingerinţă politică şi consacrat exclusiv puterii spirituale a omului, am publicat şi eu un eseu analitic, extins pe vreo 15 pagini în „Viaţa Românească”. Nu apăruseră încă Elegiile (1966), aşa încât demonstrasem, pe bună dreptate, a fi cea mai strălucită creaţie a sa Dreptul la timp.

În fond, însă, Nichita Stănescu s-a dovedit a fi mai mult decât un poet. În această privinţă stau adesea şi mă întreb: nu s-a găsit, oare, nimeni până acum care să extragă din opera sa poetică miezul unei mari filosofii originale, a unei închegate vederi ontologice? S-ar cere cu atât mai mult o asemenea îndrăzneală cu cât ea ar fi răsplătită prin descoperirea unei sinteze filosofice nu elaborate rutinier, ci crescute viu şi organic în cîmpul magnetic al unei minţi fecunde.

amintiri despre nichita stanescu

Nichita Stănescu

Este, desigur, foarte uşor să-i îndemni pe alţii şi tu să nu faci nimic. Pentru a nu fi bănuit de-o asemenea comoditate şi, totodată pentru a încuraja pe cei ce-ar dori să-mi urmeze propunerea, voi trasa o schemă în ceea ce mă priveşte. Pentru filosofia clasică, în cea mai largă accepţie a termenului, gândirea se înscrie în cadrul anumitor categorii (a spaţiului, a timpului, a modului etc). Fără această subordonare faţă de o ordine categorială, efortul minţii falimentează, devine haos. Nichita Stănescu se situează, însă, pe o poziţie opusă. Este tocmai momentul 1965 când apare Dreptul la timp. Pentru Nichita Stănescu omul se dovedeşte a fi nu sclavul, ci stăpânul categoriilor, ca şi al tuturor lucrurilor existente. În Dreptul la timp el îşi exprimă amintita poziţie dominatoare numai faţă de categoria timpului. Faptul nu prezintă, însă, nici o importanţă, deoarece este suficient numai atât pentru ca toate celelalte categorii să se îndrepte către acelaşi unghi de deplasare. Cine citeşte cu atenţie Dreptul la timp îşi dă seama, din acel context, că omul are puterea de-a face ce vrea, şi orice, dintr-o categorie. Voinţa sa poate să-l şi îndoaie, expresie a unei stăpâniri străine asupra sa, dat fiind că niciodată imaginea temporală n-a arătat astfel, ca un grotesc şi inutil obiect plastic. Dar atunci de unde îşi ia tăria un atare spirit omenesc fără a deveni haos? Răspunsul nu-l putem da decât în sensul vederilor lui Nichita Stănescu. Haosul nu poate proveni decât din neîmplinirea unor relaţii pur abstracte, deci a unor convenţii dinlăuntrul filosofiei clasice, privite în accepţia ei cea mai largă. Imbatabilul, însă, concret al vieţii, de unde îşi ia puterea acel spirit viu, care stăpâneşte categoriile, nu poate deveni niciodată haotic. De aci putem desprinde şi caracterul profund românesc al spiritului filosofic ce animă lirica lui Nichita Stănescu. Cu un an mai târziu, în Elegii, independenţa absolută şi ireductibilul caracter concret al acestei poziţii spirituale rup noi zăgazuri. De astă dată nu mai luptă cu expresia abstractă a categoriilor, ci cu anumite prejudecăţi, până la el obligatorii, care dăunau chiar unor noţiuni sacre. Mă ajut aci de o nouă digresiune pe care mi-o permit, cu teama, totuşi, că abuzez. Astfel, ideea de avânt, de zbor, de plutire, a inteligenţelor pure, apare cum nu se poate mai îndrituită, însă nu cu mijloacele mecanice ale aripilor, deci ale unor elemente legate de existenţa anumitor întruchipări inferioare pe scara existenţelor vii.

rene magritte intoarcerea 1940

René Magritte, Întoarcerea, 1940

Mi se va răspunde că şi heraldica glorifică prin simboluri auguste asemenea întruchipări, în fond inferioare omului: leul, vulturul, bourul etc. Dacă o ia pe această pantă discuţia se poate pierde în depărtări incomensurabile, până la conştiinţele de totemuri şi de zeităţi cu chipuri animale ale unor aspecte din politeismul Orientului. Să ne limităm de aceea la o heraldică, îngrădită şi ea de cuprinsul exclusiv al lumii creştine. Dar şi acesta, până la urmă, se cere respins. Am dori să nu se confunde noţiunea de simbol sau de caracter solemn cu aceea mai delimitată şi mai restrânsă de sacru. Aceasta din urmă s-ar cere tratată cu mai multă atenţie și cu mai multă prudenţă.

Se pare că, sub aspectul actualei noastre preocupări, s-a făcut vinovată de o cu mult prea naivă tradiţie iconografică, atitudinea teologică, fie ea şi în ipostaza înaltei erudiţii. Atari atribute figurative nu există, bunăoară, în arta budistă, unde îngerii plutesc de asemenea, dar fără aripi. Chiar şi în Evanghelia creştină apariţiile angelice se prezintă nearipate în cele mai esenţiale intervenţii ale lor, de pildă în nararea Bunei Vestiri sau în aceea a prezenţei lor la mormântul gol al lui Iisus după înviere.

edgar papu despre nichita stanescu

Mă întorc acum la Nichita Stănescu şi în special la Elegia a IX-a, marea sa capodoperă. În aparenţă el nu desfiinţează aici aripile, dar le mută de pe planul vizibil în interior, după ce le-a extins nu numai prezenţa, ci şi întreaga pondere, asupra omului avântat, năzuitor. Este, deci, vorba de o dublă mutaţie ontologică. Dintr-însa rezultă noua şi esenţiala apariţie a omului înaripat, lăuntric, ideal care l-a animat permanent pe Nichita Stănescu. La rândul ei, aripa, prin inedita sa aşezare înlăuntru, îşi desăvârşeşte funcţiunea de simbol, care devine acum exclusivă. Pentru însăşi închipuirea umană, în mediul interior, ea se dizolvă ca imagine, adică îşi pierde existenţa propriu-zisă, şi devine pură aspiraţie spirituală. În noua expresie filosofică, dată de poetul român, omul deţine, deci, şi posibilitatea de a schimba ordinea creaţiei.

Desigur că n-am făcut altceva decât să desprind un început de schemă a filosofiei originale, ce se ascunde adânc în opera poetică a lui Nichita.

De la emanciparea fiinţei vii, concrete, de sub tutela categoriilor filosofice, el a ajuns firesc până la ideea generală de liberă respiraţie a Spiritului, descărcat de povara tuturor prejudecăţilor care-l întunecau. Astfel, purificat, el va reuşi să se identifice cu însuşi Logosul divin.

Era un mare poet. Şi nu numai când scria sau compunea poezie, ci şi când vorbea în mod obişnuit cu interlocutorii, scotea cuvinte şi imagini ca un inspirat. Uneori, din pricina detaşării sale de pământ, a avut şi de suferit. Era o şedinţă a Uniunii Scriitorilor, foarte apăsătoare, unde mă simţeam prost. Din păcate, asemenea adunări se ţineau destul de des. Prezida George Macovescu, iar lângă el, la birou Suzana Gîdea, ministru al învăţământului. Nichita Stănescu vine de undeva de pe sală şi începe să vorbească: „Domnule preşedinte al Uniunii Scriitorilor” – apoi, uitându-se la mine, continuă imediat: „Stimate maestre Edgar Papu”. Suzana Gîdea s-a pomenit trecută cu vederea. „Vai, ce m-a făcut Jebeleanu de două parale!” – mi-a comunicat el trist după aceea.

stefan caltia vanzatorul de aripi nichita stanescu elegia a IX a

Ștefan Câlția, Vânzătorul de aripi

Dar nu era numai un strălucit poet, ci şi un suflet nobil, de o rară bunătate. Trebuia, la un moment dat, să mai fie aleşi încă zece membri ai Consiliului de conducere în Uniunea Scriitorilor. Ca să nu se mai dactilografieze pentru noi, votanţii, alte nu ştiu câte liste noi, ni s-au dat altele mai vechi, care erau gata cu prisosinţă. Împărţindu-ni-se acele liste, ni s-a indicat fiecăruia din noi să ştergem numele celorlalţi, încât să rămână vizibile numai numele celor zece pe care voiam să-i alegem. Nichita Stănescu mi-a spus: „Nu pot să fac aşa ceva! Cum să şterg numele unor colegi ai mei, şi astfel să-i resping! Eu îi aleg pe toţi.” A suferit mult de la unii din aceşti „colegi”, dar i-a iertat pe toţi şi îi era cu neputinţă să ţină la el orice supărare. Într-însul reînviase duhul shakespeareanului Ariel.

