Fie pâinea cât de rea, tot ți-o fură cineva!

carte de bancuri florentin smarandache folclor internetist

La Editura Duran’s din Oradea (strada Iuliu Maniu, nr. 48) a apărut cel de-al treilea volum de folclor umoristic internetist, cu titlul Fie pâinea cât de rea, tot ți-o fură cineva!, cules, selectat, prelucrat de Florentin Smarandache.

Florentin Smarandache este profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe din Universitatea „New Mexico”, Gallup, statul New Mexico, Statele Unite ale Americii şi a primit prestigioasa distincţie pentru introducerea noţiunii de neutrosofie în logica matematică şi enunţarea „Ipotezei Smarandache” în fizica teoretică.

Profesorul Florentin Smarandache a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Craiova. Este cunoscut în lumea ştiinţifică internaţională pentru contribuţiile originale în domeniul matematicilor moderne.

Considerat ca un om al Renaşterii, a publicat în domenii ca: matematică, fizică, computere, economie, filosofie, literatură, artă. Este, deopotrivă, creatorul teoriei Dezert-Smarandache în fuziunea informaţiei.

Profesorul român Florentin Smarandache de la Universitatea New Mexico din Statele Unite şi profesoara W. B. Vasantha Kandasamy de la Institutul Indian de Tehnologie din Chennai au primit Premiul statului New Mexico la categoria Ştiinţă şi Matematică pentru cartea lor Algebraic Structures Using Natural Class of Intervals, publicată de Editura de Educaţie din oraşul Columbus, în anul 2011.

„Textele şi fotografiile din acest volum au fost primite de la cunoscuţi şi necunoscuţi, prin email sau reţele de socializare, de-a lungul ultimilor ani. S-au inclus şi câteva butade, intrate în folclor, ale unor clasici (Tudor Arghezi, Gr. Moisil ş.a.). Editorul nu împărtăşeşte glumele jignitoare şi xenofobe. Selecţia, prelucrarea, ordonarea şi titlurile capitolelor ne aparţin. Volumul nu este destinat comercializării.” (Florentin Smarandache).

 foto carte de bancuri rest la adunare

„Chuck Norris este singurul om căruia îi dă rest la adunare.” (Imagine din Fie pâinea cât de rea, tot ți-o fură cineva!, p. 86).

Vă prezentăm, spre a vă stârni curiozitatea, capitolele acestui volum de folclor umoristic internetist: Actualizare DEX, Patria necuvântătoarelor, Nu există evoluție: Chuck Norris, Costuri de hrană pe glob, Scandalul cu calul, Medicina de râs, Hai fotografic (I), Polițieni şi miliţişti, Oamenii companiei, În buclă, Generomahia, Cum să cucereşti inima unei femei, Blonde scurte, Instrucţiuni pentru a îmbrăţişa un bebeluş, Ion și Mărie, Atenţie ce cultivaţi!, Viaţă de ţigan, Viață de evreu, Viaţă de negru, Viaţă de nebun, Bancuri cu dedicaţii.

Spre exemplificare am ales primul capitol al cărţii:

„Actualizare DEX

Ghinioane. Varianta moldovenească pentru ardelenescul «bine, Ioane».

Haiti. Grupuri de lupi flămânzi care bântuie prin judeţul Botoşani.

Leşina. Pe unde merge «le tren».

Libertatea presei. Privilegiu de care se bucură un ziarist la ieşirea din închisoare.

Meritoriu. Teritoriul ocupat de livada de meri.

Moliere. Cutiuţe în care se păstrează naftalina.

Nasture. Plasture pentru nas.

Plasture. Nasture din material plastic.

Rateu. Pateu din carne de raţă.

Piton. Peşte a cărui lungime declarată se obţine din cea reală prin înmulţire cu 3,14.

Putoare. Stare avansată a lenii, care pute.

Scumpete. Termen drăgăstos adresat femeii iubite pe timp de inflaţie.

Tractor. Actor cu mult trac.

Tutun. A-a-arma de-de-de a-a-artilerie.

Ţurţur. Sunetul soneriei, iarna.”

Fiziologia gustului: Ghiveciul

Spunem de fiecare dată atunci când cineva, oricine ar fi el, amestecă planurile, proiectele, ideile că a făcut un ghiveci. Sigur, această expresie are acoperire mai ales în domeniul culinar, atunci când amestecăm legumele, le punem la cuptor, la fiert sau chiar la călit. Când o gospodină are de toate şi mai nimic, adică nici o legumă în cantitate suficientă, are la îndemână reţeta salvatoare: ghiveciul.

Acum, în postul Crăciunului, toată lumea se întrece în a pregăti acest fel de mâncare fabulos prin conţinutul lui de culori şi gusturi. Nici eu n-am scăpat ocazia să „construiesc” un ghiveci, după nicio reţetă, fiindcă, după părerea mea, aici funcţionează cel mai bine liberul arbitru, adică imaginaţia şi… ceea ce ai la îndemână. Ah, dar îmi aduc aminte de ghiveciul propagandistic… comunist, să ne fie clar că aici nu facem politică, ci politica mâncării sau culinară (asta, ca să evităm cacofonia!). Acest fel de mâncare este supranumit şi Turnul Babel al gusturilor verzi. Ca să ne lămurim cum e cu ghiveciul şi să nu ajungem la ghivece (vase pentru flori), am apelat la Dicţionarul explicativ al limbii române: „Ghiveci ~uri s. n. 1) Fel de mâncare pregătită dintr-un amestec de legume tocate (cu sau fără carne). 2) fig. peior. Creație artistică eterogenă și lipsită de valoare. Ghiveci vine de la cuvântul turcesc Güveç.”