Îl vedeam adesea acasă la Aurel Covaci, cu care fusese bun prieten încă din prima tinereţe. De aceeaşi bunătate se arăta pretutindeni. Odată, acolo, fiind de faţă şi pictorul Sorin Dumitrescu, cu chitara sa, om al Bisericii din tot sufletul, mi-a mărturisit şi Nichita Stănescu că este, personal, un mare credincios. Ne aflam, totuşi, pe vremea unei cumplite persecuţii a credinţei, persecuţie care era atât de covârşitoare şi de fanatică, încât se bănuia – și bănuialanichita stanescu nu se vedea lipsită de temei – că o asemenea înverşunare care trecea şi peste cele mai elementare uzanţe diplomatice, nu putea proveni numai dintr-o convingere politică, şi că Elena Ceauşescu făcea magie neagră. În orice caz, oriunde te aflai, era o chestiune de curaj să-ţi afirmi credinţa.

Dar Nichita Stănescu, la un moment dat, se îmbolnăveşte, o boală, însă, pe care el a dus-o pe picioare. Umbla, vorbea, ca şi mai înainte, circula în toate părţile şi primea şi la el acasă. Dar era verde la faţă şi, când spun asta, nu înseamnă că doar se bănuia vag o asemenea nuanţă pe o faţă prea palidă. Nu, Nichita Stănescu devenise efectiv de „rasă verde”, un verde absolut, de frunză tânără, care-i acoperea tot chipul. Ştiam, însă, că îl roade ceva adânc organic şi că n-o s-o ducă, totuşi, la infinit astfel. Se serba odată la el acasă onomastica lui. Era, de fapt, ultima lui sărbătoare de acasă. Locuinţa îi era plină de lume, care dorea să-l omagieze. Nu ştiu cum de s-a nimerit printre toţi şi fecioru-meu Vlad. Eu nu mă aflam acolo. La plecare, Nichita Stănescu a sărutat mâna lui Vlad, cu rugămintea: „Să transmiţi asta părintelui tău.” N-a mai trăit mult de-atunci. Ne-am despărţit, deci, definitiv cu această indirectă sărutare de mână – pe care o simt, totuşi, palpabilă din partea marelui Nichita Stănescu.

Edgar Papu

Forța implacabilă a destinului: Dalida

 Dalida-80-ani-de-la-nastere

În memoria celor  80 de ani de la naşterea artistei

„Seigneur Dieu, pourquoi m’as-tu abandonnée?!…

J’ai faim, j’ai soif, j’ai froid, je n’ai plus de boussole […]”

Dalida

valorile trecutuluiEgipt, Cairo, 17 ianuarie 1933–Franţa, Paris, Rue d’Orchampt, numărul 11 bis, 3 mai 1987… Venită din interiorul uriaşei civilizaţii egiptene pasionate cu deosebire de scris, arhitectură şi culoare, Yolanda Gigliotti sau, simplu, Dalida a reprezentat ea însăşi, prin forţa artei sale, un alt copil frumos, cu oarecari înclinaţii faustice însă, al sacrului fluviu Nil, cadorisindu-şi cu multă naturaleţe şi căldură auditoriul aidoma unui disc solar ce răsare şi apune ciclic din aceleaşi două puncte fixe ale Pâmântului spre a împrăştia în mod necondiţionat tuturor fiinţelor lumină şi viaţă… O călătorie de o jumătate de secol către propriul eu, a uneia dintre renumitele interprete ale muzicii secolului XX, un traseu artistic marcat involuntar de aripa perversă a gloriei, dar prăbuşit, în acelaşi timp, sub aspect uman, în braţele durerii bine ascunse în spatele unei priviri inteligente ori a zâmbetului scenic de convenienţă. Parteneri de viaţă precum Luigi Tenco, Lucien Morisse (fostul soţ) şi Richard Chanfray au umbrit prin acţiunea lor suicidară ceea ce părea la început a fi un drum al armoniei individuale şi al succesului grandios.

În ideea de a oferi o modalitate de comunicare cât mai originală şi diversificată muzicii cuprinse în repertoriul său extins, Dalida a ştiut să construiască în cheie personală unică un arc intercultural de o complexă vizibilitate, desfăşurat într-un spaţiu de manifestare a creaţiei artistice nesupus niciunei frontiere limitative din punct de vedere conceptual. O premieră interesantă, am putea spune, în contextul controversatului veac XX, dacă ne raportăm la capacitatea cântăreţei franceze de a desluşi cu inteligenţă şi pasiune ceea ce exista cu adevărat dincolo de misterul aparent al patrimoniului muzical caracteristic câtorva cunoscute popoare ale lumii (şi îi amintim aici pe greci, italieni, francezi, arabi, spanioli, cubanezi, germani ş.a., a căror esenţă muzicală a vibrat întotdeauna cu singularitate şi căldură în glasul fermecător al Yolandei Gigliotti).

dalida nil sena

Prospectarea propriei sale lăuntricităţi a fost întotdeauna condiţia sine qua non a definirii complete ca interpret vocal a fermecătoarei Dalida. Ea a căutat ca nimeni alta perfecţiunea în artă şi în iubire, deşi acest din urmă tărâm atât de tainic al fibrei omeneşti a refuzat să i se dăruiască în mod total de-a lungul tumultuosului ei destin. Şirul sinuciderilor cu temei nedescifrat din preajma sa au determinat-o să-şi înece definitiv viaţa în chinul ucigător al autodamnării. Lăsată a rătăci de una singură pe cărarea întunecată a suferinţei şi a interogaţiilor lipsite de răspuns logic şi firesc, Dalida a încercat din răsputeri să-şi ascundă lacrimile şi neodihna sufletului în acordurile, nevindecătoare de această dată pentru ea, ale muzicii. Era un fel de urlet mut al deznădejdii ca stare interioară de a fi, al clocotului puternic al unei inimi străpunse deja de aripa morţii iminente, un portret semnificativ, testamentar, am spune noi azi, al întregului său parcurs artistic ce poate fi aşezat indubitabil sub auspiciile cuvintelor articulate muzical chiar de către ea însăşi: Seule avec moi… Şi avea mare dreptate să rostească asemenea cuvinte, fiindcă, până în ultima clipă de viaţă, Dalida a încercat, fără succes de această dată, să convieţuiască cu îngrozitorul coşmar al sinuciderii apropiaţilor săi, coşmar care va deveni destul de rapid unul real şi pentru ea însăşi, fatidica noapte de 2 spre 3 mai a anului 1987 acoperind pentru totdeauna cu o cortină grea şi catifelată, de un negru intens, toată strălucirea ilustrei interprete pariziene. Discul solar al Nilului îşi înceta, astfel, definitiv, la ceasul acelor târzii momente nocturne, telurica lui cale plină, deopotrivă, de glorie şi de spini. O ieşire din scenă cu iz oarecum faustian, calculată însă, a unei zeităţi a cântecului francez care veghează acum în tăcere, de la înălţimea albei şi impunătoarei sale statui din Montmartre, timpul fizic al lumii şi veşnicia…

dalida mormant montmartre

Mormântul cântăreței Dalida, Cimitirul Montmartre din Paris

În contextul unui timp al imaginii construite pe temelia demonică a agresivităţii plurivalente, putem afirma că Dalida s-a reprezentat, de fapt, cu putere numai pe sine însăşi, fără a se raporta vreodată la licărirea de elemente decorative înfipte deloc la întâmplare în ocazionalul său veşmânt scenic. Asemeni unui mim perfect, cu mâinile dezlănţuite spre lumină şi rugă, această seducătoare interpretă a fost în toate etapele vieţii sale artistice (etapa Yolanda Giglotti, etapa Dalida şi cea ultimă) imaginea propriului ei suflet. O Marie Magdalenă modernă a secolului XX – desprinsă parcă de undeva, din inovatoarea pictură manieristă a misteriosului El Greco –, privind hamletian la vasta deşertăciune a lumii cuprinsă peDalida profil de-a-ntregul ei în ţeasta înnegrită, dar aplecându-se, despletită şi cu umilinţă, în faţa Cristosului străpuns la mâini şi picioare de cuiele reci ale eternului păcat ancestral al umanităţii…

Într-o lume care îşi adoră idolii şi îşi răstigneşte la fiecare margine de drum Mântuitorul, cu prezenţa sa aproape ireală pe orice scenă a lumii, Dalida nu a însemnat deloc întruchiparea luciferică a teribilei maşinării a divertismentului occidental (care a şi împins-o, printre altele, către suicid). Parte componentă, până la urmă, a acestui sistem perfid şi superficial al formelor fără fond, interpreta de la poarta piramidelor faraonice a sfidat prin însuşi modul ei artistic de a exista legile lui întunecate şi strâmbe. Deşi era o persoană peste care aripa gloriei scenice îşi aşezase cu repeziciune duhul, Dalida s-a numărat însă printre acei puţini slujitori ai cântului pe deplin conştienţi de efemeritatea acestui fast cromatic construit cu minuţie, reducând arta în ansamblul ei la farmecul pieritor al iluziei descompuse a vieţii. Ştia că totul va avea un sfârşit pentru ea într-o bună zi, iar sentimentul de deznădejde o chinuia din ce în ce mai mult. Pur şi simplu, Dalida nu reuşea să vadă un lucru deosebit de evident, anume faptul că antagonismul cert dintre cumplitul infern sufletesc pe care îl trăia şi nenumăratele ei succese muzicale semnifica tocmai acea intersecţie de bun augur pe care i-a încredinţat-o divinitatea întru preeminenţa vădită a creaţiei sale interpretative.

dalida

Precum îmbătrânitul de vreme cântec al harpistului inscripţionat pe mormântul regelui egipten Antef, dându-şi cu multă inteligenţă la o parte masca plină de fard a scenei în faţa chipului necontrafăcut al destinului, Dalida şi-a aşezat rând pe rând propria-i bucurie şi suferinţă în artă. Deloc paradoxal, întâlnirile scurtei sale călătorii către sine – întâlniri care i-au aruncat aproape întreaga viaţă în cumplita urgie a disperării fără leac – au definit cu tărie acele trepte ale spiritului ce trebuiau străbătute de cântăreaţă în drumul ei firesc către desăvârşire. Aşa se face că, la Dalida, povestea melodiilor interpretate se identifică într-o foarte mare măsură cu momentele sinuosului său traiect existenţial. Cu vădită profunzime şi sensibilitate artistică, ea şi-a apropriat cu mare uşurinţă, în mod organic chiar, fiecare mesaj muzical, tocmai pentru că în miezul lui descoperea întotdeauna ceea ce trăia atât de intens şi de tragic în propria-i viaţă. Această suprapunere dintre subiectul unui text muzical şi viaţa sa reală o făcea pe Dalida să aleagă cea mai adecvată variantă interpretativă pentru un cântec. Distanţa temporală însă dintre diversele momente de viaţă ale unei persoane a implicat întotdeauna un fapt peste care nu se poate trece de cele mai multe ori cu uşurinţă, anume acela că memoria etapei precedente încearcă să îşi şteargă cu putere urmele în vâltoarea acerbă a trecerii, ca şi cum nu ar fi existat niciodată cu adevărat. O consecinţă clară a intrării fiinţei umane într-un nou segment de trăire şi de cunoaştere, diferit, de regulă, în raport cu cel anterior, consumat, şi care devine, bineînţeles, parte integrantă a călătoriei acesteia către spaţiul lăuntric, o călătorie săvârşită însă, în cazul artistei Dalida, aproape tot timpul de una singură şi numai ocazional împreună cu Dumnezeul ei rece şi înstrăinat, dominat parcă de o tentă impersonală în manifestarea sa lipsită de dialog real şi afecţiune imediată, un fel de „Jesus kitsch” cu răstignirea-i blasfemiată în văzul tuturor pe malurile Senei și în suflet…

bust dalida place dalida montmartre paris

Dalida, bust, Piața Dalida, Montmartre

Seigneur Dieu, pourquoi m’as-tu abandonnée?!…/ J’ai faim, j’ai soif, j’ai froid, je n’ai plus de boussole (…).” A avut lumea la picioare, dar nu şi puterea de a vedea alt capăt vieţii decât suicidul. Dincolo însă de feluritele dogme concepute precar, dar şi de micimea acestei lumi trecătoare, un spirit veşnic călător printre nemişcatele lumi astrale, un spirit însingurat va rămâne pentru totdeauna să bată cu speranţă la poarta tărâmului de dincolo, în aşteptarea îndelung promisei pentru omenire mântuiri cristice. Numele acestui frumos copil al Nilului străvechi şi al întunecatei Sene cu umbre sângerii împrăştiate în tăcere printre aleile cernite din Montmartre ori peste zidurile triste ale Rue d’Orchampt e unul singur: Dalida.

Magdalena Albu

17 martie 2013

Ascultă

Cântece interpretate de Dalida

Seule avec moi

 O Seigneur Dieu

Le Temps des fleurs

 Dis-moi des mots

Les Enfants du Pirée

Garde-moi la dernière danse

Parlez-moi d’amour

Dans le bleu du ciel bleu(Volare)

Dansul lui Zorba

J’attendrai

Paroles, Paroles (cu Alain Delon)

Geo Bădulescu – între legendă și uitare

handbal istorie geo badulescu

valorile trecutului„Jocul este o funcţie plină de tâlc.”

Johan Huizinga

Din istoria handbalului românesc

„Dragii mei,

După un drum lung şi cu ocolişuri, negăsind bilet de vapor la Marseille, am hotărât să mă reîntorc prin Italia şi, din Sicilia, am găsit […] un loc pentru Tunis şi de acolo în Algeria. În total am străbătut 5466 de kilometri, fără ca să păţesc nimic şi, după cum ştiţi, am ajuns cu bine. Pe 4 octombrie, Djoudi mi-a spus că plecăm în Siria la Jocurile Panarabe cu echipa naţională. […[ Eu de mâine intru în cantonament cu băieţii până pe data de 3 octombrie. […] Să mă ţii la curent cu campionatul nostru şi, din când în când, să-mi trimiţi şi clasamentul la zi, la fel şi la handbal. […] Nelu”

Aşa scria de pe tărâm nord-african, la data de 19 septembrie a anului 1976, cel care avea să rămână cunoscut în istoria handbalului românesc drept Geo Bădulescu, component al selecţionatei de aur a handbalului masculin românesc şi unul dintre foştii antrenori ai echipei naţionale de handbal a Algeriei. Geo Bădulescu (1936-1988) avea să obţină la 12 martie 1961, împreună cu ceilalţi coechipieri ai săi – şi trebuie nepărat amintit aici că, la acea dată, Naţionala de handbal a României îi avea ca portari pe Mihai Redl (Dinamo) şi Ion Bogolea (Dinamo), drept extreme pe Mircea Costache I (Dinamo) şi Gheorghe Coman (Dinamo), ca pivoţi pe Otto Tellman (Steaua) şi Mircea Costache II (Dinamo), interi pe Geo Bădulescu (Dinamo), Ioan Moser (Dinamo), Petre Ivănescu (Dinamo), Aurel Bulgariu (Steaua), Virgil Hnat (Dinamo), iar ca centri pe Gheorghe Covaci (Dinamo), Cornel Oţelea (Steaua), Olimpiu Nodea (Steaua), antrenor principal fiind Oprea Vlase, iar antrenor federal Nicolae Nedef –, la Campionatul Mondial din Germania, primul titlu de campion al lumii la handbal masculin pentru România, după o finală în faţa echipei Cehoslovaciei. În tribunele „Westfallenhallen” din Dortmund se strânseseră atunci pentru a urmări un joc dinamic, plin de tensiune şi de suspans, în jur de 15 000 de spectatori ţinuţi cu sufletul la gură până în ultimul minut al partidei – minutul 60, de către o echipă de „7” dezlănţuită, pe care nu o mai putea opri nici măcar timpul.