Invaziile otomane au adus ciulamaua, pilaful, tocana, sarmalele, ghiveciul, zacusca, dar şi baclavaua, cafeaua, condimentele şi tutunul. Aşadar, turcii ne-au blagoslovit cu acest fel de mâncare, ce poate fi făcut şi de sărac şi de bogat. De ceva vreme locuiesc în apropiere de Bucureşti şi m-am ocupat, ca şi vecinii mei, de grădina de legume. Mare mi-a fost mirarea să aud că gospodinele de prin preajmă n-au obiceiul de a găti acest fel de mâncare, poate că din conservatorism, poate că din neştiinţă, deşi grădinile lor au fost pline de legume de tot soiul. E adevărat că omul de la ţară nu prea amestecă lucrurile, prin urmare nici legumele, deşi cam toţi au internet sau televizor şi se pot informa.

Închei cu speranţa că n-am făcut un ghiveci de cuvinte cum se întâmplă astăzi, când asistăm la tone de ghiveciuri asortate cu invective în lupta politică dâmboviţeană. Recunosc, reţeta e românească sută la sută. Cu bine şi cu bucurie!

Pușa Roth

„Una-alta” de I. L. Caragiale

Dacă ne uităm în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, una-alta este o expresie care are sensul „de toate”. Domnul Caragiale îşi începe „discursul” atrăgând atenţia asupra mulţimii epitetelor pe care le foloseşte domnul de Marsillac, vară fiind, căldură mare, „era să zic tropicale”, la fel ca autorul.

Asta-i una. Alta, ca din întâmplare, tot pe căldură mare, domnul Caragiale îşi întreabă cititorii (atenţie că situaţia e aproape identică şi azi!) ce-ar face pe o asemenea vreme dacă s-ar întâlni cineva cu vreun prieten şi ar trebui să dea mâna cu el? Citește integral pe portalul „Centenar Caragiale”.

Pușa Roth

Memo

De fiecare dată când am nevoie să citesc un text scris cu un corp de literă mic apelez, doamnelor şi domnilor, poate la fel ca mulţi dintre dvs., apelez la lupă. Este mult mai comod, recunoaşteţi şi dvs.! Epoca modernă, nu-i aşa? Nu toată lumea are „ochi de vultur”, expresie folosită pentru cei care au o vedere excelentă. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române expresia este explicată astfel: „Ochi (sau privire) de vultur, ochi (sau privire) ageră. Figurativ. Om curajos și mândru.”

Ehei, acestea fiind spuse, mă întreb cum rezolvau oamenii această problemă aparent banală, în fond foarte importantă pentru mulţi. Sigur, urmează fireştile întrebări: când şi unde a apărut lentila şi din ce era confecţionată? Dovezile arheologice arătă că s-au descoperit lentile în ruinele oraşului Ninive, acestea fiind confecţionate din cristal şlefuit. Se crede că erau folosite ca lupe. Oraşul antic Ninive, capitala Imperiului asirian, a fost situat în apropiere de Mosul (Irak) şi nu departe de Tigru şi Hoser. A fost cel mai mare oraş din Orientul Apropiat antic, după Babilon.

Biblia confirmă, în Geneza, capitolul 10, versetele 8–12, că cetatea Ninive a existat undeva, pe malul estic al fluviului Tigru.

Prima menţiune istorică despre oraşul Ninive datează din jurul anului 1800 î. Hr. Din ea aflăm că „era un loc de închinare al zeiţei Istar”, care era considerată zeiţa vieţii, a fertilităţii, iar la asirieni ea a devenit zeiţa războiului.

O menţiune scrisă a lentilei o găsim în Grecia Antică, în comedia Nephelai (Norii) de Aristofan, scrisă în anul 423 î. Hr., care vorbeşte despre o lentilă convergentă folosită pentru a da foc unui obiect, concentrând razele soarelui pe acesta. Unii consideră că aceasta ar fi prima mențiune scrisă a lentilei. După datele biografice, destul de sumare şi nesigure, Aristofan (450–386 î. Hr.) fiul unei familii ateniene colonizate în insula Egina, a primit o educaţie aleasă, studiind discipline diverse (gramatica, muzica, retorica, filosofia etc.). A debutat în 427 î. Hr. cu comedia Benchetuitorii, sub un nume de împrumut. Creaţia poetică a lui Aristofan este prodigioasă. A compus 44 de piese dintre care integral se păstrează doar 11: Acharnienii, Cavalerii, Norii, Viespile, Pacea, Păsările, Lysistrata, Thesmophoriile (Femeile la sărbătoarea zeiţei Demeter), Broaştele, Adunarea femeilor şi Plutos.

Dar să continuăm cu istoria lentilei! O altă menţiune provine din Egiptul antic, din secolul  VIII î. Hr., în care se face referire la ,,o simplă lentilă din sticlă în formă de menisc”.

Sigur, istoria nu se opreşte aici, prin urmare vom continua.

Pușa Roth