nationala handbal romania 1961 campioana mondiala

Pe Geo Bădulescu – interul echipei naţionale de handbal masculin a României, căruia în familie i se spunea, simplu, Nelu –, nu l-am cunoscut niciodată. Destinul nu ne-a intersectat drumurile acestei vieţi, aşa cum avea să mi le intersecteze – într-un mod unic pentru mine, trei ani mai târziu, după sfârşitul fulgerător al lui Geo, în 1988 – cu întreaga sa familie. Tatăl lui, Alexandru Bădulescu, era pentru mine unchiul Sandu, căruia îi ţinea locul la coadă la Bucur Obor, atunci când se scoteau la vânzare ouă, nimeni alta decât buna lui prietenă şi marea atletă Lia Manoliu. „Lio, du-te tu de dimineaţă, că vin şi eu puţin mai târziu!”, îi geo badulescuspunea unchiul Sandu, iar Lia Manoliu îi răspundea: „Nicio grijă, nene Sandule, stai liniştit! Vino când poţi matale.” Alexandru Bădulescu fusese, la rândul său, în tinereţe, campion naţional la aruncarea discului. Georgeta Bădulescu (mătuşa mea), cea de-a doua soţie a unchiului Sandu, era o mare iubitoare de tenis şi de jucat table (câştiga detaşat în faţa tuturor celor cu care juca table, iar unchiul Sandu, de ciudă că mânca întotdeauna bătaie, şi mai ales de la o femeie, dădea nervos cu cutia de table de pământ), pe care Nelu o adora şi o respecta din tot sufletul – şi care avea să îmi fie, prin voia destinului, ani de-a rândul, un fel de a doua mamaie a mea. Zamfira Bădulescu (tanti Fifi) era soţia lui Geo Bădulescu. Anastasia Cosma (tanti Nasti), sora unchiului Sandu, fiind foarte pasionată de tenis, nu rata niciun meci în transmisie directă, chemându-i tot timpul în camera din faţă a casei pe unchiul Sandu şi pe tanti Georgeta pentru a urmări împreună toate partidele televizate la acea vreme (tanti Nasti era o admiratoare extrem de înfocată a lui Ilie Năstase, căruia ea îi spunea „Iliuţă”, încât o dată, agitându-se foarte mult în faţa televizorului şi sărind în sus de bucurie la un meci câştigat de acesta, a rupt, fiind destul de corpolentă, unul dintre picioarele de lemn ale patului; bineînţeles că că toată asistența a râs ăn hohote, iar a doua zi tanti Nasti avea să caute de zor un lemnar care să-i repare urgent dormeza).

handbal masculin

Mica bucătărie de vară din spatele Teiului Doamnei, ferită de forfota Bucureştiului, unde am locuit împreună cu tanti Georgeta vreme de 15 ani, a însemnat pentru mine locul în care mi s-au povestit fel de fel de amintiri frumoase despre Nelu, dar şi unde ascultam mereu la Radio România muzică şi întotdeauna, seara, teatru la microfon. De câte ori se auzea la aparat glasul lui Aurelian Andreescu, prietenul lui Geo Bădulescu, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cântă prietenul lui Nelu! Săracii, amândoi s-au dus de tineri unul după altul!…” Şi lacrimile îi lăsau cu repeziciune urme umede şi prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca să şi le ascundă niciodată, ori de câte ori aducea vorba despre el. Aveam să aflu de la tanti că, lângă căpătâiul bunului său prieten decedat în 1986, Nelu stătuse nedezlipit în prima noapte de priveghi alături de mama acestuia şi – mult timp după acest episod de viaţă atât de trist pentru el – nu şi-a putut reveni foarte uşor. Şi tot în cămăruţa tinereţii mele, într-o seară friguroasă de noiembrie, căutând nu îmi aduc aminte bine ce prin dulap, am găsit la un moment dat o pungă din plastic, pe care o pătrez şi azi, unde se găseau câteva fotografii, scrisori şi ilustrate trimise de Geo Bădulescu familiei sale din lungile deplasări pe care le făcea în străinătate. Citatul de la începutul acestui text aparţine uneia dintre aceste misive găsite atunci.

minge handbal gol

Geo Bădulescu era foarte iubit pe strada unde locuise vreme de atâţia ani. Devenise idolul multor copii din zonă în acea vreme. Cu nea Stelică aviatorul, vecinul care făcea curse pe TAROM, pleca mai mereu în străinătate, iar acesta era foarte mândru să-l ducă pe domnu’ Nelu la destinaţie. Păcat că strada respectivă din sectorul 2 al Bucureştiului nu îi poartă azi numele, legendele de altădată înecându-se acum în apele tulburi ale unei uitări nemeritate!…

joc handbal

„Existenţa jocului nu este legată de nicio treaptă a civilizaţiei, de nicio formă a concepţiei despre lume”, scria Johan Huizinga în Homo ludens. Şi tot el continua că „jocul, oricare i-ar fi esenţa, nu este materie”, ci „sparge, începând chiar cu categoria animalelor, limitele existenţei fizice.” Iar echipa naţională de handbal masculin a Republicii Populare Române de atunci prezentă la Mondialului din 1961 a spart aceste limite la Dortmund, presa internaţională vuind de elogii nenumărate la acea vreme la adresa „Şaptelui” de aur românesc. În 2011, la cei 50 de ani de la câştigarea primului titlu mondial de către Geo Bădulescu şi coechipierii săi, sunt însă convinsă că nu mulţi şi-au adus aminte de acest moment deosebit de important pentru istoria sportului acestei ţări. Despre marile ei nume, evident, şi mai puţini. Căci a păşi spre tărâmul de dincolo reprezintă, în general, paşaportul către uitare… Timpul nu este întotdeauna aliatul fiinţei umane, dacă aceasta nu îl determină să îi devină prieten.

Magdalena ALBU

iunie 2011

P. S. Geo Bădulescu îşi „botezase” maşina cu numele Tudoriţa, iar aceasta îl tot purta fidelă de colo până colo prin lume, ca o prelungire a ceea ce lăsa întotdeauna pentru o vreme acasă. Până când, într-o zi, timpul şi Tudoriţa l-au trădat. Era în anul 1988. Trecerea coloanei oficiale prin Bucureşti a făcut ca circulaţia Capitalei să fie oprită. Pentru că avea meci şi nu ar fi ajuns, ca antrenor, la ora potrivită spre a fi alături de echipa sa, Geo Bădulescu s-a supărat atât de tare, încât, în momentul în care a sosit la sală, s-a prăbuşit, pur şi simplu, din picioare, iar fluierul de final al arbitrului nu a mai avut ce căuta din acea secundă în destinul său. A murit, aidoma unui actor norocos, pe scena sportului pe care a slujit-o o viaţă. Scena vieţii însă avea să rămână complet pustie pentru toţi cei care îl iubiseră cu adevărat.

Doina Aldea Teodorovici – zbor pe-o aripă de eternitate…

„În Basarabia, Eminescu era în exil, era interzis, dar Vieru nu; prin Vieru, l-am cunoscut pe Eminescu.”

Ion Aldea Teodorovici

Trecem în viaţă unii pe lângă alţii, fiecare pe culoarul destinului său, intrând în timp şi ieşind din el cu aceeaşi chinuitoare dorinţă de tălmăcire profundă a verbului „a fi”. Pentru unii, tălmăcirea aceasta are o importanţă minoră. Alţii, în schimb, o transformă în crezul fundamental al propriei lor fiinţări terestre. Este şi cazul Doinei Aldea Teodorovici, un destin extrem de scurt, aproape egal ca întindere temporală cu cel al Mântuitorului christic, care a strâns însă înlăuntrul său o bogăţie covârşitoare de semnificaţii majore ale neamului său. Chip delicat, de un magnetism misterios, slobozind prin cântec şi o forţă interioară aparte, din pagina albă a cărţii, versul poeţilor români în sufletul văzutului şi nevăzutului ei auditoriu de oriunde, Doina Aldea Teodorovici a reprezentat cea mai bună definiţie a tipului de artist liric sortit de divinitate să imprime, prin alcătuirea complexă a discursului muzical propriu, o dâră extrem de puternică în conştiinţa cultural-istorică a poporului din care a făcut, cu tristeţe şi bucurie, parte. Până la ea, Basarabia nu avusese niciodată o voce cu adevărat distinctă pe tărâm interpretativ, în stare să susţină cu o tenacitate ieşită din comun idealurile naţionale continuu maltratate de-a lungul vremii de acele raţiuni dictatoriale meschine, care, printr-o semnătură adânc înfiptă în fibra unui tratat politic mârşav, au retrasat graniţe statale diverse şi au cârmit către Siberii îngheţate mase întregi de destine umane încolonate la tragedia propriei lor vieţi. Alături de Grigore Vieru, Dumitru Matcovski, Leonida Lari, Ion Hadârcă şi atâţia alţii, Doina Aldea Teodorovici împreună cu compozitorul Ion Aldea Teodorovici au devenit cu repeziciune reperele funciare ale luptei românilor de pe partea stângă a apei Prutului împotriva stingerii filonului curat al Limbii Române şi al anulării forţate a întregii simbolistici identitare aparţinătoare neamului românesc, pentru că „În Basarabia, Eminescu era în exil, era interzis, dar Vieru nu; prin Vieru, l-am cunoscut pe Eminescu”, glăsuia la început de an 1991 Ion Aldea Teodorovici, poetul Grigore Vieru fiind pentru poporul Basarabiei „[…] ceva mult mai mare decât un poet care scrie.” (Doina Aldea Teodorovici).

Doina Aldea Teodorovici (15 noiembrie 1958, Chișinău–30 octombrie 1992, București)

Denigratorii au considerat lupta şi creaţia Doinei şi a lui Ion Aldea Teodorovici o propagandă lăutărească ieftină cu iz naţionalist desuet. Alţii, dimpotrivă, au văzut în ele acea strălucire a vibraţiei singulare, ce ţine de fibra unei arte interpretativ-componistice novatoare în creaţia muzicală de gen. Poporul, în schimb, şi-a regăsit toate dorinţele ascunse cu multă grijă în spatele inimii sale umilite de ameninţarea continuă a unei istorii brutale, neapuse definitiv nici până azi, ca o descătuşare a unui suflet încarcerat pe viaţă în penitenciarul sordid al întunericului spiritual cu grijă întreţinut de forţe oculte perverse. Ceea ce nu au suportat să audă însă oponenţii declaraţi şi cei din umbră ai cântecului acestor doi mari creatori români de cultură autentică – uniți în dragoste la fel de profund ca şi în artă – a fost rostirea cu demnitate a celui mai curat şi mai profund grai strămoşesc. „M-au zguduit versurile lui Grigore Vieru atât de mult încât n-am mai putut să le rup din ochi, din respiraţie, din măduva oaselor, dacă vreţi”, mărturisea la 8 ianuarie 1991 compozitorul Ion Aldea Teodorovici. Cu o chitară în mână şi trupurile îngemănate prin cântec, şuvoiul de cântece sacre ale soţilor Teodorovici, cântece rupte din la fel de sfânta fiinţă a Limbii Româneşti, a făcut să tacă pentru puţină vreme focul nedrept al armelor cu foc continuu din tranşeele pretinsului de autorităţi front transnistrean, unind pentru câteva clipe destine care nu aveau, de altfel, nimic de împărţit…

Mihai Olteanu, Margine

Despre Doina Aldea Teodorovici am avut întotdeauna presentimentul sumbru că nu voi putea vorbi prea mult la timpul prezent al existenţei sale telurice. Cu o grabă uluitoare, acest timp inexact ca definiţie şi alcătuire asimetrică avea să facă loc cu o bruscheţe covârşitoare morţii. Refrenul ucigaş controlat nu mai permitea artei militante înecate în suferinţă şi dispreţ să îşi expună public mesajul şi nici creatorilor lui să ardă pe rugul istoriei contemporane a ţării basarabe. După valuri de ameninţări repetate asupra celor doi artişti, monologul destinului avea să sune nepermis de dur pentru Doina şi Ion Aldea Teodorovici într-o malefică noapte cu chip de demon întunecat din finalul lui octombrie 1992, ca un plesnet profund dizarmonic de palmă dată de prigonitor peste obrazul unor martiri creştini ai altui veac. Din păcate însă, veacul cu pricina nu aparţinea unui timp de mult amurgit şi cu ideile arse cu toptanul pe „altarele” de lemn ale Inchiziţiei decadente, dimpotrivă. Era un secol cu aere de modernitate şi zgomot de arme de tot soiul, ce se îndrepta cu paşi repezi către ultima suflare a sorocului său calendaristic, un secol unde progresele felurite se înghesuiau unele după altele în circul concurenţial al ordinii planetare de moment, dar care nu a exclus nicio clipă din fibra lui rece şi aprigă moartea… O moarte cu faţa vânătă şi gust de sânge închegat, căreia Doina şi Ion Aldea Teodorovici i-au simţit dimpreună râsul sarcastic şi colţii nefiinţei…

Magdalena Albu

15 noiembrie 2012

Doina și Ion Aldea Teodorovici

 Ascultă

„Răsai”, muzica: Ion Aldea Teodorovici, versuri: Grigore Vieru. Interpretează: Doina Aldea Teodorovici

 „Eminescu”, muzica: Ion Aldea Teodorovici, versuri: Grigore Vieru. Interpetează: Doina și Ion Aldea Teodorovici

 „Floare dulce de tei” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

 „O serenadă” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

„Bucurați-vă” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

Orchestra Națională Radio în Festivalul „RadiRo”

Privită cu scepticism de unii, prima ediție a Festivalului Orchestrelor Radio, „RadiRo” a fost, în ansamblu, o reușită. Desfășurat în perioada 23–29 septembrie 2012, la Sala Palatului și Sala Radio, festivalul organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, avându-l ca director artistic pe dirijorul și pianistul Christian Zacharias, a adus la București trei dintre marile orchestre Radio ale lumii, alături de Orchestra Națională Radio și formații camerale de prestigiu. Intenția organizatorilor este ca această manifestare să se desfăşoare în fiecare an de pauză al edițiilor Festivalului şi Concursului Internațional „George Enescu”, să fie, dacă se poate spune așa, un mini-festival „Enescu”, atât ca participare internațională, cât și ca desfășurare și structură a programelor. Cu excepția Orchestrei Filarmonice Radio France, celelalte trei mari ansambluri simfonice, Orchestra Națională Radio, Orchestra RAI Torino și Orchestra BBC au susținut câte două concerte. Am urmărit programe complexe, muzică din epoci și în stiluri diferite, dirijori și soliști apreciați. Urmărind programele, se poate observa preferința pentru marile creații simfonice ale romantismului și ale epocii moderne: Schubert, Beethoven, Mendelssohn-Bartholdy, Brahms, Richard Strauss, Șostakovici. Nu a lipsit nici muzica românească, amintind și în acest fel de Festivalul „Enescu”: opusuri de George Enescu, Constantin Silvestri, Dan Dediu. S-ar putea spune chiar că accentul a căzut pe creația lui Schubert, inclus în programe cu Simfonia nr. 9, în Do major, marea simfonie a începutului de veac romantic, și cu două opusuri camerale dintre cele mai populare, Cvintetul cu pian „Păstrăvul” și Cvintetul cu două violoncele, în Do major; pe simfonismul beethovenian (Simfoniile nr. 5 și nr. 9), și pe cel al Șostakovici (Simfoniile nr. 4 și nr. 6), și pe creația concertistică a lui Brahms (Concertul pentru vioară și Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră).

Bogdan Mihai Radu, Acopaniament floral

Orchestra Națională Radio a deschis festivalul, avându-l la pupitru pe Christian Zacharias, cu un program ambițios, prezentând în prima parte Trei antracte din opera „Rosamunda”, op. 26 (D 797) de Franz Schubert, apoi Simfonia nr. 9, în re minor, op. 125 de Ludwig van Beethoven. Remarcabil specialist în muzica romantică a primei jumătăți a secolului al XIX-lea, Christian Zacharias a oferit o versiune admirabilă a fragmentelor din muzica de teatru a lui Schubert, de un rafinament coloristic extrem, echilibrată, cu dozaje ideale ale sonorităților. Viziunea sa asupra Simfoniei a IX-a de Beethoven (cu participarea Corului Academic Radio, dirijat de Dan Mihai Goia) i-a surprins, poate, pe acei melomani deprinși cu versiuni monumentale, cu revărsări de mase sonore, adaptate de obicei sălilor imense de astăzi și, în consecință, cu orchestre supradimensionate, care nu mai au nici o legătură cu interpretările din epocă. Nu aș vrea să se înțeleagă că versiunea lui Christian Zacharias a fost una de „arheologie” muzicală; ea punea însă în valoare echilibrul perfect al simfoniei (fără exagerarea vreunui plan sonor) și mai ales relațiile timbrale atât de bogate, după un studiu foarte aplicat.

Maxim Vengerov și Orchestra Națională Radio. Foto: Virgil Oprina

Al doilea concert al Orchestrei Naționale Radio l-a avut la pupitrul dirijoral pe Horia Andreescu, care și-a încheiat programul cu Simfonia nr. 5 în do minor, op. 67 de Beethoven, concert care a prilejuit reîntâlnirea cu unul dintre marii violoniști din ultima vreme, Maxim Vengerov, care a încântat în Concertul de Brahms. Orchestra părea alta în acea seară, Horia Andreescu exploatând eficient dramatismul Simfoniei „Destinului” și reliefând abil detalii trecute uneori cu vederea, într-o expresie de ansamblu foarte potrivită celebrei partituri beethoveniene. Am ascultat în acest concert și o lucrare de Constantin Silvestri, readus astfel în atenția publicului de astăzi, Preludiu şi Fugă nr. 2, op. 17, o partitură care impresionează prin culorile armonice și orchestrația de efect.

Costin Tuchilă

Agero

Cu articole bine scrise și teme de larg interes, cu subiecte de actualitate, la un nivel jurnalistic exemplar, este nr. 35 al revistei „Agero”, Magazin cultural de opinie și informaţie în limba română, care apare în Germania, la Stuttgart. Redactor șef: Lucian Hetco. Revista „Agero” cuprinde analize și comentarii pe teme de istorie, cultură, economie, limbi străine, actualitate germană, proză, poezie etc., beneficiind de colaborarea unor personalități române din Europa, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia, Basarabia și România.

Doamna Maria Diana Popescu ne-a semnalat apariția acestui număr din cuprinsul căruia am selectat câteva articole, eseuri, comentarii.

Victorii celebre ale oştilor române conduse de Iancu de Hunedoara

de dr. Tiberiu Ciobanu

Înfrângerea armatei turceşti, care sub conducerea lui Mezid, beiul de Vidin, invadase sudul Transilvaniei în martie 1442, şi readucerea Ţării Româneşti în rândul forţelor ce alcătuiau frontul antiotoman, îl determină pe sultanul Murad al II-lea să iniţieze, în august 1442, o nouă expediţie militară la nord de Dunăre.După cum consemnează cronicile vremii, urdia turcească avea de această dată efective cu mult mai mari decât în primăvară (cca. 80.000 de războinici numai din Rumelia), oştilor rumeliote, cele din partea europeană a Imperiului Otoman) alăturându-li-se numeroşi akângii, 2.000 de ieniceri şi 6 sangeacuri (conduse de „şase bei şi sangeaci de spahii”) din Anatolia. Citește mai departe.

Dr. Dionisie Dubinciuc – Medicină şi poezie

de Maria Diana Popescu, Agero

Clasic şi modern, romantic, îndrăgostit sau resemnat, fascinat de patologia lirică a cuvântului scris, un doctor de metafore priveşte elegant din carte spre noi. Graţie zestrei culturale vivante pe care o înstăpâneşte, dr. Dionisie Dubinciuc alege, în locul spectacolului vizual crud şi senzual al poeziei postmoderne, registrul romanţios, răscolitor, nu neapărat prin exaltarea sensibilităţii, cât prin profunzimea semnificaţiilor. Spirale şi ramuri, ca simboluri arhetipale ale structurii sinelui integrat în vers, construiesc un microcosmos poetic, unde medicina însăşi pare să opereze profunda şi deseori misterioasa legătură dintre aceste două domenii, devenite brusc inseparabile. Poezia din Vine o vreme… , ca suport profilator al unui spirit sugestiv, iterează trăiri poetice proprii (tristeţea, singurătatea, aşteptarea, dorul, chemarea), ca într-o litanie unde înfiorarea mistică şi îndoiala se topesc în crescendoul speranţei, dînd celui ce-l citeşte impresia că se află în luminişul pânzei Dans în faţa unei fântâni de Lancret: „Rugăciuni în miez de noapte, fulgere pe cer senin, / Tremur lung la poarta vieţii cu beţie şi cu dans, / venerând madone triste în poeme şi-n venin, / Morţii daţi-i ultimatum, vieţii daţi-i un avans.” Mai mult decât nişte legi fundamentale operează în ceea ce este de fapt trupul poeziei sale. Sunt luate decizii ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute, fiecare decizie având caracterul unei amplificaţii lirice: „Stau aplecat peste câmpia udă / Şi peste florile ce stau să moară, / Sunt prea stresat de viaţa noastră nudă, / Şi cred c-am să dispar aşa-ntr-o doară.” Citește mai departe.

Nicolas Lancret (1690– 1743), Dans în fața unui fântâni

Unde sunt ierarhii Bisericii Ortodoxe Române?!

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

„…Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?… Căci de o încoronare de spini şi de întinsul mâinilor pe cruce e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!” (Episcopul Grigorie Leu)

„A venit timpul când arhiereii trebuie să-şi scoată mitrele aurite- semnul slavei lui Hristos, şi să-şi pună cununi de spini, căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele Domnului decât se slăveşte”. (Ieromonahul Tihon).

Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le, curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.

Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii a Ziditorului.

Istoria primului mileniu creştin atât pe plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.

În acest sens ne stau mărturiile Istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale. Citește mai departe.

Meşterul Manole, Alesul

de prof. Vasile Duma

După Mioriţa, legenda Meşterului Manole este creaţia literară populară căreia i s-au consacrat cele mai multe studii şi comentarii. Filozofi, folclorişti, istorici ai religiilor, scriitori, etc., au simţit nevoia să se aplece asupra acestui personaj-mit (Mircea Eliade), pentru a-i descifra mesajul şi impactul pe care l-a avut asupra spiritualităţii româneşti. Unii au încercat chiar să-l rescrie, creând opere literare proprii, cea mai cunoscută fiind drama omonimă a lui Lucian Blaga.

Fântâna lui Manole, Curtea de Argeş

Citind balada populară Mănăstirea Argeşului suntem încă de la început puşi în faţa unui fapt prestabilit: eroul nu este un om obişnuit („Nouă meşteri mari / Calfe şi zidari / Şi Manoli zece, / Care-i şi întrece), fiind ales de către Negru-Vodă să-i ridice „Monăstire naltă / Cum n-a mai fost altă”, pe un loc consacrat „un zid părăsit / Şi neisprăvit”, undeva „Pe Argeş în gios”. Încrezător în forţele proprii, Manole se apucă de lucru, „Dar orice lucra, / Noaptea se surpa”, spre nemulţumirea domnitorului, care „se mira / Ş-apoi îi mustra, / Ş-apoi se-ncrunta / Şi-i ameninţa / Să-i puie de vii / Chiar în temelii” şi disperarea meşterilor: „Calfe şi zidari, / Tremura lucrând, / Lucra tremurând”. Este acesta un moment de grea cumpănă pentru Manole („nici că mai lucra”), care pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a-şi împlini menirea, fiindu-i ameninţată nu numai viaţa, dar şi reputaţia, precum şi convigerea că se află sub oblăduirea Celui de Sus, pentru gloria căruia lucrează pe pământ, ridicând biserici de o frumuseşe neasemuită. Somnul îi aduce însă răspunsul la frământările sale şi îi redă încrederea în sine. Simţindu-se iarăşi în graţia unor forţe superioare („O şoaptă de sus”), Manole destăinuie tovarăşilor de lucru sacrificiul pe care trebuie să-l facă pentru a putea termina edificiul: „În zid de-a zidi / Cea-ntâi soţioară, / Cea-ntâi sorioară / Care s-a ivi/ Mâni în ziori de zi”, meşterii legându-se prin jurământ să păstreze taina şi să ducă la îndeplinire mesajul divin.

Apariţia propriei soţii a doua zi îi întăreşte lui Manole convingerea că el este cel ales, dar în acelaşi timp îl aruncă în pragul disperării. Într-o altă cultură, un astfel de om s-ar fi simţit onorat să-şi poată sacrifica ceea ce îi este mai drag, dacă asta este voinţa zeilor. Manole consideră însă că jertfa care i se cere este prea mare, chiar şi pentru unul ca el şi, simţindu-se încă în graţiile Atotputernicului, invocă îndurare pentru sine („în genunchi cădea”) şi salvarea soţiei, fără să conştientizeze că acest lucru înseamnă încălcarea propriului jurământ şi, în acelaşi timp, respingerea condiţiei necesare pentru terminarea construcţiei. Rugăciunile sale sunt primite „Domnul se-ndura / Ruga-i asculta”, dar ceea ce a fost dinainte stabilit nu mai poate fi schimbat: „Nici c-o înturna! / Ea mereu venea / Pe drum şovăia / Şi s-apropia”. Citește mai departe.

„Pentru mine, dacă Germania nu e, nimic nu e”

Interviu cu Marina Constantinoiu, redactor şef la Jurnalul Naţional, realizat de Octavian D. Curpaş, SUA

„Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic.” (Marina Constantinoiu)

Cuvântul scris a fost şi va rămâne o forţă care poate schimba lumea, ceea ce conferă jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existenţial al fiecărei naţiuni. În acest context, condiţia sine qua non pentru transmiterea informaţiei şi prezentarea fidelă a realităţii este propria informare şi documentare a specialistului din presă scrisă. Acurateţea şi rigurozitatea informaţiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe – ramură de top a genului gazetăresc. Jurnalistul – în general, cel de politică externă – în special are nevoie în permanenţă de documentare şi informare corectă.

Un astfel de profesionist, fin analist de politică externă pentru care munca reprezintă o adevărată pasiune este şi Marina Constantinoiu, redactor şef al unuia dintre cotidienele presei centrale din România: „Sunt pasionată de Orientul Mijlociu, în special de Israel, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, dar am fost şi în Iordania şi Siria. Am vizitat multe ţări din Europa, în jur de 20, şi am ajuns de două ori în Statele Unite.” Munceşte intens de mai bine de 10 ani la Jurnalul Naţional, mai întâi ca şef al departamentului de politică externă şi apoi ca redactor şef, considerând că alegerea acestei profesii nu-i aparţine, hotărârea în acest sens luând-o „viaţa însăşi”.

Bucureşteancă 100%”, Marina Constantinoiu este pasionată de tot ce înseamnă politică externă, înclinaţie evidentă manifestată încă din copilărie. Licenţiată a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti (1994), în prezent predă studenţilor de aici două materii de specialitate. Ca o „Leoaică” ce este (născută la 13 august 1970), reuşeşte să-şi exercite obligaţiile profesionale cu abilitate şi dedicare, în pofida faptului că timpul alocat familiei nu este întotdeauna aşa cum și-ar dori. Este căsătorită cu fostul său coleg de bancă din liceu, căruia ar vrea să-i poată aloca mai mult timp decât o face, pentru că, inevitabil, meseria de jurnalist înseamnă multă muncă, un program aleatoriu şi implicare permanentă.

Dacă are abilitatea de a depăşi greutăţile inerente care apar în exercitarea acestei meserii atât de complexe este pentru că „puterea de a merge mai departe a venit natural”, fără a fi nevoie de o „reţetă specială” şi asta pentru că „totul stă în puterea unui virus: virusul presei!” Citeşte interviul.

Mihai Potcoavă, Petunii, 2005

Grăuntele de adevăr, literatură, adevărurile trăite

de Daniel Mureșan

Ne aflăm printre adevăruri. Un număr dintre ele nu pot fi cunoscute fiindcă întregul se manifestă în prea multe conexiuni, acestea mai adaugă altele. Ce se poate face, până unde putem limpezi pretenţiile adevărului, ale acestor pânze ce se ţes la infinit? Hegel se opreşte, sigur cu alte cuvinte, la ceea ce a spus şi Aristotel despre adevăr: ,,Adevărul în filozofie înseamnă că acest concept şi realitatea corespund.” Putem şi trebuie să privim adevărul din mai multe perspective, după cum trebuie să revenim la Aristotel şi la Hegel, la matcă..

După Descartes întregul trebuie împărţit în părţile sale, studiate părţile. Cunoaşterea e necesar să urmeze calea de la simplu la complex e obligatorie reîntregirea a ceea ce a fost împărţit cu toate adiţionările până la cele ultime. (Simplă şi de neîntrecut metoda carteziană). Neodihna, dragostea pentru marea autenticitate, adunarea tuturor coroborărilor posibile, suferinţele căutării te pot apropia de grăuntele de adevăr, bun al tuturora.

Artiştii, calea este atât de cunoscută, îi alătură vieţii crâmpeie din trăirile lor, ale tale, sentimente, experienţe comune, altele, pentru a urma viaţa, în indiferenţă, lacrimi şi bucurii şi din când în când încurajări ca şi aceea a criticului G. Călinescu. El pune în lucru înţelesul adevărului, aşa ne pare, zicând: ,,A urmări numai adevărul, aceasta este obiectivitatea.” Dar în tot ce fac oamenii se ataşează unor opinii, tot aşa se comportă şi scriitorii, creatorii cu nevoile grăuntelui de adevăr, ale adevărurilor personale. Apoi îmbrăţişează mai mult opiniile publice entuziaste, sau numai le descriu. De atâtea ori a fost maculat adevărul la comanda dictaturilor, ale intereselor legate de putere. Erau duşi, spre ex., ţăranii să vadă viaţa prosperă, recoltele necuvenit de mari ale vecinilor ce-au intrat cu un an înainte în gospodăriile agricole colective (aici erau aduse camioane pline cu produse, maşini agricole, toate bune pentru imaginea momentului, apoi toate erau purtate prin alte sate ce erau încă insuficient ,,încadrate”… pentru a declara că socialismul a învins definitiv la oraşe şi la sate.

Silniciile de tot felul; cotele ce nu puteau fi plătite, canalul, închisorile, execuţiile au pus capăt vieţii unor oameni demni, nobili. Aşa este adevărul un rege detronat, căruia destinul i-a rezervat să trăiască împreună cu ,,Opinia publică”, căreia Nicolas Chamfort îi spune regina lumii, pentru că ]prostia e regina proştilor.” Citeşte mai departe.

Emil Cojocaru, Fată citind

De rerum… Limba română

de Eugen Evu

„Şi încurcă-le limbile, ca să nu ajungă asemeni nouă şi să urce la ceruri”, citat din memorie, din Genesa V.T.

O limbă „nevindecată”, prezenţa diactricielor fiind dinspre turci, bulgari şi ruşi (slavi.)… De la latinii post-dacici, avem desigur patrimoniul lingvistic ştiut; până la retragerea romană (271 – Aurelian) – latina vulgata, iar apoi câteva secole de năvăliri, cea mai influenţabilă (prin ortodoxism şi alte zone ale societăţii…) – fiind a slavilor… (de unde vine şi „sclavi”?)

Prefix nominal BAB – de la Babilon vine… În Bucegi, Babele, Baba Dochia etc. Posibil şi unele corupte, Babadag; altundeva este Bab-El- Mandeb ş.a.;

BAL – sud-dunărean, este posibil unul păstrat de la BAAL(?), BAL, Bel, adică alb, strălucitor (ca zeii, Daoi ş.c.l.)?

Vocabula UR, prefix, sufix sau integrată

UR vine sigur de la Uriaşi (Urieş, sau om mare la statură). Exte omniprezent în tot spaţiul actual al României, ca şi cel omonimic-biblic, în toponimică sau onomastică, de Jidovi (nume pentru uriaşi: Jidvei, Movile, Peşteri, Munţi, explicit „ale jidovilor” ş.c.l). Poate că şi G-ul, zeitatea promordială cu rezonanţă, egipţiană, de GEB, la protodaci GEBELEISIS (Gebel(e)Isis!) – vine din consoana „J”, Jebeleisis (?), există localitatea Jebel ş.a. (n. r. sau ridicatură, munte, în arabă?)

Despre vocabula UR am scris episodic în unele cărţi ale mele şi într-o revistă arădeană. UR poate fi de la URIEL, vezi cartea extraordinară Aparatul lui Uriel, dar şi Cartea lui Enoh (apocrifele) şi numele îngerului Uriel, prezent alături de Mihael, la „adormirea Maicii Domnului” şi „operaţiunea de inseminare” (conform unor analişti în domeniu), a Fecioarei Maria, „prin Duh Sfânt”…

[…] Cuvintele… Literele au fost iniţial cuneiforme, deci un fel de cuie, cuvinte-cuie. Iar textul, pejorativ zicând, este crucificare de Sine… Suferinţă psihică, curente ca onirism, pornolirism ş.c.l.; mituri-cheie: Eros şi Thanatos, Eros şi Psyche, Orfeu, „disfuncţie maniacală” (Itinerar psihiatric dr. Brânzei, Socola) etc. Încrucişare, idem….” Citeşte mai departe.

Mihai Potcoavă, Isabela, 2008

De ce Eminescu?

de Geo Găletaru

Asistăm cu stupoare, de câţiva ani încoace, la o discreditare sistematică şi furibundă a tot ceea ce are tangenţă, mai mult sau mai puţin, cu specificul nostru naţional. O elită culturală cu apetenţe internaţionaliste, marcată iremediabil de sindromul cosmopolitismului (manifestat sub forma unor puseuri de orgoliu intelectualist), încearcă să impună cu obstinaţie idei şi precepte culese (de) aiurea, inventând ad-hoc contexte aberante, incompatibile cu spiritul acestui popor.

Valori culturale emblematice, constituind osatura axiologică a unei spiritualităţi inconfundabile, sunt repuse cu asiduitate în discuţie, pentru a fi negate printr-un insidios proces de intenţie, iar macularea lor, în loc să provoace măcar reţinere, dacă nu dezgust sau revoltă, tinde să devină o practică curentă a unei elite culturale având vocaţia unică a demolării. Scenariile acestei execuţii sumare reiterează cu uimitoare fidelitate spiritul malefic al proceselor similare din anii proletcultismului, de care le deosebesc doar cinismul de rigoare al regizorilor actuali şi ambalajul pseudo-democratic al justificărilor invocate. „Mioriţa”, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, George Călinescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Paul Anghel sau Marin Sorescu au trecut, rând pe rând, pe sub furcile caudine ale intoleranţei şi agresivităţii acestor killeri culturali predestinaţi tuturor fanatismelor conjuncturale. Citeşte mai departe.

http://www.agero-stuttgart.de/

Prezentare de Puşa Roth

George Zlotescu – Un destin incredibil

Joi, 6 septembrie 2012, ora 18.00, Muzeul Municipiului Bucureşti şi Societatea Colecţionarilor de Artă din România vă invită la deschiderea expoziţiei Un nedreptăţit al culturii româneşti – George Zlotescu – Un destin incredibil, care va fi găzduită de Muzeul Municipiului București (Palatul Șuţu, Bd. I.C. Brătianu nr. 2).

Expoziţia va fi deschisă până la data de 30 septembrie 2012 și poate fi vizitată între orele 10.00–18.00. Luni și marţi închis.

George G. Potra: „Pentru a da sens vieţii, trebuie să căutăm adevărul”

Născut în 9 februarie 1940, istoricul, diplomatul și publicistul George G. Potra a absolvit în 1962 Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. În anul 1959, George G. Potra fusese exmatriculat din toate facultăţile din România din raţiuni politice.

A făcut studii postuniversitare de ştiinţe politice (1980) şi de ziaristică (1987). Referent relaţii în Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Politică de Sinteză, Oficiul de Studii şi Documentare (1964–1967), devine apoi director adjunct al Secretariatului Comisiei Naţionale Române pentru UNESCO (1967–1969). Comentator de politică externă, şef de secţie la săptămânalul de politică externă „Lumea” (1969–1973), în perioada 1979–1989 a fost redactor şef al Redacţiei publicaţiilor pentru străinătate.

George G. Potra este coordonatorul Colecţiei de documente politico-diplomatice Nicolae Titulescu, sub egida Fundaţiei Europene Titulescu. Între 1992–1994, a ocupat funcţia de redactor şef adjunct al cotidianului „Meridian” (secţiile ştiinţă, literatură, artă), apoi redactor şef al Editurii Enciclopedice (1994–1997), director relaţii publice al Societăţii Profox (1997–1999), consilier ştiinţific pe lângă Direcţia Arhivelor Diplomatice din Ministerul Afacerilor Externe (2001), membru al Comisiei Naţionale pentru Publicarea Documentelor Diplomatice (2002), consilier personal al primului-ministru al Guvernului României (2002). Din anul 2002 este director executiv al Fundaţiei Europene Titulescu, iar din 2003 şi director ştiinţific al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale din România. A publicat, singur sau în colaborare, circa 50 de volume: ediţii de documente, monografii pe probleme de politică externă sau de istoria culturii, traduceri ale unor lucrări de antropologie, istorie politico-diplomatică, ale unor volume dedicate războiului rece, serviciilor secrete, traduceri din literatura engleză, americană, franceză şi rusă (André Fontaine, Milton Friedman, Jeffrey T. Richelson, Mihail Bulgakov, Roy Medvedev, Lev Bezîmenski, Konstantin Simonov, Elena Rjevskaia, Maurice Taïeb, Daniel Pauchet, Ivor Porter, John Le Carré, Keith Hitchins, George Brown Tindall, David E. Shi). În 2011 a lansat volumul Lucian Blaga în diplomaţia românească.

Un loc aparte l-au avut şi îl au preocupările pentru personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu. A fost distins cu Premiul naţional de jurnalistică (1980), Premiul „Ion Ghica” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric“ (1998) pentru lucrarea Constantin Vişoianu, Misiunile mele; „Appreciation Award”, acordat de Doina Romanian American Society of Las Vegas, SUA (2002); Premiul „I. C. Filitti” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric” (2006) pentru lucrarea Pro şi contra Titulescu; Diploma de excelenţă a Fundaţiei Europene Titulescu (2006); Diploma Honoris Causa oferită de Lega culturale per l’unità dei romeni nel mondo, Roma (2006); Premiul „Take Ionescu” pentru lucrarea Organizarea instituţională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte şi documente, vol. II (1920–1947), apărută în 2007.

George G. Potra se află înscris în Enciclopedia personalităţilor din România, Enciclopedia biografică a femeilor şi bărbaţilor contemporani cu carieră de succes din România, Hübners Who is Who, 2007.

Puşa Roth: – Domnule profesor, dacă ar trebui să ţinem cont de toate afirmaţiile, de toate negaţiile, de toate vorbele înţelepte legate de rolul şi rostul destinului, dar şi de cel al pasiunii, lumea s-ar împărţi în două. N-ar fi prea simplu?

George G. Potra: – Cu siguranţă că ar fi simplu. Nu pot să cred în predestinare. Cred că o pasiune apare cu timpul, se cultivă, este rodul, dacă vreţi, al unei întâmplări şi apoi al unei stăruinţe. S-ar putea spune că e unul şi acelaşi lucru? Cred că nu. Dar sunt de acord cu dumneavoastră că există o legătură între ceea ce cu un termen generic numim destin şi ceea ce ajungem să credem că devine la sfârşitul unei vieţi, sau aproape de sfârşitul ei, o pasiune.

P. R.: – Ţinând cont de preocupările dumneavoastră, se impune să ne folosim de o diplomaţie în mişcare. Faptul că v-aţi apropiat de opera, de activitatea, de ce nu, de viaţa marelui diplomat Nicolae Titulescu, ţine de mâna destinului sau este un reper al pasiunii dumneavoastră?

G. G. P.: – Cred că este mâna destinului şi datorez această întâlnire fericită cu Nicolae Titulescu unui om pe care mă simt dator să-l evoc. Este eminentul diplomat Mircea Maliţa, membru al Academiei, care m-a chemat în 1964, în Ministerul Afacerilor Externe, la Oficiul de Studii şi Documentare, unde aveam să mă ocup, un număr de ani, de elaborarea unui prim volum de documente diplomatice, dedicat lui Nicolae Titulescu. Întâlnirea aceasta poate fi luată ca o întâmplare. Puţin câte puţin s-a transformat în pasiune. Din 1964 a devenit chiar principala mea preocupare, riscând să fie apreciată de către unii drept o patimă…

Pușa Roth

Citește integral interviul cu George G. Potra